Pentru orice credincios, Tora este cuvântul lui Dumnezeu. Adevărat, pur, fără înflorituri, fără lacune și fără excese — textul biblic este voința Atotputernicului pentru întreaga omenire și, în particular, pentru poporul evreu. Așa au crezut evreii de la Avraham încoace (deși nu puțini au fost în istorie ”pașii greșiți” de pe drumul indicat de Acesta) și până în zilele noastre (deși și astăzi — ba poate chiar astăzi mai mult ca oricând — problema credinței în Dumnezeu și în legea Lui este destul de… problematică).

Însă iudaismul, așa cum a străbătut el istoria, nu s-a bazat niciodată doar pe Tora. Cu excepția notabilă a mișcării eretice karaite, care considera că Tora Scrisă este singura sursă de autoritate legală și morală în iudaism — cu această excepție, așadar, iudaismul a mai recunoscut o sursă care l-a definit și format ca mod de viață, religie, sistem de valori sau filosofie. Această sursă se numește autoritatea rabinică.

Mișna (compilație a Legii Orale, predate evreilor tot de Dumnezeu la Muntele Sinai), Talmudul (discuții între rabinii diverselor epoci istorice pe marginea Mișnei), Midrașul (colecție de legende și exegeze de text) — iată doar trei exemple de texte rabinice care ocupă și astăzi locul lor, marcant și definitoriu, în tradiția și religia mozaică.

Însă autoritatea rabinică este mai mult decât atât… Fără autoritatea rabinică, iudaismul nu ar avea fața pe care o are astăzi. Fără autoritatea rabinică, este probabil că iudaismul nici nu ar fi supraviețuit. Autoritatea rabinică nu numai că reprezintă temelia iudaismului, dar — paradoxal — ea vine să dea sens și să pună în context însăși Tora Scrisă, ceea ce citim astăzi în primele cinci cărți ale Bibliei.

De unde au însă rabinii atâta putere? Cine le dă dreptul de a interpreta cuvântul lui Dumnezeu, așa cum a fost el consemnat în scris de către Moșe? De ce pentru un evreu trăitor astăzi ceea ce scriu rabinii, deciziile lor, deciziile tribunalelor rabinice, volumele de responsa și interpretările comentatorilor sunt atât de importante? Ba chiar, mai mult: cine dă rabinilor dreptul de a adăuga legi și reguli la cele scrise în Tora? Spre exemplu, nu există în Tora Scrisă nici porunca de a aprinde lumânări de Hanuca, nici cea de a citi Meghila de Purim, nici explicații clare legate de respectarea Șabatului (deși acestea din urmă sunt derivate dintr-un verset biblic și au așadar statut biblic, deoraita). Și totuși, în iudaism este de neconceput o sărbătoare de Hanuca fără lumânări sau un Purim fără Meghilat Ester sau un Șabat fără regulile sale…

Ei bine, autoritatea rabinică este de fapt… biblică.

În pericopa Șoftim, trei versete biblice consfințesc statutul rabinilor ca autoritate în cadrul iudaismului:

Dacă un subiect de judecată îți va fi ascuns, între sânge și sânge, între verdict și verdict sau între lovitură și lovitură, lucruri care aduc dispută în orașele tale — să te ridici și să mergi la locul pe care Domnul, Dumnezeul tău îl va alege. Să mergi la koheni, la leviți și la judecătorul care va fi în acele zile. Să întrebi și ei îți vor spune verdictul judecății. Să faci după cum îți vor spune, din locul pe care Domnul îl va alege, și să fii atent să faci absolut tot ce te vor învăța. În conformitate cu învățătura pe care ți-o vor da și în conformitate cu judecata pe care ți-o vor spune să faci. Să nu te abați de la cuvântul pe care ți-l vor spune, la dreapta sau la stânga. (Deuteronom 17:9-11)

Cu aceste cuvinte a luat naștere în iudaism autoritatea rabinică. În monumentala sa lucrare Mișne Tora, Maimonide (Rambam) listează porunca de a-i asculta pe rabini drept una din cele 613 porunci obligatorii ale iudaismului. Mai mult — precizează Maimonide — interpretările rabinilor care devin obligatorii pentru toți evreii nu se referă doar la Tora, ci și la alte ”decrete, edicte și obiceiuri.” (Mișne Tora, Hilhot Mamrim 1:1-2)

Reformulată, regula dată de Maimonide s-ar putea sumariza astfel: ”Tora nu spune ceea ce [pare că] spune Tora. În schimb, Tora spune ceea ce rabinii spun că spune Tora.”

Mai clar de atât nici nu se poate. Prin doar trei versete din pericopa Șoftim, rabinii — inițial sub forma Sanhedrinului și, în zilele noastre, sub forma tribunalelor rabinice și autorităților rabinice din diversele comunități — au dobândit exclusivitate și autoritate absolută asupra interpretării iudaice a poruncilor biblice.

Însă ceea ce este și mai interesant (dacă așa ceva mai era posibil) este comentariul lui Rași asupra acestor versete. Vorbind despre sintagma ”la dreapta sau la stânga”, Rași ne spune următoarele:

[Autoritatea rabinică rămâne valabilă] chiar și când rabinii îți spun că dreapta este stânga și că stânga este dreapta. Cu atât mai mult [ea este valabilă] atunci când îți spun despre dreapta că este dreapta și despre stânga că este stânga.

Foarte bizară interpretarea lui Rași, cel puțin la prima vedere… Altfel spus, chiar dacă unui om i se pare că interpretarea sau verdictul rabinilor este complet greșit (”spun că dreapta este stânga”), acea interpretare și acel verdict rămân în continuare valabile și obligatorii.

Într-o interpretare mai puțin bizară și controversată, Talmudul ne spune însă că trebuie să ascultăm de rabini doar atunci când verdictul lor este cel corect. Parafrazând textul talmudic:

”Ai putea crede că trebuie să asculți de rabini chiar și când îți spun că dreapta este stânga și stânga este dreapta. De aceea, Tora ne spune: «la dreapta sau la stânga» — pentru a clarifica faptul că doar dacă rabinii spun despre dreapta că e dreapta și despre stânga că e stânga suntem obligați să îi ascultăm.” (Talmud Yerușalmi, Tratatul Horayot)

Altfel spus, trebuie să urmăm verdictele rabinilor doar atunci când ele sunt corecte.

Pare însă că am revenit de unde am plecat… Cum decidem când ele sunt corecte? Pe ce criterii? Cine decide, de fapt?

La toate aceste întrebări, un posibil răspuns vine tot din partea unui comentator al textului biblic: Nahmanide (Ramban), care ne spune că ”rabinii și judecătorii au inspirație divină atunci când emit verdictele”, deci nu pot face greșeli. Desigur, probabil că Ramban făcea referire la rabinii Sanhedrinului (Curții Supreme din Ierusalim), care, aflați acolo unde și Tora ne indică, ”în locul pe care l-a ales Domnul Dumnezeul tău”, aveau probabil o legătură unică cu Atotputernicul.

Însă pentru rabinii generațiilor următoare (inclusiv cei din generația noastră), un alt răspuns este probabil mai indicat, mai interesant și chiar mai ușor de acceptat, un răspuns care provine de la un alt mare comentator biblic, Kli Yakar, rabinul Șlomo Efraim ben Aaron Luntschitz din Praga (1550-1619). Ne spune Kli Yakar în comentariul său:

Personal, eu nu văd nicio problemă aici… Explicația este că pentru orice lucru care este ”impur” sau ”pur”, există multe modalități de a-l vedea impur și multe modalități de a-l vedea pur. Dacă Tora îl numește ”pur”, asta se datorează doar faptului că există mai multe modalități de a-l eticheta ca pur decât modalități de a-l eticheta ca impur, și idem în sens invers. La fel este și pentru lucruri ”permise” sau ”interzise”, ”acceptabile” sau ”neacceptabile”… Și de aceea trebuie să acceptăm ceea ce spun rabinii, chiar și atunci când spun că ”dreapta” este ”stânga”. Pentru că există și modalități de a vedea respectiva situație ca fiind ”stânga”.

Desigur, unii ar numi această interpretare: relativism pur. Alții poate ar numi-o, mai pretențios: post-modernism. Eu unul o numesc doar realitate. Pentru că realitatea așa cum o cunoaștem comportă într-adevăr multe fațete. Niciunul dintre noi nu avem înțelepciunea lui Dumnezeu și nici perspectiva pe care o are El asupra lumii. Niciunul dintre noi nu deține adevărul absolut, iar noțiunile de care dispunem sunt într-adevăr relative și limitate.

Însă îndemnul Torei nu este doar unul de obediență. Există în versetele pericopei Șoftim și un alt îndemn — mult mai important — de respect și încredere.

Respect — pentru decizii izvorâte nu din convingeri și dorințe personale, ci din analiza și interpretarea onestă a textului biblic, a surselor rabinice anterioare, a obiceiurilor locului, a situației date în întreaga ei complexitate și — nu în ultimul rând — a întrebării adresate și a celui care o adresează (conceptul iudaic numit ”leșeela uleșoel”). Respect pentru autoritate în general, pentru noțiunea de ”bine general”, pentru noțiunea de modestie și cea de apartenență la un popor și o tradiție…

Iar încredere — în sistemul legislativ iudaic, în lanțul propagării tradiției din generație în generație, în procesul de analiză și interpretare și în faptul că toate acestea au pornit de la Sursa tuturor lucrurilor, Dumnezeu Însuși care le-a oferit primilor evrei, așa cum ni le oferă și nouă astăzi. Încredere în viitor, așa cum ne este el sugerat de tradiția noastră. Încredere în noțiuni precum dreptate sau justiție sau bine sau corect. Încredere, în ultima instanță, în cei pe care îi respectăm — părinți, profesori, rabini, judecători — cei pe care i-am ales (ca indivizi sau societate) să ne călăuzească și să ne inspire.

Șabat Șalom!

Share This