“Dumnezeu i-a spus lui Moshe: «Intinde-ti mana peste mare si apa va veni inapoi peste Egipt, peste carele de lupta si calaretii sai.» Moshe si-a intins mana peste mare si spre dimineata apa a venit inapoi in matca ei, peste egiptenii care alergau catre ea. Si Dumnezeu a inecat pe egipteni in mijlocul marii. Apa a venit inapoi si a acoperit carele de lupta si calaretii intregii armate a lui Faraon, care veneau dupa ei in mare, nu a mai ramas nici unul dintre ei. Fiii lui Israel au mers pe pamant uscat in mijlocul marii. Apa era un perete pentru ei, la dreapta si la stanga lor.” [Exodul 14:26- 29]

O gluma pe care am auzit-o mai demult spune ca un sofer auto care consumase cateva pahare de tarie si “il cam luase apa” s-a urcat la volanul masinii si a pornit vesel spre casa. Fara sa isi dea seama pe unde merge, el s-a trezit in scurt timp pe contrasens, cu masini venindu-i din fata, claxonand cu insistenta si aprinzand farurile. Nu a avut insa timp sa reactioneze in vreun fel, pentru ca atentia i-a fost atrasa de o stire care tocmai se difuza la radio: “Atragem atentia conducatorilor auto ca pe strada cutare, un sofer nebun circula pe contrasens!” “Un sofer pe contrasens?!?”, s-a mirat atunci pentru sine soferul nostru. “Nu este un sofer pe contrasens, ci o gramada de soferi pe contrasens!!!”

Departe de tonul vesel al glumei, pericopa de saptamana aceasta prezinta un episod deosebit de important si serios al istoriei evreilor: Ietziat Mitzraim (Exodul din Egipt) in care Kriat Iam Suf (Despartirea Marii Rosii) are un rol crucial.

Fortat de Cele Zece Plagi abatute asupra Egiptului, Faraonul ii elibereaza pe evrei din robie, lasandu-i sa plece in final din tara sa. Ni se pare ca povestea Exodului s-a incheiat si ca o sa vedem in continuare pe evrei ca un popor fara griji, savurandu-si libertatea departe de fostii lor stapani, egiptenii, si de dorinta acestora de razbunare. Insa Tora ne contrazice…

In pericopa Beshalah, egiptenii alearga pur si simplu catre distrugere si o imbratiseaza cu ambele maini! Desi li se aratase in zece randuri ca Dumnezeu domneste asupra naturii si ca iesirea din Egipt a evreilor (barbati, femei si copii) este fara doar si poate vointa divina, egiptenii inca mai cred ca pot iesi din aceasta poveste cu fata curata si cu capul sus.

In versetul 14:2 din Exodul, Dumnezeu ii spune lui Moshe: “Vorbeste fiilor lui Israel si fa-i sa isi intoarca spatele si sa ridice tabara la Pi-hahirot, intre Migdol si mare, fata in fata cu Baal-Tzefon. Sa ridice tabara acolo, langa mare.”

Cunoscandu-i aroganta lui Faraon, Dumnezeu a stiut precis ca acesta va interpreta gestul evreilor de a se opri atat de aproape de Egipt si intr-un loc atat de vulnerabil ca pe o dovada de nesiguranta: “S-au incurcat in pustiu, desertul i-a incuiat in mijlocul lui!”, va spune Faraonul in Exodul 14:3.

Iar de la a gandi ca iti poti recupera sclavii si pana la a ordona trupelor sa ii aduca inapoi nu este decat un pas. Fara a gandi de doua ori, Faraonul aduna 600 de care de lupta si pleaca in fruntea lor pentru a revendica victoria…

Insa aceasta decizie eronata a egiptenilor nu este singura! Tora ne povesteste ca dupa ce Marea Rosie s-a despartit si evreii au trecut printre doi pereti de apa “ca pe uscat”, oastea egipteana a pornit in urmarirea lor. Peretii de apa s-au surpat, iar marea si-a reluat locul in matca…

O prima problema se iveste: de ce este necesar miracolul Despartirii Marii Rosii? Pentru cine (evrei sau egipteni) face Dumnezeu aceasta minune? Si cum s-a produs ea de fapt?

Midrashul povesteste ca pentru ca marea sa se desparta a fost nevoie de mai mult decat toiagul lui Moshe intins peste ape! A fost nevoie de Dumnezeu Insusi stand la dreapta lui Moshe si poruncind marii sa formeze un culoar. Mai mult decat atat, Midrashul ne spune ca initial marea a refuzat sa se desparta pentru evrei!

Pentru a lamuri circumstantele exacte ale miracolului, Psalmul 114 ne ofera un indiciu: “Marea a vazut si s-a retras…” [Psalmi 114:3] “Ce a vazut marea?”, intreaba Midrashul. Raspunsul: “Oasele lui Iosef!”

Raspunsul Midrashului pare foarte ciudat… De ce nu s-a despartit marea cand l-a vazut pe Moshe sau pe Aaron? Ce era atat de important la oasele lui Iosef? Unul dintre comentatorii Torei explica faptul ca marea nu a refuzat sa se miste doar din inertie. Ea a pretins ca “Eu ii sunt superioara omului! Eu am fost creata in ziua a treia, iar omul abia in ziua a sasea!”

Apoi a vazut oasele lui Iosef… Iosef era mai mic decat fratii lui si totusi a ajuns mai mare decat ei. Urmasii lui i-au ascultat ruga, scotandu-i oasele din Egipt, la generatii si generatii dupa moartea sa. La vederea oaselor lui Iosef, marea a inteles ca varsta nu este neaparat o garantie pentru superioritate. Varsta atrage intr-adevar dupa sine respect, insa aceasta nu este singura modalitate de a atrage respect! Respectul se si castiga! Exista oameni capabili si chiar oameni cu adevarat extraordinari la orice varsta…

Dar oare cum a inteles marea acest lucru? Este oare posibil ca marea (un lucru neinsufletit) sa aiba discernamant si capacitate de a intelege? In cantarea lor de dupa miracolul de la Marea Rosie, evreii ne ofera un alt indiciu: “La suflarea narilor Tale s-au adunat apele!”, ne spune versetul 15:8. La fel ca in povestea Creatiei, in care Dumnezeu i-a suflat omului in nari suflare de viata si intelepciune, Marea Rosie a beneficiat in timpul Exodului de intelepciune izvorata din suflarea divina. In timpul Exodului, Marea Rosie a devenit o persoana, pentru ca Dumnezeu a stat la dreapta lui Moshe si a suflat peste ape!

Si iata inca o frantura de Midrash izvorata din aceasta personificare a marii… Cuvantul ebraic “homa”, tradus prin “zid” sau “perete” si pe care il regasim in descrierea marii in timpul traversarii ei de catre evrei (“Apa era un perete pentru ei, la dreapta si la stanga lor.”), mai are o modalitate de vocalizare care ofera sensuri suplimentare: heima (“furie”). Lucrarea Daat Zekeinim explica faptul ca Marea Rosie a fost furioasa pentru ca a trebuit sa se miste si sa formeze un culoar miraculos prin mijlocul ei, pentru niste oameni care in Egipt fusesera idolatri! A fost nevoie de un inger trimis special de Dumnezeu pentru a forta marea sa ia forma celor doi pereti de apa, salvandu-i pe oamenii care urmau sa primeasca Tora si sa devina poporul evreu.

Marea a vazut trecutul. Conform acestuia, evreii nu meritau sa fie salvati. Midrashul povesteste ca evreii erau in Egipt pe cea de-a 49-a treapta de decadere spirituala din 50 posibile. Conform trecutului, evreii nu meritau sa traiasca…

Insa Dumnezeu a vazut viitorul. A vazut momentul Sinai, Eretz Israelul si toate lucrurile bune pe care evreii le-au oferit acestei lumi… El a vazut si a stiut ca oricine poate sa se schimbe si sa devina dintr-un om sortit pieirii un Or Lagoim (lumina lumii). El a stiut ca drumul reintoarcerii catre Dumnezeu este intotdeauna deschis oricui doreste sa paseasca pe el…

Si cu aceasta ne intoarcem la povestea pe care am debutat-o despre egipteni… Ceea ce li s-a oferit evreilor si anume o a doua sansa, li s-a oferit si lor. Li s-a dat posibilitatea ca dupa iesirea evreilor din tara lor sa se schimbe in bine si sa renunte la urmarirea fostilor sclavi. Li s-a dat sansa sa accepte ca aceasta a fost vointa lui Dumnezeu si sa se retraga. Dar egiptenii nu au dorit sa se schimbe!…

Dupa miraculoasa trecere a evreilor “ca pe uscat”, apa marii se reintoarce la matca… Si iata ca vedem un lucru absolut de neinteles: in loc sa se intoarca si sa fuga, cum ar fi fost logic, in loc sa isi asculte instinctul de conservare si sa incerce sa inoate catre mal, egiptenii se avanta in apa! “Apa a venit inapoi in matca ei, peste egiptenii care alergau catre ea., ne spune Tora.

De ce au alergat catre apa? De ce nu au incercat sa se salveze? Or HaHaim sugereaza ca egiptenii au incercat intr-adevar sa se salveze, insa oriunde au alergat, pareau ca alearga tot spre apa, deoarece Dumnezeu le semnase deja condamnarea la moarte pentru tot raul pe care il facusera evreilor.

O alta explicatie insa, oferita de rabinul american Mordechai Kamenetzky, prezinta o latura foarte comuna a personalitatii umane, o latura la care ar trebui si noi sa reflectam mai mult, de fiecare data cand suntem pusi in situatii similare. Atunci cand un om devine convins ca este infailibil, ca numai judecata lui este cea dreapta si ca nimeni si nimic nu il poate lovi, devine foarte greu, daca nu chiar imposibil sa se schimbe. Intervine atunci aroganta! In loc sa deschida ochii si inima si sa inteleaga pe cei din jur, el merge orbeste inainte, gandind ca toti ceilalti (bineinteles, in afara de el) se indeapta intr-o directie gresita.

Egiptenii stiau “cu certitudine” (certitudine dictata evident de propria aroganta) ca pe evrei “desertul i-a incuiat in mijlocul lui”. Nu si-au putut imagina nici un moment ca judecata lor era cea eronata, ca ei erau cei care greseau!

Aroganta si increderea oarba in propria judecata le-a dictat ca in momentul cand zidurile de apa au inceput sa se prabuseasca peste ei sa nu fuga ci sa alerge inainte, urmarind un ideal pierdut…

Alegerea care le-a fost oferita lor ne este oferita si noua… Suntem cu totii pe autostrada vietii, gonind cu viteza maxima si avem cateva “reguli de circulatie” a caror incalcare duce adesea la accidente tragice. Trebuie sa ne uitam in primul rand in oglinda retrovizoare si sa vedem daca am lasat ceva in urma, pentru ca aceasta este una dintre misiuni: sa avem copii care sa ne urmeze pe drumul cel bun pe care incercam sa mergem.

Iar pentru a ajunge la acest drum bun, trebuie din cand in cand sa ne uitam si la cei care vin din directie opusa. Trebuie sa ii privim cu luare-aminte si sa ii intrebam incotro merg. Atunci si numai atunci ne vom da seama daca nu cumva noi suntem cei care mergem in directie opusa…

Shabat Shalom! Tu BiShvat Sameah!

Share This