Există o opinie interesantă și specială pe care Talmudul o citează în Tratatul Bava Batra 14b: ”Cine a scris Scripturile? Moise a scris propria sa carte și pericopa lui Bilaam.” Dacă numărăm în conformitate cu această opinie, cele cinci cărți ale Torei sunt de fapt șapte: Bereșit (Geneza), Șemot (Exodul), Vaikra (Leviticul), Bamidbar (Numeri) capitolele 1-21, povestea lui Bilaam pe care Tora ne-o prezintă în Bamidbar (Numeri) capitolele 22-24, Bamidbar (Numeri) capitolele 25 până la final și Devarim (Deuteronomul).

Povestea lui Bilaam formează o mare parte din pericopa acestei săptămâni, pericopa Balak. Povestea lui Bilaam (sau, după cum tradiția îl numește uneori, Balaam) este unul din acele episoade stranii din Tora care par simple și clare la suprafață, fiind însă foarte complexe atunci când sunt studiate în amănunt. În poveste, regăsim atât proză cât și versuri. Regăsim profeție și magie. Vorbim despre bani și glorie și dezamăgire. Și întâlnim chiar un măgar vorbitor, capabil să vadă ceea ce oamenii nu pot vedea.

Povestea în sine este simplă. Poporul evreu se află la marginea Țării Făgăduite. Unul din regii acelor vremuri, regele Balak al Moabului, care fusese martor la toate succesele evreilor asupra unor națiuni învecinate mai mari și mai puternice, hotărăște să-l angajeze pe Bilaam, un profet păgân, pentru a blestema poporul evreu. ”Înarmat” cu o promisiune smulsă cu greutate lui Dumnezeu, Bilaam merge cu solii lui Balak și încearcă în repetate rânduri însă fără izbândă să rostească un blestem. În locul acestuia, Bilaam rostește o celebră binecuvântare, una care și-a căpătat locul chiar și în rugăciunile zilnice din ritualul sinagogal: מה טבו אהליך יעקב משכנתיך ישראל — ”Cât de frumoase sunt corturile tale, Iaacov, locuințele tale, Israel!” (24:5)

Însă când privim mai atent la detaliile poveștii, o întreagă nouă lume de aluzii, simboluri și conexiuni stranii ni se deschide în fața ochilor… Să o explorăm împreună!

În primul rând, avem conexiunea — sau, mai corect spus, conexiunile (la plural) — pe care Tora le face cu Cartea Genezei. Deși plasată în mijlocul Cărții Numeri, povestea lui Bilaam abundă în legături cu Sefer Bereșit.

De exemplu, Bilaam încearcă să îi copieze zelul lui Avraham, iar Tora utilizează același limbaj ca în povestea Sacrificării lui Ițhak: ויקם בלעם בבקר — “Bilaam s-a trezit de dimineață și a pus șaua pe măgar” (22:21)

De asemenea, măgarul vorbitor din pericopa noastră (22:23-30) este al doilea și singurul alt episod din întreaga Tora în care întâlnim un animal vorbitor. Primul episod este, desigur, șarpele care i se adresează Evei în Grădina Edenului în Geneza 3:1.

Însă conexiunile cu Cartea Genezei merg mult mai departe…

În capitolul 22 versetul 9, Dumnezeu îi apare pentru prima dată lui Bilaam, imediat după ce acesta primește acasă vizita primului set de mesageri ai regelui Balak: ”Dumnezeu i-a apărut lui Bilaam și i-a spus: Ce vor acești mesageri de la tine?” Limbajul este similar cu cel folosit în Cartea Genezei, în poveștile lui Adam și Eva, Cain și Abel sau Avraham și Sara. În mod curios, în toate aceste povești, versetul în cauză este al nouălea din respectivul capitol. Și, mai important, în toate aceste povești, Dumnezeu pune o întrebare retorică la care deja știe răspunsul. ”Aieka? Unde ești?”, îl întreabă El pe Adam (Geneza 3:9). ”Unde este fratele tău Abel?”, îl întreabă El pe Cain (Geneza 4:9). ”Unde este soția ta Sara?”, îl întreabă El pe Avraham în Geneza 18:9. Și, desigur, în pericopa noastră, o întrebare nu despre locație (”unde”), ci despre destinație (”încotro”): ”Ce vor acești oameni de la tine?” — întrebare adresată lui Bilaam (Numeri 22:9).

În toate aceste cazuri, întrebarea adresată de Dumnezeu este doar începutul poveștii, iar continuarea este întotdeauna aceeași: exilul. Cu Adam și Eva, Dumnezeu este pe cale să-i pedepsească cu exilul, izgonindu-i din Grădina Edenului pentru păcatul de a fi mâncat din Pomul Cunoașterii. Cu Abel și Cain, suntem pe cale să aflăm pedeapsa lui Cain, exilat să colinde prin lume pentru că și-a omorât fratele. Cu Avraham și Sara, suntem pe cale să aflăm despre promisiunea lui Dumnezeu de a îl aduce pe lume pe Ițhak, eveniment care — după opinia multor comentatori — reprezintă începutul celor 400 de ani de exil al lui Avraham și a urmașilor săi ”într-o țară care nu e a lor” (Geneza 15:13).

Și aici, în pericopa săptămânii acesteia, Bilaam este pe cale să pornească într-un exil personal. Mai întâi, ni se vorbește despre așteptări mărețe, așa după cum le prezintă regele Balak lui Bilaam prin mesagerii săi: ”Știu că acela pe care tu îl binecuvântezi este cu siguranță binecuvântat, iar acela pe care tu îl blestemi este blestemat.” (22:6) Aflăm despre bogăția și mărirea care îi sunt promise lui Bilaam, probabil însoțite și de un statut special și de o viață de lux la curtea lui Balak.

Iar apoi, totul se năruie cu fiecare pas pe care Bilaam îl face pe drum. Mai întâi — înainte chiar să poată încerca măcar să-și urmeze idealurile — Bilaam este nevoit să plece din confortul propriei case și să meargă cu mesagerii lui Balak. După cum ne povestește Tora, această întreprindere este una pe care Dumnezeu o disprețuiește profund, lucru pe care Se și grăbește să i-l dezvăluie lui Bilaam: ”Nu merge cu ei și nu blestema acel popor, căci sunt binecuvântați”, îi spune Dumnezeu în 22:12. Apoi, la doar câteva versete distanță, Dumnezeu clarifică și mai mult lucrurile, precizând răspicat Cine se află de fapt la cârmă: ”Dacă acești soli te invită să mergi cu ei, poți merge. Dar tot ce îți voi porunci Eu, aceea vei face.” (22:20)

Pe drum, Bilaam gustă din nou exilul atunci când este umilit de propriul său măgar pe care Dumnezeu îl înzestrează cu darul vorbirii și cu darul de a vedea îngerul, în condițiile în care el, marele profet Bilaam, este mut și orb. Bilaam construiește apoi șapte altare și aduce jertfe, descoperind însă că atât construcția cât și ofrandele sunt inutile: gura lui nu poate pur și simplu să rostească blestemul fatal. Apoi, se mută din loc în loc, încercând să descopere un loc de unde să poată ”strecura” măcar un blestem mai mic, dacă nu fatal măcar provocator de suferință. În final — după o călătorie plină de eșecuri și dezamăgiri — Tora pune punctul final al goanei lui Bilaam după glorie, spunând simplu: ”Apoi Bilaam a pornit la drum către casă.” (24:25) Distrus, cu reputația sfărâmată, cu visele de putere și mărire tăvălite în noroi, Bilaam se reîntoarce acasă cu o lecție simplă de viață: ”Omul propune și Dumnezeu dispune.” Sau, după cum se spune în idiș: ”Der mentsh trakht un Got lakht.”

* * *

Desigur, dacă ar fi fost doar despre un exil personal, povestea lui Bilaam nu ar fi fost poate atât de interesantă… Însă cele patru profeții ale poveștii, cele patru episoade în care Tora își schimbă limbajul din proză în poezie, într-un amestec de realitate și prezicere a viitorului, aduc semnificația mesajului pe un nivel superior. Profețiile lui Bilaam menționate aici conțin de fapt referințe la întreaga istorie a poporului evreu. Bilaam vorbește despre promisiunile lui Dumnezeu făcute lui Iaacov, despre Exodul din Egipt, despre cei patruzeci de ani de peregrinări prin deșert, despre bătăliile purtate de Dumnezeu cu dușmanii lui Israel și — poate chiar mai interesant — despre viitorul lui Israel.

În câteva versete în mijlocului celei de-a patra profeții a lui Bilaam, Tora ne spune următoarele:

Ceea ce văd pentru ei nu s-a întâmplat încă,
Ceea ce văd nu va fi curând:
O stea răsare din Iaacov,
Un sceptru se ivește din Israel;
El sfarâmă laturile lui Moav,
Temelia copiiilor lui Set.
Edom devine o cucerire
Și Seir va fi o cucerire a inamicilor săi
Iar Israel va fi biruitor.
(Numeri 24:17-18)

Multiple interpretări au fost oferite pentru aceste versete. Ele variază în funcție de comentator, de contextul istoric al comentariului și de locul exact unde este pus accentul în fiecare interpretare.

Spre exemplu, Ibn Ezra și alții văd în versetul ”O stea răsare din Iaacov” o aluzie la Regele David și dinastia sa regală. Onkelos (celebra traducere a Torei în arameică), precum și Ramban (Nahmanide) văd aici o profeție nu doar despre David, dar și — din linia urmașilor săi — despre Mașiah (Mesia), marcând, așa cum ne rugăm în fiecare zi, instaurarea Regatului lui Dumnezeu în Israel și pe întregul pământ. Comentând asupra Plângerilor lui Ieremiahu (Meghilat Eicha), carte pe care o vom citi doar peste câteva săptămâni, de Tișa BeAv, Midrașul comentează acest verset ca vorbind, în numele lui Rabi Akiva, despre revolta lui Bar Kochba în timpul romanilor. Și în final — ca fapt divers din domeniul neevreiesc — acest verset este totodată interpretat de teologii creștini ca făcând aluzie la Iisus din Nazaret.

Desigur, în versetele precedente mai există și enumerarea de către Bilaam a tuturor acelor popoare și nume străine: Moab, Set, Edom, Seir, Ir și — Tora continuă enumerarea în următoarele versete — Amalek, Cain, Așur, Eber și cheniții și chitiții. Toți — cu excepția lui Set care simbolizează omenirea în general, Set fiind al treilea fiu al lui Adam și al Evei, din care se trag toți oamenii — sunt dușmani istorici ai poporului evreu. Însă povestea este mult mai complexă, în special datorită modului exact în care ne-au devenit dușmani…

Moab este atât de rău încât Tora ne spune în Deuteronom 23:4 să nu permitem niciodată moabiților să intre în adunarea lui Israel prin convertire, ”chiar și la a zecea generație.” Motivul — explicat și în comentariul pericopei anterioare — este precizat în finalul pericopei din această săptămână: ”Israel s-a stabilit în Șitim și poporul a început să aibă relații sexuale imorale cu fiicele lui Moab”. (25:1) Midrașul ne spune că — în dorința lor de a corupe și a distruge — moabiții au trimis chiar și pe prințesele neamului să se prostitueze și să seducă evrei către imoralitate și idolatrie. Un astfel de comportament condamnabil — în care distrugerea celuilalt este mai importantă decât respectul de sine — este un indiciu pentru sinat hiham, o ură fără margini și fără motiv, mai târziu în istorie întruchipată de anti-semitism, persecuții și Holocaust. Această ură a fost aceea care i-a descalificat definitiv pe moabiți de a se putea alătura vreodată poporului evreu. (În mod straniu, Rut moabita este excepția la această regulă, deoarece Tora face referire în interdicția sa doar la moabiți bărbați, cei care erau la vremea respectivă responsabili, într-o societate patriarhală, pentru păstrarea și cultivarea moralității în cadrul poporului.)

Cu Amalek, mesajul este chiar și mai ușor de recunoscut. În Cartea Exodului și Cartea Deuteronomului, în repetate rânduri, Tora ne amintește de răul lui Amalek și ne poruncește să îi ștergem numele și amintirea ”pentru că a atacat pe cei slabi de la coada convoiului” și pentru că ”nu s-a temut de Dumnezeu”.

Cain — un alt nume menționat de Bilaam — este simbolul universal al răului. El este autorul primei crime din istorie, înfăptuită atunci când Dumnezeu a acceptat ofranda fratelui său Abel, dar nu și pe a sa. El este de asemenea primul om atât de nepăsător încât să declare că ”nu este păzitorul fratelui său” (Geneza 4:9). Cain este întruchiparea dictoanelor: ”Fiecare pentru sine” și ”Scopul scuză mijloacele”, care sunt în antiteză totală cu viziunea evreiască în care ”Fiecare evreu este responsabil unul pentru altul” și ”O faptă bună realizată printr-un păcat nu are nicio valoare”.

Edom, Seir și Ir sunt toate — explică Rași și Midrașul — simboluri ale Romei, cultura care întotdeauna a pus mai mult preț pe idolatrie și promiscuitate decât pe monoteism și puritate.

Iar Așur (Asiria), cheniții, chitiții și Eber sunt toate simboluri ale dușmanilor lui Israel din perioada de dinaintea intrării în Țara Canaanului. Ele sunt popoarele care au stat, la propriu, în calea planului lui Dumnezeu de a da Țara Promisă poporului evreu.

Despre toate aceste națiuni, profeția lui Bilaam declară că soarta lor este în final aceea de a eșua în fața evreilor. În esență, profeția este istoria poporului evreu, împletită cu destinul său de popor ales al lui Dumnezeu, un ”regat de preoți și o națiune sfântă”. Destinul lui Israel — în mâinile lui Dumnezeu și nu în cele ale regilor oamenilor — transpare din această profeție ca un destin de împlinire și rezistență.

* * *

Nu putem fi așadar surprinși că aceste două capitole din pericopa săptămânii au fost imaginate de Talmud ca o carte de sine stătătoare a Torei. Un sumar al istoriei și destinului nostru, o poveste despre acțiune și credință, despre simbolism și conexiuni, despre promisiuni și decepții… O poveste despre scopul final al lui Dumnezeu: o reechilibrare a acestei lumi prin diminuarea răului coroborată cu încurajarea binelui, a spiritualității, a moralității și a puternicului atașament — atât ca indivizi cât și ca națiune — de mesajul lui Dumnezeu pentru întreaga omenire.

În lumea de astăzi în care valorile sunt corupte atât de ușor, în care granițele dintre bine și rău sunt adesea atât de vagi încât cu greu mai pot fi detectate — mesajul pericopei Balak este că avem niște alegeri de făcut. În urmă cu aproximativ 3.500 de ani, Bilaam a făcut propria sa alegere și a pierdut totul. Este misiunea noastră astăzi să pariem pe latura învingătoare, o latură a moralității, spiritualității și devotamentului față de Dumnezeu și de Învățătura Sa. Este datoria noastră să alegem destinul care ni s-a dat, acela al recunoașterii binecuvântărilor lui Dumnezeu în fiecare zi și în fiecare minut. Este misiunea noastră să continuăm să mergem — așa cum au făcut-o și înaintașii noștri — pe mesilat ieșarim, calea cea dreaptă, adesea dificilă dar întotdeauna profitabilă. Sau, după cum spunea Ramchal, rabinul Chaim Moshe Luzzato chiar în capitolul de debut al lucrării sale Mesilat Ieșarim, Calea cea Dreaptă:

Temelia sfințeniei și rădăcina perfecțiunii în slujba lui Dumnezeu se regăsesc în faptul ca omul să conștientizeze ca adevăr absolut că are o datorie în această lume și un scop către care trebuie să-și îndrepte ochii, aspirațiile și toate eforturile, în fiecare zi a vieții sale.

Șabat Șalom!

Share This