PÂINE ȘI APĂ (Hukat 5775)

În pericopa din această săptămână, două episoade similare atrag atenția. Este vorba despre două încercări prin care trece poporul lui Israel în peregrinările sale prin deșert: întâlnirea cu Edom (Numeri 20:14-21) și cea cu Sihon, regele emoriților (Numeri 21:21-26). În ambele cazuri, evreii abordează problema diplomatic: lăsați-ne să trecem prin țara voastră, nu ne vom abate de la drum și vom plăti pentru tot ce vom consuma (apă, mâncare, hrană pentru animale). În ambele cazuri, răspunsul primit este dur și neașteptat: nu vă lăsăm să treceți, dacă încercați vom ieși cu armele să vă oprim.

Pentru a înțelege însă ce se petrece de fapt și ce vrea Tora să ne învețe în aceste episoade, va trebui să aruncăm o privire în alte episoade biblice similare…

În pericopa Ki Tețe, în Cartea Deuteronomului, există trei versete cu o poruncă stranie și o explicație probabil și mai stranie:

Un amonit sau un moabit să nu intre în adunarea Domnului; chiar și a zecea generație, să nu intre în adunarea Domnului. Pentru că nu te-au întâmpinat cu pâine și apă pe drum, când ai ieșit din Egipt și pentru că l-au angajat pe Bilaam fiul lui Beor din Petor în Aram Naharaim împotriva ta, să te blesteme. – Deuteronom 23:4-5

Legea iudaică (halaha) a consfințit această poruncă între cele 613 ale Torei, interzicând primirea în rândul poporului evreu, prin convertire la iudaism, a urmașilor amoniților și moabiților. (Desigur, o aparentă ”excepție” este Rut moabita, care însă este de sex feminin, în timp ce porunca biblică din Deuteronom se referă exclusiv la amoniți și moabiți bărbați.)

Partea stranie începe însă atunci când analizăm această poruncă biblică: după toate standardele, interdicția pare foarte dură, aparent pentru o vină minoră. Popoarele nu sunt pedepsite în general atât de aspru și pe o perioadă atât de lungă (în esență, perpetuu) pentru o simplă lipsă de ospitalitate. Mai mult, haideți să ne gândim un pic la faptul că egiptenii, care ne-au ținut în robie, ne-au torturat cu munci grele și ne-au ucis copii prin decretul faraonului, au totuși, în Tora, o altă soartă… În trei rânduri, Tora ne spune chiar contrariul: anume să luăm exemplu din suferința noastră în Egipt și să îi tratăm pe străini cu bunătate (Exodul 22:21, Leviticul 19:34, Deuteronom 10:19).

Mai mult chiar, despre egipteni și despre alți dușmani ”istorici” ai poporului evreu, edomiții (identificați de Talmud cu stăpânirea romană și prezenți în pericopa noastră), Tora ne spune:

Să nu urăști pe edomit, pentru că edomiții sunt rudele tale. Să nu urăști pe egipteni, pentru că ai fost străin în Țara Egiptului.– Deuteronom 23:7

Ce este atunci atât de particular în acțiunile amoniților și moabiților încât Tora să ne îndemne să nu-i primim niciodată în rândurile noastre? Și, desigur, încă o întrebare: dacă versetul din Deuteronom 23:5 se referă doar la Moav (”pentru că l-a angajat pe Bilaam fiul lui Beor […] împotriva ta”), de ce sunt și amoniții pedepsiți la fel de aspru ca moabiții?

Trei comentatori diferiți oferă trei răspunsuri diferite la aceste întrebări…

Citând Midrașul, Rași punctează faptul că încercarea lui Amon și Moav de a distruge poporul evreu a implicat utilizarea unei metode ”neortodoxe” și neconvenționale: pe de o parte blestemul (prin intermediul lui Bilaam), iar pe de altă parte, atacul asupra purității relațiilor de familie, episod menționat în pericopa săptămânii viitoare, în debutul capitolului 25 din Numeri:

Israel s-a stabilit în Șitim și poporul a început să aibă relații sexuale imorale cu fiicele lui Moab. – Numeri 25:1

Un alt comentator, Ramban (Nahmanide), amintește faptul că asprimea poruncii Torei referitoare la Amon și Moav are la origine o componentă istorică. Amon și Moav sunt descendenții lui Lot, nepotul lui Avraham, părintele evreilor. În capitolul 14 din Geneza, aflăm despre Avraham că și-a pus viața în pericol, luptând într-un război împotriva marilor regi ai vremii, tocmai pentru a-l salva pe Lot, care fusese luat prizonier (”L-au luat pe nepotul lui Avraham, pe Lot, și toate posesiunile lui, căci locuia în Sodoma” – Geneza 14:12)

Prin acea intervenție a lui Avraham, Lot a supraviețuit și a fost apoi capabil să aibe urmași. De altfel, însăși salvarea miraculoasă a lui Lot din Sodoma de către un înger (Geneza cap. 19) s-a produs parțial tot în meritul lui Avraham. Cu toate că și Lot a demonstrat o doză de moralitate nepermițând oamenilor cetății să-i abuzeze oaspeții, comentatorii punctează totuși că această moralitate este îndoielnică, el oferind, ”la schimb”, mulțimii pe propriile fiice – Geneza 19:7.

Prin prisma acestei legături între destinul lui Lot și Avraham, bunul simț și relațiile sociale normale dictau ca și urmașii primului (amoniții și moabiții) să îi trateze cu milă și respect pe urmașii celui de-al doilea (evreii). Aceasta este o trăsătură de caracter pe care tradiția iudaică o numește ”hakarat hatov” – în traducere ad literam ”recunoașterea binelui”. Atunci când ea lipsește cu desăvârșire, ba chiar atunci când este înlocuită de ură sau de plata binelui cu rău – acest lucru ”descalifică” și face imposibilă orice relație.

În final, Sefer Hahinuh (Spania, secolul 13), un alt comentator anonim al Torei, vorbește despre importanța compasiunii și carității în general. Conform acestei opinii, a oferi pâine și apă unor călători înfometați și însetați este o valoare general umană, dincolo de relațiile dintre protagoniști. În lipsa ei, un individ sau un popor coboară dincolo de limitele de la care poate fi reabilitat.

Acestea sunt episoadele pe care trebuie să ne bazăm în interpretarea celor două întâlniri din pericopa noastră, Hukat… Episoade în care este utilizat blestemul și imoralitatea, în care se ”uită” complet binele făcut de înaintași și se plătește acest bine cu rău, episoade despre decăderea umană…

Comparată cu aceste tare morale și sociale majore, fapta lui Edom și Sihon este ”blândă”. În primul caz, protagoniștii sunt dincolo de posibilitatea de ”recuperare”, tocmai pentru că erodarea moralității este atât de pronunțată încât orice tentativă reparatorie sau justificatoare este sortită eșecului. Spre deosebire de Amon și Moab, cei doi protagoniști ai întâlnirilor de aici, Edom și Sihon, nu poartă așadar asupra lor interdicția de ”a intra în adunarea Domnului”. Ba chiar – am menționat anterior – în cazul edomiților, Tora ne poruncește chiar să nu-i urâm, ”pentru că ne sunt rude” (Deuteronom 23:7).

Și asta în principal pentru că, în ambele cazuri din pericopa noastră, acele popoare aveau un alt interes, și nu ura: Edom și Sihon se temeau de evrei și de promisiunea pe care Dumnezeu le-o făcuse să le dea Țara Făgăduinței. Aici era vorba despre o teamă legitimă, nu despre dorință de distrugere, antisemitism sau despre ură gratuită (sinat hinam).

Acesta este motivul pentru care – chiar dacă rămân cu destinul de a fi, în ultimă instanță, învinși și izgoniți din Țara lui Israel – Edom și Sihon regele emoriților își păstrează totuși un rol relativ ”onorabil” în paginile Torei.

Desigur, mesajul pericopei noastre are implicații mult mai vaste decât o simplă dispută sau comparație istorică… Este de fapt un mesaj al analizei intențiilor. Un mesaj care se traduce și în jurisprudență: spre exemplu, în delimitarea unei crime cu premeditare de un omor involuntar. Un mesaj care are efect și în legea mozaică (halaha): spre exemplu, anumite porunci sunt considerate a fi fost îndeplinite dacă intenția reală a existat, chiar dacă persoana a fost împiedicată să ducă la bun sfârșit acțiunea de forță majoră. Un mesaj care pune în lumină și relațiile sociale: spre exemplu, iertăm mai ușor o greșeală neintenționată decât una cu intenție rea. Un mesaj care are aplicabilitatea și în multe alte domenii ale vieții umane…

Să tragem așadar învățămintele care se impun și să căutăm întotdeauna, în orice episod biblic, dincolo de aparențe, mesajele care ne afectează și influențează viața, ca indivizi și ca popor.

Șabat Șalom!