ȘABAT ȘI SĂRBĂTORI (Emor 5784)

Un capitol important, capitolul 23 din Cartea Leviticului, este dedicat sărbătorilor iudaice. Desigur, acest capitol nu este singurul din Tora care are acest subiect, tema sărbătorilor fiind centrală în iudaism și regăsindu-se atât în Cartea Exodului (capitolele 23 și 34), cât și în Cartea Deuteronomului (capitolul 16).

Două întrebări majore se pot pune pe marginea acestui subiect: (1) De ce avem în Tora atâtea pasaje care vorbesc despre sărbători? și (2) De ce în capitolul din pericopa noastră lista sărbătorilor iudaice începe cu Șabatul, care nu pare a fi propriu-zis o sărbătoare?

La prima întrebare, răspunsul iudaic este simplu: există mai multe perspective din care putem privi sărbătorile. Unele sunt legate de calendar, altele de ritual, altele de simboluri sau valori etc.

Sărbătorile iudaice au conotații multiple. Aproape fiecare sărbătoare are mai multe nume, fiecare evocând un aspect al respectivei zile. Spre exemplu, pentru Paștele Evreiesc avem următoarele nume: Hag Hapesah (Sărbătoarea de Pesah), Hag Hamațot (Sărbătoarea Azimelor), Hag Haaviv (Sărbătoarea Primăverii) și Zman Heruteinu (Vremea Eliberării Noastre). Primul nume evocă jertfa de Pesah pe care strămoșii noștri o aduceau în ajunul sărbătorii, acel miel sau ied care trebuia jertfit și apoi mâncat în noaptea de 15 Nisan ”fript pe foc, cu azime și rădăcini amare” (Exodul 12:8). Al doilea nume ne amintește de interdicția de a mânca și a avea în posesie hameț (produse dospite). Al treilea nume evocă reînnoirea naturii și faptul că tot calendarul iudaic este conceput în așa fel încât să păstreze sărbătoarea de Pesah primăvara, conform Exodul 34:18. Iar al patrulea nume ne aduce aminte de Exodul propriu-zis, de faptul că ne-am recăpătat libertatea ca popor, odată cu această sărbătoare.

Toate celelalte sărbători iudaice urmează aceeași regulă: avem nume evocând semnificația zilei, nume cu aluzie la anul iudaic, nume care redau conotația agricolă a sărbătorii, nume care ne aduc aminte de societatea evreiască, de jertfe și sacrificii, de ceea ce Dumnezeu cere de la noi în respectiva zi… Fiecare nume, fiecare referință, fiecare mod de a evoca sărbătoarea vine să completeze sensul unei zile speciale din calendarul iudaic. Departe de a fi doar un conglomerat de surse disparate (cum acuză uneori criticii, pe criterii așa-zis ”științifice”), Tora redă perspective multiple și adaugă permanent straturi și nivele de profunzime pentru fiecare concept și noțiune pe care le ilustrează.

A doua întrebare este ceva mai dificilă. Faptul că pericopa Emor începe cu Șabatul în lista sărbătorilor iudaice nu este singura diferență între acest text și restul secțiunilor care se referă la subiect. Dimpotrivă, pericopa Emor este unică din mai multe puncte de vedere. Ea este singurul loc din Tora în care ni se vorbește despre Roș Hașana și Iom Kipur (aceste sărbători nu apar menționate în Exodul și Deuteronomul, doar ofranda suplimentară pentru ele apărând în Numeri 29), este singurul loc în care vorbim de Sefirat Haomer (numărarea omerului, adică a zilelor dintre Pesah și Șavuot), este singurul loc în care vorbim despre cele patru soiuri de plante pe care le scuturăm de Sucot etc. Și – revenind la subiect – este singurul loc în care vorbim despre Șabat nu ca o zi a șaptea a Creației, când Dumnezeu S-a ”odihnit” de la lucrarea lui, ci despre Șabat ca parte integrantă din sărbătorile evreiești.

Este așadar Șabatul o sărbătoare iudaică? Sau este altceva, mai profund și mai complex?

Citind versetele Torei, întrebările devin chiar și mai solide, datorită unei pauze și resetări a enumerării:

Domnul i-a vorbit lui Moise, spunând: „Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: «Soroacele Domnului, pe care le veți proclama [drept] convocări sfinte – acestea sunt soroacele Mele. Șase zile să fie făcută muncă, dar în ziua a șaptea este un Șabat de odihnă deplină, o convocare sfântă; nicio muncă să nu faceți – el este un Șabat pentru Domnul, în toate sălașurile voastre.” – Leviticul 23:1-3

Versetul următor reîncepe enumerarea, continuând cu sărbătorile propriu-zise:

Acestea sunt soroacele Domnului, convocările sfinte, pe care să le proclamați la sorocul lor. – Leviticul 23:4

Deci, este Șabatul un ”soroc” (מועד – moed)? Este el o ”convocare sfântă” (מקרא קודש – mikra kodeș)? De ce Tora îl include în lista de sărbători (moadim), dar totodată îl separă de ele?

Cheia spre a înțelege această particularitate stă în deslușirea sensului celor două noțiuni folosite în text: moadim și mikraei kodeș.

Moadim nu înseamnă sărbători. (Cuvântul ”sărbători” ar fi חגים – haghim în ebraică.) Termenul moadim desemnează o vreme anume, prestabilită, pentru întâlnire. Același termen este folosit și în context spațial, desemnând un loc de întâlnire: Cortul Întâlnirii poartă în ebraică numele de Ohel Moed.

Desigur, sărbătorile iudaice au această temă (în context temporal), ele fiind zile speciale din calendar în care poporul era invitat să vină în prezența lui Dumnezeu, să celebreze ziua și legământul, conexiunea pe care acea zi o reprezenta cu un eveniment din istoria evreilor, care trebuia rememorat și repus în scenă.

Șabatul are o conotație similară. Dintre zilele săptămânii, Șabatul este acea zi de spiritualitate, de întâlnire mai intimă cu Dumnezeu, de evocare a ”odihnei” divine din actul creator. Șabatul este un moed nu atât prin faptul că este o zi fixă, a șaptea a fiecărei săptămâni iudaice, ci mai ales prin faptul că semnificația ei este una similară sărbătorilor: o zi de întâlnire și reconectare cu Dumnezeu.

Șabatul este totodată și o invitație la sfințenie, integrându-se perfect în tema centrală a Cărții Leviticului și totodată în noțiunea de mikra kodeș. De Șabat rostim Kiduș, rugăciunea pe vin sau suc de struguri prin care primim asupra noastră sfințenia Șabatului. De Șabat avem o rugăciune suplimentară (musaf) menite a evoca un caracter aparte, sacru, al zilei. De Șabat ne abținem de la muncă pentru a comemora actul divin de abținere de la muncă în zilele Creației. Respectând Șabatul, ajungem să elevăm o zi din săptămână de la profan la sacru, și totodată să ne elevăm pe noi înșine către acel ideal de sfințenie către care Dumnezeu ne cheamă.

Rabinul Jonathan Sacks oferă însă în comentariul lui și alte opinii interesante legate de motivul pentru care Șabatul este inclus pe lista de moadim.

Prima opinie este cea a lui Rași (cf. Sifra), care ne spune că ”oricine care încalcă sărbătorile este asemuit cu cineva care a încălcat Șabatul, iar oricine care respectă sărbătorile este ca și cum ar fi respectat Șabatul”. Altfel spus: Șabatul este inclus în această listă pentru a face o legătură indisolubilă – din perspectivă legală dar și tematică – între Șabat și sărbători.

A doua opinie este a lui Ramban, care ne vorbește despre nivele de sfințenie. În Exodul 31:12-13, Dumnezeu le poruncește evreilor să construiască Tabernacolul, însă apoi le spune: ”Dar Șabaturile Mele să le păziți”. Din acel cuvânt ”dar”, legea iudaică a dedus cele 39 de categorii de activități (melahot) interzise de Șabat, ca fiind toate categoriile de activități care au fost făcute pentru construirea Tabernacolului. La fel și în pericopa noastră: Șabatul este evocat printre sărbători (moadim) pentru a ne reaminti că la fel cum sfințenia construirii Tabernacolului nu ne dă voie să încălcăm Șabatul, nici obligația de a celebra sărbătorile nu ne dă voie să încălcăm Șabatul. De sărbători, Tora ”relaxează” două din cele 39 de interdicții, permițând gătitul pentru respectiva zi și căratul obiectelor pe domeniul public. Aceste activități rămân însă interzise atunci când o sărbătoare coincide cu Șabatul.

A treia opinie, cea mai radicală dar și cea mai inedită dintre toate, este a Gaonului din Vilna. Comentând asupra versetul din Levitic 23:2 (”Șase zile să fie făcută muncă, dar în ziua a șaptea este un Șabat de odihnă deplină, o convocare sfântă”), Gaonul din Vilna ne spune că acest verset nu se referă la Șabat, ci la ziua de Iom Kipur, pe care Tora însăși o numește un ”Șabat de odihnă deplină” în versetul 23:32. În pericopa Emor sunt amintite șapte moadim: prima zi de Pesah, a șaptea zi de Pesah, prima zi de Șavuot, Roș Hașana, Iom Kipur, prima zi de Sucot și Șemini Ațeret. În șase din aceste zile, gătitul și căratul sunt permise, însă de Iom Kipur chiar și aceste activități sunt interzise. În acest ciclu, Iom Kipur este ”șabatul” sărbătorilor.

Interpretarea Gaonului din Vilna este una cu care ne întâlnim în tot calendarul iudaic. În ciclul săptămânal, avem șase zile profane și o zi sfântă (Șabatul). În ciclul anual, există șase moadim cu o sfințenie mai scăzută și una (Iom Kipur) cu o sfințenie deplină. Iar în ciclul anilor, avem șase ani obișnuiți, urmați de un an de șmita, anul șabatic amintit în Leviticul 25:2, pe care Tora îl numește un ”șabat al anilor”.

Noțiunile de ”vreme anume” (moed) și cea de ”convocare sfântă” (mikra kodeș) au așadar un scop foarte bine determinat în pericopa Emor și în Tora în general. Funcționând pe un model tip ”6+1”, calendarul iudaic ne oferă periodic, repetitiv, prilejuri să ne întâlnim cu Dumnezeu și să ne reînnoim astfel călătoria către sfințenie. Avem de fiecare dată ocazia să mai facem un pas, să mai creștem un nivel, să mai adăugăm o cărămidă la edificiul sanctuarului pe care îl zidim – fiecare dintre noi și colectiv, ca popor – pentru Dumnezeu, legea și dragostea Lui. Fie ca sfințenia pe care Dumnezeu ne-o propune să ne lumineze întotdeauna viața, de Șabat, sărbători și în zile obișnuite deopotrivă!

Șabat Șalom!