Saptamana aceasta imi veti permite sper sa va propun o idee deosebit de simpla. Mai mult o intrebare, cred, decat o idee, cu speranta ca ne vom gandi cu totii cu mai multa luare aminte…

Imediat dupa Shabat va fi Tisha Be’Av, a noua zi a lunii Av, in care comemoram Distrugerea Celor Doua Temple si inceperea exilului. Suntem pe cale sa intram in cel de-al 1937-lea Tisha Be’Av de la Distrugerea Celui De-al Doilea Templu. E mult de atunci… Un exil cu o mie opt sute cincizeci si sapte de ani mai lung decat precedentul — aproape de 28 de ori mai lung… Si totusi, exilul continua, doliul dupa Ierusalim continua, si ne intrebam acum, ca si acum mai bine de o mie de ani, ce ne rezerva viitorul.

Insa inainte de a putea incerca sa oferim un raspuns la aceasta intrebare, cred ca punctul de plecare trebuie sa fie trecutul si nu viitorul… Ce ne-a facut sa ajungem aici? De ce a inceput exilul? Raspunsul pe care il auzim in fiecare an este sinat hinam, faptul ca evreii din perioada Celui De-al Doilea Templu se urau unul pe celalalt fara motiv.

O idee deosebit de stranie… Oare oamenii sunt capabili de ura fara motiv? In general, ne este mai usor sa ne gandim ca atunci cand uram ceva sau pe cineva avem de fapt motive, chiar motive bune, nu-i asa? Intotdeauna oamenilor li se pare ca aud o voce (divina?) care le spune sa urasca pe cel care nu respecta o anume regula sau nu se incadreaza in anumite sabloane, sau ca transformarea anumitor sentimente, cum ar fi gelozia, in ura, este perfect ok, sau chiar ca ura, atata timp cat nu este manifestata violent, nu este daunatoare. Ne spunem: “E doar un sentiment, nu? Si, in fond, a meritat-o?”

De cele mai multe ori insa, aceasta este exact definitia notiunii de sinat hinam, de ura fara motiv. In Tora, precum si in restul Bibliei, exista episoade in care pare ca Dumnezeu porunceste sau macar rasplateste intr-adevar ura. Pericopa Pinhas, pe care am citit-o cu doar cateva saptamani in urma, este un astfel de exemplu:

Pinhas, fiul lui Elazar, fiul lui Aaron Preotul a vazut, s-a ridicat din mijlocul adunarii si a luat o sulita in mana. L-a urmarit pe israelit in cortul sau si i-a strapuns pe amandoi — pe israelit si pe femeie in piept, si molima a incetat in mijlocul copiilor lui Israel. — Numeri 25:7-8

Ceea ce este interesant insa este ca la doar cateva versete mai incolo, Dumnezeu ii transmite lui Pinhas:

Iata, i-am daruit legamantul pacii mele.” Cu alte cuvinte: “Bravo, insa acum este timpul sa fie pace. — Numeri 25:12

Si asta ar fi si ideea pe care ar vrea eu sa o sugerez astazi. Oare 1937 de ani nu sunt un timp suficient de lung pentru ura? Oare nu e timpul si pentru pace? Oare nu putem, inainte de a incepe sa uram, sa ne gandim la motivele pentru care o facem? Ok, poate ceea ce simtim nu este ura pur si simplu, fara motiv, insa sunt motivele oare motive cu adevarat? Nu sunt ele oare pretexte, idei cu care ne amagim in a crede ca avem de fapt dreptate, ca “celalalt o merita”, ca noi detinem adevarul suprem?

Avem uneori senzatia ca lumea ar trebui sa se invarta in jurul nostru, in jurul valorilor in care credem noi, in jurul idealurilor pe care le nutrim noi, si chiar avem tupeul sa ne suparam atunci cand altii nu gandesc la fel. Religiosii se supara pe cei pentru care religia nu inseamna mare lucru, cei laici se supara pe religiosi pentru ca sunt prea stricti, evreii se supara pe musulmani, crestinii pe evrei, cei saraci pe cei bogati, opozitia pe cei de la putere… De multe ori, aceste “suparari” se transforma incet in ura si sindromul de sinat hinam continua. Le spunem celorlalti ca numai noi avem dreptate si ca ei nu, le spunem, precum in gluma: “Sa nu indrazniti sa credeti ca sunteti buricul pamantului. Pamantul nu are decat un singur buric, si ala sunt eu!”

Sinat hinam este de fapt animozitatea pe care o arboram fata de lumea din jur, fata de diferentele care exista intre noi, fata de ceea ce altii au sa ofere. Sinat hinam este imposibilitatea de a intelege ca dragostea, prietenia, intelegerea, pacea, trebuie sa iasa la iveala mereu in final, pentru ca lumea nu poate exista prin violenta, ura sau fanatism.

Sinat hinam este ceea ce ar trebui, printr-o mai mare deschidere si o mai mare umilinta, sa oprim chiar in aceste zile in care ii simtim si comemoram consecintele nefaste. In Talmud (Tratatul Rosh Hashana 18b), Rav Pappa ne ofera opinia ca Tisha Be’Av va deveni o zi de sarbatoare atunci cand exista shalom. Multi comentatori interpreteaza aceasta opinie ca facand referire la Reconstructia Templului, simbol al pacii (shalom) in intreaga lume. Insa poate ca Rav Pappa a dorit sa ne vorbeasca si de simpla pace dintre oameni, de intelegere, de iubire, de ahavat hinam, de dragoste pur si simplu, fara vreun motiv anume.

Asa cum ne spun si primele cuvinte ale pericopei acestei saptamani, “Ele ha’devarim”, “Acestea sunt cuvintele…” Ramane acum doar sa le transformam din cuvinte in realitate.

Shabat Shalom!

Share This