În urmă cu mai puțin de patruzeci și opt de ore, miercuri 6 decembrie 2017, un anunț istoric a fost oferit din Sala de Primire a Diplomaților a Casei Albe. Mă refer, desigur, la anunțul făcut de președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump, prin care a solicitat oficialităților americane competente să înceapă imediat demersurile pentru mutarea Ambasadei Statelor Unite în Israel la Ierusalim.
De fapt, deși anunțul președintelui S.U.A. este recent, ideea în sine nu este deloc o noutate. Pe 23 octombrie 1995, așadar în urmă cu peste 22 de ani, cel de-al 104-lea Congres al Statelor Unite a promulgat așa numitul Jerusalem Embassy Act care prevedea în esență trei lucruri:
- Ierusalimul rămâne un oraș nedivizat în care drepturile tuturor grupărilor etnice și religioase sunt protejate;
- Ierusalimul este recunoscut oficial ca și capitală a Statului Israel;
- Ambasada Statelor Unite ale Americii va fi mutată la Ierusalim nu mai târziu de 31 mai 1999.
De atunci au trecut ani: optsprezece de la data limită și douăzeci și doi de la votul din Congres.
Președinte american după președinte american, pe parcursul a mai multor legislaturi, au amânat prin semnătură de veto la fiecare șase luni, aplicarea această măsuri, invocând – fără a da mai multe relații – ”considerente legate de siguranța națională”. În urmă cu două zile, pentru prima dată după optsprezece sau douăzeci și doi ani, un președinte american a făcut o declarație publică prin care nici măcar nu instituie ceva nou, ci doar își exprimă refuzul de a mai amâna o măsură deja recunoscută și stabilită printr-un act legislativ votat.
Desigur, procesul de mutare a ambasadei va dura probabil ani de zile și numai timpul va decide cum și când va fi el finalizat. Între timp, reacțiile la anunțul președintelui american nu au încetat să apară… Toată lumea arabă, precum și țări europene și de pe alte continente, au denunțat anunțul. Unii l-au numit ”contra-productiv pentru dialogul israeliano-palestinian”. Alții și-au exprimat ”rezerva” față de această măsură. Guverne ale unor țări cu populații musulmane semnificative au condamnat decizia, numind-o ”periculoasă” (Iordania), ”destabilizatoare” (Indonesia), ”ignorând realitatea de pe teren” (Malaesia) sau ”similară cu trasul cuiului de la o grenadă” (Turcia). În Fâșia Gaza și în alte locații din lumea arabă au izbucnit protestele, încurajate bineînțeles și de liderii mișcării Hamas care au folosit ocazia pentru a solicita populației să se revolte și să înceapă o nouă intifada.
Nimic nou sub soare, am putea zice, citând un verset din Kohelet (Eclesiastul).
Însă ceea ce aș dori să explorăm împreună în rândurile următoare nu este nici latura politică a anunțului, și nici cea logistică, legată de mutarea efectivă a ambasadei. Ideea la care vă propun să medităm acum este semnificația orașului Ierusalim în tradiția, cultura și religia poporului evreu. Desigur, un astfel de subiect se poate constitui într-o enciclopedie întreagă și nu va putea fi nicidecum cuprins în doar câteva rânduri. Însă vă propun să pornim foarte simplu, de la două citate moderne și actuale legate de acest subiect.
Într-o cuvântare oferită în fața jurnaliștilor și diplomaților străini din Israel, imediat după anunțul de miercuri al Casei Albe, Premierul Israelului Benjamin Netanyahu a spus:
Bună dimineața și bine ați venit la Ierusalim, capitala Statului Evreu, Israel. Dacă nu știați faptul că acesta este statutul Ierusalimului, acum o știți. Însă noi știm acest lucru deja de acum 3000 de ani. Poporul evreu a desemnat Ierusalimul ca și capitală acum 3000 de ani. Aici au pășit strămoșii noștri, aici au domnit regii noștri, aici au profețit profeții noștri. Aici sunt rădăcinile noastre. Ierusalimul este, în esență, cartea noastră de identitate. – Benjamin Netanyahu
În aceeași direcție, într-un scurt și foarte la obiect comunicat trimis prin email miercuri, Rabinul Sacks a comentat pe marginea anunțului Casei Albe astfel:
Menționat de mai mult de 660 de ori în Biblia Ebraică, Ierusalimul a fost inima credinței iudaice cu mii de ani înainte de apariția pe scena istoriei a creștinismului sau islamului. De atunci și până astăzi, deși răspândiți prin întreaga lume, evreii nu au încetat niciodată să se roage pentru Ierusalim, să privească spre Ierusalim, să vorbească limba Ierusalimului, să își amintească de Ierusalim la fiecare nuntă pe care au celebrat-o, în fiecare casă pe care au construit-o, și la toate momentele sfinte ale anului iudaic. În fața clădirii Națiunilor Unite din New York există un zid pe care sunt înscrise celebrele cuvinte din Isaia: ”El va judeca națiunile și va face dreptate pentru multe popoare. Ei își vor schimba săbiile în pluguri și sulițele în cârlige pentru cules. Un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia și nu vor mai învăța arta războiului.” Prea des, popoarele lumii uită cuvintele care apar în profeția lui Isaia imediat înaintea acestora: ”Căci din Țion va ieși Legea și cuvântul lui Dumnezeu din Ierusalim.” Aceste vorbe, rostite în urmă cu douăzeci și șapte de secole, rămân cea mai frumoasă rugăciune pentru pace și cea mai bună speranță a umanității pentru pace în Orientul Mijlociu și în întreaga lume. – Rabin Jonathan Sacks
* * *
Din 1995 și până astăzi, de când S.U.A. a recunoscut oficial Ierusalimul ca și capitală a Israelui și până astăzi, când lucrurile încep să se miște, au trecut douăzeci și doi de ani. Douăzeci și doi de ani de dubii, și speranțe nerealizate, și semne de întrebare. Douăzeci și doi de ani adăugați la sutele și miile de ani în care am știut ceva – că Ierusalimul este inima iudaismului și că ne aparține. Douăzeci și doi de ani în care ne-am rugat ca și omenirea, care știa și ea același lucru, să recunoască ceea ce știa cu voce tare.
Cum am putut face oare acest lucru? Cum ne-am putut continua rugăciunea, nu doar în acești douăzeci și doi de ani, dar și în mileniile de dinainte, când nici măcar nu ne aflam în Ierusalim?
În pericopa din această săptămână, două versete ne oferă un răspuns la această întrebare, surprinzând reacția lui Iaakov când i s-a dat vestea că fiul său Iosef a fost sfâșiat de fiare sălbatice:
Iaakov și-a rupt hainele și și-a pus un sac pe coapse; și a jelit pentru fiul său multe zile. Toți fiii săi și toate fiicele sale s-au ridicat să-l consoleze, însă el a refuzat să fie consolat, căci a spus: ”Voi coborî în mormânt jelind după fiul meu”. – Geneza 37:34-35
Cuvintele subliniate mai sus – ”el a refuzat să fie consolat” – sunt sentimentul pe care l-au încercat evreii pe tema Ierusalimului, nu doar în ultimii douăzeci și doi de ani, ci în ultimele două milenii.
Câutând motivul pentru care – după toate probele care i s-au prezentat – Iaakov a refuzat totuși să fie consolat, Midrașul ne spune că Iaakov a continuat să spere, pentru că ”nu a abandonat ideea că fiul său este încă în viață”.
În limbaj psihologic, ceea ce descrie Midrașul se numește ”negare” și este una din fazele incipiente ale procesului de doliu. Este o etapă necesară procesării pierderii, urmată apoi de furie, tânguială, depresie și acceptare. Este o etapă care deși – sau poate tocmai pentru că – se opune realității imediate, oferă omului timpul și puterea necesare pentru a depăși momentul dureros și a continua astfel cursului normal al vieții.
Ce facem însă atunci când nu putem sau nu vrem să ieșim din faza de negare? În procesul de doliu obișnuit, mai ales atunci când el este experimentat individual, imposibilitatea de a ieși din negare poate avea consecințe grave. Însă la nivel colectiv, lucrurile stau uneori altfel.
De câteva mii de ani încoace, poporul evreu a făcut exact acel lucru pe care l-a făcut și Iaakov când și-a pierdut fiul: a refuzat să fie consolat. Cu Templele distruse, răspândit printre străini, fără o limbă comună, fără un spațiu geografic comun, evreii și-au continuat existența în Diaspora, refuzând să fie consolați după pierderea Ierusalimului.
Prin intermediul profetului Ieremiahu, martor ocular la distrugerea Templului, evreii au găsit în refuzul de a se lăsa consolați un reînnoit atașament față de pierderea lor:
Dumnezeu spune: Ei se vor întoarce din țara dușmanilor lor, așa că este speranță pentru viitorul vostru. Copiii voștri se vor întoarce în țara lor. – Ieremiahu 31:17
Iar în Psalmi, Regele David exprimă aceeași idee într-o manieră poetică, însă foarte onestă față de sentimentele pe care le avem față de Ierusalim:
De te voi uita Ierusalime, fie ca mâna mea dreaptă să-și uite rostul. Să mi se lipească limba de cerul gurii dacă nu te voi aminti, dacă nu voi urca Ierusalimul în culmea bucuriei mele – Psalmul 137
O celebră poveste iudaică îl surprinde pe împăratul Napoleon (cuceritor pentru o perioadă al aproape întregii Europe) la Ierusalim, într-o zi de Tișa BeAv. Auzindu-i și văzându-i pe evrei jelind și rupându-și hainele în semn de doliu, împăratul a întrebat: ”Pentru ce plâng evreii?” ”Pentru distrugerea Ierusalimului, care a avut loc în urmă cu o mie șapte sute de ani”, i s-a răspuns. ”Un popor care poate jeli pentru Ierusalim vreme atât de îndelungată”, a răspuns atunci Napoleon, ”va ajunge într-o zi să trăiască și momentul în care îl va recăpăta.”
Dincolo de istorie, dincolo de greutăți și dincolo de suferințe – evreii au rămas fideli Ierusalimului. Așa cum Șabatul (locul special în timp) i-a menținut din punct de vedere spiritual, tot așa și Ierusalimul (locul special în spațiu) le-a adus aminte de sfințenia Casei lui Dumnezeu în lume și le-a dat astfel puterea să continue.
Asemenea lui Iaakov în pericopa acestei săptămâni, sute de generații de evrei au refuzat să fie consolate și să se obișnuiască cu gândul pierderii Ierusalimului. S-au rugat, au plâns, au implorat, au luptat și, după ani și zeci de ani, copiii copiilor lor au ajuns să ”se întoarcă în granițele lor” în 1948. A urmat apoi 1967, când am revenit și la Ierusalim și am putut spune, prin gura generalului Mordechai ”Motta” Gur, celebrele cuvinte: הר הבית בידינו (”Har HaBait beiadeinu”) – ”Muntele Templu este din nou în mâinile noastre”.
Și iată că ajungem la ziua de astăzi, când – după încă douăzeci și doi de ani dureroși – primim în final o reconfirmare oficială a ceea ce știam deja: Ierusalimul este al nostru, capitala noastră, ”cartea noastră de identitate”. La fel ca și Tora, Șabatul și legământul pe care îl avem cu Dumnezeu, Ierusalimul ne aparține în principal pentru că am continuat să îl păstrăm în inima noastră chiar și atunci când eram – cu excepția unei mici populații evreiești permanente – departe de el. Chiar dacă noi ca evrei nu mai eram în Ierusalim, Ierusalimul a continuat să fie în noi.
Să învățăm așadar de la istoria noastră, la fel ca și de la patriarhul nostru Iaakov, să continuăm să rămânem fideli moștenirii pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Să mergem înainte cu capul sus, știind că Ierusalimul ca și capitală a Israelului reprezintă o garanție a păcii nu doar pentru evrei și iudaism, dar și pentru toți oamenii din toate religiile. Să mergem înainte, continuând să ne rugăm și să luptăm pentru pace, cu speranța că într-o bună zi, vom ajunge să vedem și Templul reconstruit, un בית תפילה יקרא לכל העמים – un adevărat loc de rugăciune pentru toate popoarele.
Bună dimineața, Ierusalim, și Șabat Șalom lumi întregi!
יתברך אלוהים, אלוהים של ההורים שלנו, הוא יביא אותנו הביתה, אין צורך להעיר את כל המילים נכונות
Shabat Shalom pentru intreaga dvs. Familie si tuturor celor ce va citesc cu mare atasament si dragoste pentru Tora, pentru iudaism, pentru Ierusalim. Am gasit pe internet declaratia presedintelui Trump si am facut „forward” la toate adresele mele din lista de corespondenti. La fel voi face si cu acest comentariu – foarte cald si obiectiv – insotit de o celebra fraza, rostita de marele savant Nicolae Iorga: „existenta unei natiuni se afirma, nu se enunta!”. Si tot el mai lansa in paginile celebrelor sale „cugetari” si acest enunt profetic: „o mare adunare umana, fara un stindard – e o gloata, nu o natie!” Pai nu asta fac fratii si surorile noastre? De atita amar de vreme ne rugam cu fata spre rasarit, spre Israel, iar cei din Israel cu fata spre ierusalim. Am o micuta busola, care sa ajute pe evreul evlavios, care se afla deja in Israel, sa se intoarca cu precizie cu fata spre Ierusalim si sa-si rosteasca cu sinceritate rugaciunile. Sa ne rugam,sa ne ajute Atotputernicul sa ajungem sa vedem cu ochii nostri ridicarea celui de-al treilea Templu, ca sa se convinga toate noroadele lumii, ca avem profeti adevarati! Shalom ubracha! Eugenia & Avram ben Shulim
Sunt impresionat în mod deosebit de acest comentariu, cum nu se poate mai documentat, argumentat, explicat succint, dar pe înțelesul tuturor. Reflectă ca într-o oglindă, credința și certitudinea din care a izvorât dorința, exprimată de evreii împrăștiați în lume, la fiecare sărbătoare de Paște, de milenii, sub forma chemării ebraice „Be shana habaa, be Ierushalaim !” (În anul care vine, să fim la Ierusalim). Am auzit asta de copil, la Templul din Rădăuți, unde mergeam cu părinții și cu frații mei, după ce Dumnezeu ne-a salvat și ne-am întors din Transnistria. În cele trei cărți de poezii pe care le-am scris în ultimii ani, reamintesc mereu atașamentul evreilor la Tora, Ierushalaim și Israel, precum și dorința de a trăi în pace și bună înțelegere cu toate popoarele. Vă mulțumesc.