Credit foto: Unsplash | James Wainscoat
Mi-am dat seama de curând că oamenii pot sta minute în șir în aceeași cameră fără să își vorbească. Mă rog, poate nu chiar ”de curând”, poate știam de mult că acest lucru este posibil, însă mi-am dat seama de curând cât de des se întâmplă... Atunci când luăm liftul împreună cu persoane pe care nu le cunoaștem, punctul către care se îndreaptă aproape toate privirile este panoul care indică etajul la care am ajuns. În autobuz, privirile se îndreaptă către fereastră, către tavan sau podea sau, în cel mai fericit caz, către o carte sau un ziar pe care îl citim ”cu nesaț”. Există aproape o regulă nescrisă că nu ai voie să privești un necunoscut în ochi, că acest lucru ar fi o încălcare a intimității, un afront, un ”atac la persoană”...
Este ciudat, nu? Nici nu gândim prea mult când facem acest lucru, nici nu ne trece prin cap de multe ori că facem ceva straniu sau că, poate, greșim... În fond, ”străinul” are problemele lui, nu ne cunoaștem, poate nu ne vom mai întâlni niciodată și de ce oare ar merita să investesc chiar și o simplă privire sau un zâmbet într-o astfel de relație? Mi se întâmplă și mie, de multe ori... Chiar acum, când scriu aceste rânduri, în sala de clasă unde sunt mai există o persoană. O fată de vreo douăzeci și ceva de ani, care a intrat și a întrebat dacă poate lucra și ea în această sală de clasă. Am spus da, evident, dar apoi, scriind, mi-am dat seama că asta a fost tot ce am spus... Ne-am cufundat amândoi în treburile noastre și ne-am ignorat reciproc, fără să fim curioși măcar cum ne cheamă și ce ne aduce în același loc. Credeți că ar fi fost oare ciudat să spun: ”Eu sunt Sorin, pe tine cum te cheamă?” Hmm, cred că voi încerca, chiar sunt curios să văd cum sună...
* * *
Pericopa Bo, din această săptămână, ne povestește despre ultimele urgii pe care Dumnezeu le abate asupra Egiptului: lăcuste, întuneric de trei zile și moartea întâilor-născuți. Este de fapt o progresie, urgiile devenind din ce în ce mai cumplite. După ce Țara Egiptului este devastată de molimă, grindină și animale sălbatice, după ce oamenii sunt loviți cu bube, păduchi sau broaște, după ce Nilul este preschimbat în sânge, ultimele trei plăgi sunt cele care pun punct final încăpățânării faraonului. Lăcustele vin să distrugă tot ceea ce rămăsese de pe urma grindinei, întunericul cuprinde apoi Egiptul timp de trei zile, pentru ca, în final, toți primii-născuți ai egiptenilor să moară drept pedeapsă pentru toți copiii evrei aruncați în Nil și pentru toată cruzimea anilor de sclavie.
Însă puțină lume știe că de fapt au existat două urgii ale întunericului în Egipt! În versetele 10:13-15 și mai apoi 10:23-24, Tora descrie urgia lăcustelor și cea a întunericului astfel:
Și a întins Moșe toiagul peste Țara Egiptului și Dumnezeu a făcut să sufle un vânt dinspre răsărit peste țară, toată ziua și toată noaptea aceea. Dimineața, vântul dinspre răsărit a adus lăcustele. Lăcustele au venit peste Țara Egiptului și s-au așezat pe toată întinderea Egiptului. Erau în număr atât de mare încât nu mai fusese și nu va mai fi un astfel de roi de lăcuste. Și au acoperit întreaga față a pământului și s-a întunecat pământul și au mâncat toată iarba de pe pământ și toate roadele pomilor pe care le lăsase grindina și nu a rămas nimic verde în copaci și în iarba de pe câmp, în toată Țara Egiptului. – Exodul 10:13-15
Și a întins Moșe mâna către cer și a fost întuneric dens în toată Țara Egiptului timp de trei zile. Nu a văzut nici un om pe fratele său și nu s-a ridicat nici un om din locul său timp de trei zile. Dar fiii lui Israel aveau lumină în casele lor. – Exod 10:23-24
Așa cum am spus, există două urgii ale întunericului în Cele Zece Plăgi. Tora ne spune, vorbind despre lăcuste, că ”s-a întunecat pământul”, iar sintagma ebraică utilizat este absolut același ca și în cazul întunericului: ותחשך הארץ (vatehșah haareț) - ”și s-a întunecat pământul”, de la cuvântul חושך (hoșeh) - ”întuneric”. Oare despre ce este vorba?
În comentariul său asupra acestor versete, Ibn Ezra ne explică următoarele: ”pământul a fost acoperit și s-a întunecat, pentru că lăcustele s-au așezat între pământ și soare [și au făcut umbră], căci pământul este întotdeauna în întuneric.”
Desigur, Ibn Ezra încearcă să explice științific fenomenul și ne aduce aminte de faptul că fără lumina Soarelui, Pământul ar fi într-adevăr în întuneric. Însă să fie oare numai asta explicația ?!
Urgia întunericului ne va răspunde la această întrebare. În Egipt, întunericul a fost dens, palpabil. Iar comentatorii Torei ne spun că acesta este motivul pentru care nimeni nu s-a ridicat din locul lui timp de trei zile, pentru că nu știau încotro să meargă în acea beznă (Ibn Ezra). Dar poate că întunericul a însemnat mai mult decât atât... ”Nu a văzut nici un om pe fratele său și nu s-a ridicat nici un om din locul său timp de trei zile.” Poate că întunericul acela nenatural, dens și greu, era mai mult decât lipsa luminii. Poate că ”întunericul” era însuși faptul că nici un om nu își vedea fratele.
Chiar și atunci când suntem cu alții în aceeași cameră, de multe ori, ”nu ne vedem fratele”. Și nici nu ne ”ridicăm din locul nostru” atunci când alții au nevoie de noi. Fiecare are problemele sale, fiecare aleargă cu treburi, cu griji... Însă oare chiar suntem atât de ocupați? Oare chiar nu ne putem opri o secundă, oare nu ne putem măcar gândi la toate acestea?
Întunericul dens din pericopa Bo a venit instantaneu, odată cu ridicarea mâinii lui Moshe către ceruri. Însă lăcustele au fost aduse de vânt, în decursul unei zile și unei nopți întregi. Și, dacă ne gândim bine, nici una din acele lăcuste nu putea întuneca fața pământului de una singură. Numai împreună, milioane, zeci și sute de milioane, au reușit acest lucru...
Cam în aceeași manieră crește și întunericul ignorării. Nu ignoranței, ci ignorării, nepăsării. Începe timid, cu reguli nescrise de a nu îi privi pe necunoscuți în ochi, începe cu o singură privire către panoul care indică etajele în ascensor, și apoi se mărește și prinde puteri. Când ne dezmeticim (dacă o facem), ne dăm seama că nu îi vedem pe alții în jur, că privim permanent către panoul indicator cu etaje și că nu ne ridicăm din locul nostru nici dacă oamenii suferă la câțiva pași... Și atunci, așa cum spune Ibn Ezra, ”pământul este întotdeauna în întuneric”.
”Dar sunt necunoscuți”, ne spunem, ”iar regulile nescrise sunt reguli, nu-i așa? Și în plus, doar nu suntem oameni răi doar pentru faptul că nu îi întrebăm pe alții cum îi cheamă...”
Fără îndoială, însă trebuie să nu cădem în plasa comodității de a nu avea relații cu alții. Trebuie să fim conștienți că există nevoie și suferință chiar în propria noastră curte, că sunt oameni care întind mâna pe stradă și care, poate, ar fi mai puțin triști dacă ne-am opri câteva secunde și le-am spune o vorbă bună. Poate că suntem scutiți de a intra în vorbă cu necunoscuți, însă trebuie să avem permanent în minte că există copii ai străzii sau rezidenți ai orfelinatelor sau caselor de bătrâni pe care i-ar bucura să trecem pe la ei și să îi întrebăm simplu: ”Cum te cheamă?”
Există pentru multe din aceste lucruri idei și inițiative, unele chiar foarte de succes, trebuie doar să ne implicăm un pic. Și chiar și fără ca cei din jurul nostru să aibă nevoie de ceva, poate merită să ”stricăm” o privire și un zâmbet, unui om vârstnic, unui nevoiaș pe care îl întâlnim în drum spre servici sau unui alt om, pur și simplu, doar pentru că este om.
Există bariere astăzi care ar trebui rupte. Există relații care ar trebui schimbate. Și există reguli nescrise care ar trebui rescrise. Când mergeam cu tata pe munte, în urmă cu ani, m-a învățat să spun ”bună ziua” tuturor și să mă opresc câteva minute când ne întâlnim cu cineva. Fac și acum acest lucru, deși pare poate desuet. Dar este un exercițiu care merită efortul... Probabil că nu va rupe întunericul, însă cu siguranță îl va lumina un pic.
Încercați și voi, chiar data viitoare când sunteți într-un autobuz sau ascensor! Poate că două vorbe schimbate cu un necunoscut vor valora mai mult decât peisajul de afară sau traseul exact, din etaj în etaj, al liftului... Și poate că va fi și un minim de ”antrenament” pentru alte situații în care întunericul, brusc sau lent, dens sau subțire, întunericul lipsei de relații între oameni trebuie cu adevărat dat la o parte. Poate că vom reuși în alte episoade, mai importante, ale vieții noastre, să ne vedem fratele și să ne ridicăm din locul în care ne aflăm atunci când alții sunt în preajmă. Nu mă credeți pe cuvânt că va fi mai bine, încercați și voi!
Șabat Șalom!
P.S. Apropo, pe fata din sala de clasă unde scriu aceste rânduri o cheamă Sheri, își scrie acum lucrarea de absolvire pentru Columbia University, a ales o temă despre viitorul iudaismului modern-ortodox în Statele Unite și este rudă îndepărtată cu un viitor absolvent al Yeshiva University care va veni ca rabin în România pentru câteva luni. Și este o persoană chiar foarte simpatică și interesantă. Asta ca să vedeți că se poate!... 🙂
Opinii recente