Zeci și zeci de versete din pericopa acestei săptămâni s-ar înscrie cu siguranță în categoria ”comori ascunse” pe care am ales-o pentru acest ciclu de comentarii. Fiecare dintre ele poate fi în sine un subiect de eseu, poate chiar de carte, fiecare poate fi o sugya (temă de studiu) din Talmud și obiectul a numeroase comentarii și response rabinice.
Am surprins însă în urmă cu câteva zile o idee din prelegerea online a domnului prim-rabin Rafael Shaffer legată de începutul pericopei Mișpatim și am găsit apoi, în peregrinările mele online, un articol pe această temă inspirat din lucrarea Netivot Șalom, o colecție de eseuri asupra Torei inspirată din scrierile și discursurile unuia dintre cei mai importanți rabini ai mișcării hasidice din secolul trecut, rabinul Șalom Noah Berezovsky, cunoscut sub titulatura de Slonimer Rebbe.
Care este așadar subiectul acestui eseu? Câteva gânduri despre noțiunea de libertate în contextul servituții ”sclavului evreu”, prima dintre poruncile pe care Dumnezeu le dă poporului lui Israel în pericopa acestei săptămâni.
Și care este motivul pentru care am ales să vă ofer acest eseu? Pentru că îl consider o sursă de inspirație și înțelepciune ieșită din comun, care depășește cu mult contextul în care a fost scris și, cu siguranță, granițele unei comunități, filosofii sau teologii anume. Precizez că meritul ideilor din acest eseu nu îmi aparține – eu fiind aici doar un simplu translator și interpret – tot creditul aparținând autorului inițial.
Versetele biblice care stau la baza acestui eseu sunt următoarele:
Când vei cumpăra un sclav evreu, șase ani să muncească, iar în al șaptelea să iasă liber, fără plată. Dacă va intra [în sclavie] singur, singur va ieși; dacă era soțul unei femei, să iasă și soția lui împreună cu el. Dacă stăpânul său îi va da o soție și ea îi va naște fii sau fiice, soția și copiii ei să fie ai stăpânului ei, iar el va ieși singur. Dar dacă sclavul va spune răspicat: «Îl iubesc pe stăpânul meu, pe soția mea și pe copiii mei – nu voi ieși liber», atunci stăpânul lui să-l apropie de judecători și să-l apropie de ușă sau de ușorul [ușii]; și stăpânul lui să-i găurească urechea cu o sulă și el să-i slujească veșnic. – Exodul 21:1-6
Simbolistica ritualului descris în aceste versete pare potrivită, însă momentul nu este cel potrivit. În mod cert, sclavul evreu care refuză oferta de libertate după șase ani de slujire este supus unei practici neobișnuite. El trebuie adus în fața unei uși, iar lobul urechii sale este străpuns de către stăpânul lui cu o sulă. Ritualul este o denunțare emfatică a obtuzității morale a sclavului. În cadrul Revelației, urechea acestui om a auzit clar și răspicat cuvintele tunătoare de la Sinai, porunca „Să nu furi” (Exodul 20:13) și afirmația lui Dumnezeu că poporul lui Israel sunt ”sclavii Lui” (Leviticul 25:42), adică n-ar trebui să fie niciodată sclavi ai altor oameni. Și totuși, în ciuda a ceea ce a auzit, acest om ignoră cuvintele Torei. El a furat, a fost prins, n-a fost capabil să plătească pentru ce a furat și de aceea a fost vândut în sclavie. Iar acum, aceeași ureche neascultătoare este pedepsită prin durere și printr-un semn care simbolizează rușinea, un semn marcat permanent în chiar carnea ei.
Aceasta este explicația pe care o oferă Talmudul, în tratatul Kidușin 22b, în numele rabinului Yochanan ben Zakai. Dar dacă această explicație ar fi completă, oare de ce trebuie sclavul să aștepte șase ani pentru acest ritual? Cu siguranță, urechea care a auzit și nu a luat în seamă ar trebui să fie pedepsită la începutul perioadei de servitute, adică imediat după comiterea infracțiunii, nu la sfârșit!
Pericopa Mișpatim, pe care o citim în acest Șabat, ne oferă un răspuns la această dilemă.
Dar să facem mai întâi cunoștință cu personajul… Cine este el în definitiv? El este un evreu, devenit sclav pentru că faptele lui l-au făcut să decadă de la nivelul spiritual anterior. În versetele citate anterior, iudaismul se referă la acest om cu numele de עבד עברי (”eved ivri”), și nu ”eved iehudi” sau ”eved Israel”, care ar fi fost poate denumiri mai potrivite. În traducere ad literram, עבד עברי înseamnă ”un sclav de dincolo”. Înainte de Exodul din Egipt, evreii erau adesea numiți ”ivrim” (v. Exodul 1:15, 2:6 sau 3:18), un nume care își are originea în titulatura pe care Tora i-o conferă lui Avraham, care este și el numit astfel în Geneza 14:13, deoarece venise de dincolo de Eufrat. Celelalte nume, cele legate de numele lui Iehuda și Israel, așadar mai pline de demnitate – evreii le-au dobândit doar după eliberarea lor din robie. Altfel spus, stadiul la care Tora face referire legat de sclavul din pericopa noastră este unul asociat cu perioada incipientă a spiritualității monoteiste iudaice (perioada lui Avraham) și chiar cu o perioadă de ignoranță spirituală (perioada evreilor din Egipt, pre-Exod). Coborând la nivelul unui simplu hoț, sclavul evreu nu este așadar considerat un evreu ”complet”, un iehudi sau un Israel, el aflându-se pe un nivel inferior acestor titulaturi, cel puțin din perspectivă morală. (Tocmai din acest motiv, al inferiorității morale și spirituale, Tora îi permite sclavului evreu să coabiteze cu o sclavă neevreică pe care i-o dă de soție stăpânul lui, un lucru altfel interzis unui evreu.)
Însă Dumnezeu nu dorește ca vreun suflet să fie lăsat în urmă, ci dimpotrivă, dorește ca el să treacă printr-un proces de căință și ”reparare” (tikun). În ce constă așadar acest proces pentru evreul nostru decăzut?
“Șase ani să muncească; în al șaptelea, să iasă liber” – ne spune Tora. În cadrul prețiosului „al șaptelea an”, chiar și un suflet aparent pierdut își poate recâștiga strălucirea spirituală anterioară. Lumina Șabatului, a celui de-al șaptelea interval de timp (zi sau an) pătrunde chiar și în cele mai adânci pivnițe ale mediocrității spirituale. Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea, pământul trebuie să se odihnească în anul al șaptelea, sclavul trebuie eliberat în anul al șaptelea. Chiar și un om complet pierdut în domeniul materialului, al goanei după agoniseală, poate simți și beneficia totuși de sfințenia Șabatului.
Șabatul are însă variate forme, ordonate ierarhic. Pentru unii, Șabatul vine o dată pe săptămână. Pentru cineva care trăiește permanent în spiritul său, Șabatul își extinde sfera de influență și asupra restului săptămânii. Dar pentru evreul decăzut din pericopa noastră, Șabatul poate fi simțit doar după șase ani lungi de servitute. Și mai sunt desigur și oameni care – în ciuda faptului că trăiesc ani mulți, decenii chiar – nu sunt totuși capabili să simtă nimic din sfințenia Șabatului. Chiar și pentru ei însă, Șabatul oferă o oportunitate: anul de jubileu (v. Leviticul 25:8-13), la încheierea a șapte cicluri de șapte ani, când al cincizecilea an deschide ușa fiecăruia spre a găsi un remediu pentru indiferența sa spirituală.
Acesta este motivul pentru care urechea sclavului nu este găurită la începutul perioadei lui de servitute, ci abia atunci când el are ocazia timp de șase ani să ”redevină” iehudi și Israel! Pentru că în această perioadă sclavului evreu i se permite să reflecteze asupra situației lui și să se căiască. Iar când după această reflecție îndelungată el continuă să respingă oportunitatea de a savura libertatea, urechea îi este găurită, pentru că alege să se dezică de puterea reparatoare a ”Șabatului” (de ani în acest context) și să facă un tikun (reparare) pentru ceea ce l-a adus în această situație. Dacă în ciuda procesului restorativ al Șabatului, sclavul rămâne atașat exclusiv de existența lui fizică – soție, confortul unei vieți dictate de stăpân, hrană, adăpost etc. – dacă eșuează în șansa pe care i-o oferă cei șase ani de muncă și meditație și ”Șabatul” din anul al șaptelea – atunci eșecul lui devine cu adevărat problematic și este luat în seamă! Când, la finalul anilor de servitute, omul refuză șansa să redevină liber și să se bucure de ”Șabatul” său, urechea îi este găurită pentru că persistă în a ignora ceea ce Dumnezeu Însuși i-a spus la Muntele Sinai: ”Fii liber!”
Tora continuă însă și cu o altă dimensiune a poveștii… Pe ce se bazează răspunsul sclavului? Ei bine, el spune răspicat: ”Îl iubesc pe stăpânul meu, pe soția mea și pe copiii mei, nu voi ieși liber!” În inima acestui om există așadar doi stăpâni, după cum formulează Talmudul într-o exprimare poetică: יוצרו ויצרו (”ioțro veițro”) – Cel care l-a făurit (adică Dumnezeu), care îl îndeamnă la libertate, și instinctul lui uman, care îl îndeamnă să rămână în servitute. Alegând să dea ascultare propriului instict în detrimentul sfatului Creatorului, acest om merită să fie supus rușinii! O rușine imensă, permanentă, aparent definitivă și fără posibilitate de ștergere…
Și cu toate acestea, chiar și pentru acest om – ne spune în final Tora – există speranță. ”Să slujească [pe stăpânul lui] veșnic”, scrie în ultimul verset din paragraful nostru. Dar ”veșnic” nu înseamnă veșnic, ci – după cum ne explică tradiția iudaică – doar până la anul de jubileu. Atunci, când întreaga societate își redobândește libertatea, chiar și sclavul nostru încăpățânat este obligat să redevină liber (fie că vrea sau nu), după ce și-a trăit ”veșnicia” autoimpusă în calitate de sclav. Chiar și pentru acest om așadar, un om aparent dincolo de putința de salvare, există salvare. Și asta pentru că niciun om nu este în întregime rău, căci scânteia de divinitate pe care Dumnezeu ne-a insuflat-o există în sufletul fiecăruia. Chiar și un astfel de om are șansa – și obligația! – de a folosi puterea reparatoare a ”Șabatului”, sfințenia anului de jubileu, forța care redă libertatea întregii firi, pentru a se răscumpăra.
Dumnezeu a creat toate lucrurile astfel încât ele să nu fie niciodată pe deplin pierdute. Fiecare ființă are parte de procesul său de ”reparare”, de tikun, mai devreme sau mai târziu. Și tocmai din acest motiv, procesul final și complet de ”reparare” a întregii lumi, Era Mesianică, este atât de central credinței iudaice, fiind unul din principiile de bază ale iudaismului codificate de Maimonide. Ideea mesianică de reparare a lumii este în esență o continuare naturală a tikun-ului fiecăruia dintre noi, ajutați de forța eliberatoare a Șabatului. În fiecare săptămână, în fiecare Șabat, în fiecare an șabatic și în fiecare an de jubileu, Dumnezeu ne oferă din nou șansa de a ne reafirma atașamentul față de această forță de tikun, apropiindu-ne sufletul, cu pași mărunți dar siguri, de lumina eternă și sfântă a Creatorului.
Șabat Șalom!
Poate greșesc
Cred ca ar trebui lămurit mai bine motivele pt care un om liber ajungea sclav
Textul se referă la bărbatul evreu sclav
Dar se pare ca existau si femei evreice sclave
Bărbatul evreu nu ajungea sclav doar atunci când fura pe timpul zilei, ci probabil întodeauna când provoca cuiva o pierdere pe care nu avea resurse sa o plătească
Furtul si intenția de a fura pleacă de la falsa impresie ca poți obtine bunuri sau respectul familiei sau al cercului de prieteni dacă ai mari resurse financiare sau o haina mai scumpă sau diverse bunuri care in percepția publica reflecta un anumit statut social
Iar cea mai la îndemâna si rapida metoda este, in concepția unui om care nu se încrede in Dumnezeu, acela de a fura sau de săvârși alta fapta rea care presupune îmbogățirea rapida
Furtul ascunde de obicei o pofta care nu este înfrânată si care, in opinia hotului, va fi mai ușor de acoperit atunci când furi sau faci investiții foarte riscante
Sau când te împiedici si cazi si tragi pe cineva după tine
Ori una din cele 10 porunci spune sa nu poftesti
Pt ca poftind te îndepărtezi de Dumnezeu
Numai nebunul crede in inima lui ca nu exista Dumnezeu
Apoi, legat de sclavele femei
In civilizatia veche greaca si persana, dacă am înțeles bine, tatăl avea dreptul sa își vândă ca sclave fiicele pt realizarea sumelor de bani necesare realizarii dorințele/poftelor
Nu cunosc dacă in cazul fetelor/femeilor libere evreice se aplicau aceleași condiții pt a ajunge sclave
Intr-adevăr legea lui Dumnezeu spune ca un sclav evreu care a conștientizat greșeală făcută si care l-a adus in postura de sclav poate, după 6 ani, sa revină om liber, alegerea aparținând sclavului
Dar dacă se împiedica din nou de poftele sale, dorința de a avea o femeie sau alta pofta pe care i-o poate specula stăpânul sau poate ajunge sclav pe viața, respectiv pana in anul al 49 lea
Nu este de înlăturat faptul ca in antichitate speranța de viata era mult mai mică decât azi si putini oameni ajungeau la vârsta de 70 de ani
Așa ca in realitate multi care se legau sclavi pe viata este posibil sa nu mai ajungă la 49 de ani de când a început robia lor
Un vechi proverb românesc spune: capul ce se pleacă sabia nu-l taie dar robia lanțul înconvoaie
Sau cuvantul ne spune sa nu ne intepenim grumazul si sa nu ne întărâtăm inima înspre rău
Pt ca dacă faci bine ești bine primit dar dacă faci răul pacatul pândește la ușă, dorința lui se tine după tine, dar tu sa-l stăpânești – Geneza 4:7
Ferește-te de rău si fa binele, caută pacea si umbla după ea