Întrebarea ”Cum Îl cunoaștem pe Dumnezeu?” a frământat omenirea din cele mai vechi timpuri. Filosofi, oameni de litere, poeți, conducători religioși, exegeți, oameni de rând — cu toții au încercat să ofere la ea un răspuns satisfăcător, chiar dacă nu întotdeauna simplu sau concis. Desigur, chestiunea în sine depășește granițele unei singure religii, așa cum depășește și granițele unui singur domeniu sau granițele unei singure etnii. Probabil, dacă suntem corecți cu noi înșine, cel mai bun răspuns pe care îl putem oferi este că fiecare om are potențialul (dacă dorește, desigur) de a cunoaște câte ceva din ceea ce Dumnezeu reprezintă, fără ca vreun individ sau vreun popor anume, vreodată, să poată ști sau înțelege totul. În fond, conform practic tuturor credințelor, Dumnezeu este infinit, în afara timpului, imaterial, atotputernic și dincolo de posibilitățile omenești de a-I cuprinde esența. (Personal, nu includ în lista credințelor ateismul, deoarece, conform multor interpretări, acesta reprezintă absența credinței în Dumnezeu, și nu o credință în inexistența Sa.)

Și totuși, pericopa acestei săptămâni, Vaera, ne oferă în chiar versetele sale de debut, o sumară incursiune într-un posibil răspuns la această întrebare sau, mai bine zis, la o ”variantă” a acesteia, și anume întrebarea: ”Cum ni S-a prezentat Dumnezeu?” Versetele la care fac referire sunt următoarele:

וידבר א-להים אל משה ויאמר אליו אני ה’: וארא אל אברהם אל יצחק ואל יעקב בא-ל שדי ושמי ה’ לא נודעתי להם — E-lohim i-a vorbit lui Moșe și i-a spus: ”Eu sunt Hașem. M-am arătat lui Avraham, lui Ițhak și lui Iaacov ca E-l Șadai, însă numele de Hașem nu li l-am făcut cunoscut.” (Exodul 6:2-3)

Din câte știu, cele două versete de mai sus sunt singurele din întreaga Tora în care, într-un fragment atât de scurt, nu mai puțin de trei nume divine apar în rapidă succesiune: E-lohim, Hașem și E-l Șadai. În traducerile pe care le-am citit până acum, deși făcând referire în mod evident la aceeași entitate (Dumnezeu), cele trei nume sunt de obicei marcate diferit: E-lohim este tradus prin ”Dumnezeu”, Hașem prin ”Domnul” și E-l Șadai prin ”Dumnezeu cel Atotputernic”.

Însă semnificațiile ebraice ale acestor nume divine, precum și atributele pe care tradiția iudaică li le asociază transformă acest fragment într-o adevărată sursă de inspirație și într-o ”cheie” — chiar dacă doar parțială — a legăturii dintre om și Dumnezeu și, mai specific, a legăturii dintre poporul evreu și Dumnezeu.

E-lohim reprezintă în iudaism atributul justiției divine, cu aluzie directă și la noțiunea de putere pe care o are cel care judecă asupra celor judecați. În ebraică, cuvântul poate desemna de altfel atât pe Dumnezeu (în majoritatea cazurilor în textul biblic), cât și noțiunea generică de zei (în Șmuel I 28:13 — ”am văzut zei ridicându-se din pământ”), precum și conceptul de judecători (în Exodul 21:6 — ”stăpânul său să îl aducă la judecători”) sau chiar cel de îngeri (în Geneza 6:2 — ”fiii îngerilor au văzut pe fiicele oamenilor”).

În versetul pericopei noastre, E-lohim este prezent însă pentru a puncta faptul că dialogul de aici reprezintă o judecată și, într-o oarecare măsură, chiar o ”ceartă” la adresa lui Moșe. ”Cearta”, explică Rași (1040-1105), este în mod direct adresată acestuia pentru întrebarea pe care Moșe I-a pus-o lui Dumnezeu în finalul pericopei anterioare: ”De ce ai făcut rău acestui popor?” (Exodul 5:22) Cuvintele exacte și argumentele pe care Dumnezeu i le oferă lui Moșe nu sunt însă menționate explicit în textul biblic, aceasta fiind probabil una din foarte puținele (dacă nu chiar singura) întrebare adresată lui Dumnezeu la care Acesta nu numai că nu răspunde, dar se mai și supără….

Pentru chestiunea pe care încercăm să o elucidăm însă, utilizarea numelui E-lohim (atributul justiției divine) și ”supărarea” lui Dumnezeu în relație cu întrebarea lui Moșe ne oferă o idee deosebit de interesantă: Dumnezeu este un judecător cu o înțelegere deplină și universală asupra lumii, care însă nu este dispus să împărtășească această înțelegere oamenilor în totalitatea ei. Faptul că Dumnezeu ”face rău poporului Său” este prezentat prin această prismă ca o pură aparență. În realitate, tot ce știm neechivoc este că Dumnezeu îi poruncește lui Moșe să vorbească cu Faraonul Egipului pentru eliberarea evreilor și că acesta reacționează înăsprind condițiile de viață ale sclavilor. Dar motivul exact pentru care Dumnezeu alege această poruncă pentru Moșe și nu alta (potențial mai puțin problematică pentru sclavii evrei) nu ne este pe deplin cunoscut…

Al doilea nume divin care apare în versetele pericopei noastre este Hașem — conform tradiției iudaice simbol al milei divine. Reprezentat prin tetragrama י-ה-ו-ה și adesea pronunțat (greșit!) Yehova, acest nume reprezintă atât sacralitatea deplină a divinității, cât și controlul total pe care Dumnezeu îl exercită asupra timpului. Tetragrama, ca o abreviere a formelor de trecut, prezent și viitor ale verbului ”a fi” (היה הוה ויהיה — ”a fost, este, va fi”) este utilizată de Dumnezeu în dialogul Său cu Moșe cu titlul de noutate. Dumnezeu Însuși afirmă că ”patriarhii nu L-au cunoscut prin acest nume”, deși — vom vedea în cele ce urmează– mulți comentatori punctează că această afirmație nu trebuie interpretată ad literam.

Prin prisma utilizării Tetragramei, Dumnezeu este așadar o divinitate miloasă și eternă.

Al treilea nume, E-l Șadai, simbolizează de fapt două aspecte ale divinității: Dumnezeu șe’dai — adică Dumnezeu care este ”suficient” pentru a susține lumea și Dumnezeu șe’dad — adică Dumnezeu care guvernează asupra constelațiilor (conform interpretărilor lui Ramban și Ibn Ezra).

Ca un sumar parțial așadar, Îl putem cunoaște pe Dumnezeu și ca entitatea care susține lumea, și ca entitatea care o controlează.

Însă una din problemele întâmpinate de comentatori și la care am făcut aluzie mai sus este aceea că Dumnezeu a utilizat de fapt numele de Hașem în multe versete biblice în Cartea Genezei, inclusiv în conversații cu patriarhii, Avraham, Ițhak și Iaacov (a se vedea Geneza 12:8, 15:7, 16:7, 22:11, 27:7 sau 28:13). Cum poate atunci oare Dumnezeu să spună aici că ”numele de Hașem nu l-am făcut cunoscut patriarhilor”?!?

Răspunsul comentatorilor este unul deosebit de interesant și comportă mai multe aspecte…

În primul rând, în toate conversațiile Sale de până acum, Dumnezeu doar le face promisiuni evreilor: că vor avea o țară, că vor fi eliberați din robie, că vor deveni un popor… Cartea Exodului este însă cea în care aceste promisiuni își găsesc într-adevăr și o concretizare! E-l Șadai este simbolul lui Dumnezeu care promite, care are capacitatea de a îndeplini. Hașem este însă Dumnezeu care nu doar promite, dar și duce la îndeplinire respectivele promisiuni, Cel care — ca Stăpân al timpului —  transformă trecutul în prezent și prezentul în viitor, Cel care, în mila Sa, ”își aduce aminte” de legămintele făcute cu patriarhii și ”vede” suferința poporului, apoi alege un om (pe Moșe) prin intermediul căruia să realizeze efectiv exodul din Egipt.

De asemenea, în toată interacțiunea Sa cu patriarhii, Dumnezeu nu se abate decât absolut minimal de la legea naturii. El îi salvează pe cei aleși de foamete sau de război, însă face asta individual și punctual. Prin contrast, în Cartea Exodului și în următoarele, minunile sunt mari și clare, sfidând adesea legile naturale și ordinea lucrurilor: cele zece urgii asupra Egiptului, Revelația sinaitică, Tabernacolul, înfrângerea națiunilor canaanite mult mai numeroase și mai puternice, intrarea în Țara Promisă…

Iată așadar de ce Tora ne spune abia aici, în Cartea Exodului, că numele divin de Hașem devine cu adevărat cunoscut. Deși el a fost utilizat în trecut, împlinirea promisiunilor făcute în versetele care l-au conținut în Geneza se realizează doar aici, odată cu transformarea evreilor în națiune și adoptarea la nivel de popor (și nu doar de individ sau familie) a relației cu Dumnezeu.

În contextul acestor explicații așadar, oamenii Îl pot cunoaște pe Dumnezeu atât prin ceea ce promite El, cât și prin ceea ce realizează; atât prin ceea ce face El în cadrul naturii, cât și în afara ei; atât la nivel individual (cazul dialogului dintre Dumnezeu și fiecare dintre patriarhi), cât și la nivel de popor (de exemplu, în cadrul revelației sinaitice).

Unul din marii rabini ai secolului al 17-lea, rabinul Ițhak Karo (unchiul lui Sforno, un alt mare comentator biblic), oferă o extraordinară idee în lucrarea sa Toldot Ițhak:

Miracolele făcute de Dumnezeu în perioada patriarhilor — atunci când Dumnezeu era cunoscut doar ca E-l Șadai — sunt, prin natura lor, ”miracole ascunse”. Prin contrast, miracolele făcute de Dumnezeu în Egipt — sub titulatura de Hașem, de această dată — sunt ”miracole vizibile”. Scopul minunilor din Egipt nu a fost însă acela de a-l convinge pe Faraon de ceva, ci de a iniția o serie complexă de evenimente care a culminat cu Revelația de la Sinai. În acel moment și doar atunci, poporul lui Israel a ajuns să Îl cunoască pe Dumnezeu prin ”cunoașterea sentimentală.”

Departe de a fi un concept nou, ”cunoașterea sentimentală” a lui Dumnezeu are o putere aparte. După cum explica și unul dintre rabinii timpurii, Rav Nissim Gaon (990-1062), oamenii pot ajunge relativ simplu și eminamente printr-un proces cognitiv la acceptarea unui concept general de divinitate. Spre exemplu, oamenii pot remarca anumite fenomene naturale, își pot pune întrebări legate de ele, și — în lipsa sau chiar în prezența unor explicații științifice adecvate sau suficiente — pot concluziona ca ”Dumnezeu există și El acționează asupra naturii, producând fenomenul X”.

Însă următoarea etapă a procesului de cunoaștere este mult mai complexă! Ea reprezintă interiorizarea și sentimentalizarea lui Dumnezeu, crearea unei relații personale cu Acesta.

La Muntele Sinai, evreii adunați acolo au ”văzut sunetele” (Exodul 20:14), au auzit cu propriile urechi și în propria ființă cuvintele ”Eu sunt Hașem, Dumnezeul tău, care te-a scos din Țara Egiptului, din casa robiei” (Exodul 20:2) și au dat imediat răspunsul: ”Vom face și vom asculta.” (Exodul 24:7).

Atunci când Dumnezeu devine personal, atunci când omul nu doar vede miracolele, ci le și simte, cunoașterea lui Dumnezeu atinge un nou nivel. Deducțiile logice legate de existența și implicarea lui Dumnezeu în lume devin în acel moment credință în Dumnezeu, dragoste de Dumnezeu, teamă de Dumnezeu… Abia atunci și numai în acel context, oamenii pot deveni cu adevărat conștienți de existența lui Dumnezeu, până la nivelul la care existența Sa este un dat, o lege a firii, o axiomă, un fapt asupra căruia nu mai plutește — în relația om-divinitate — nicio îndoială. Abia atunci, cunoașterea lui Dumnezeu trece în etapa în care omul — deși știe bine că nu-și va cunoaște niciodată pe deplin Creatorul — poate să îndeplinească invitația divină lansată de profetul Isaia: ”Am spus și am salvat și am anunțat și nu există un dumnezeu străin în mijlocul vostru. Așadar, voi Îmi sunteți martori, spune Dumnezeu, iar Eu sunt Dumnezeu.” (Isaia 43:12)

Șabat Șalom!

Share This