[Traducere a unei predici în limba engleză pe care am ținut-o în anul 2019 la sinagoga Beth Zion din Montreal.]
Șabat Șalom tuturor.
Una dintre conversațiile pe care le-am avut cu tatăl meu cu mult timp în urmă a fost despre fascinația, chiar obsesia, oamenilor, pentru lucrurile rele. Ca și copil, îmi amintesc că ori de câte ori făceam ceva bun (când luam câte un 10 la școală sau când o ajutam pe mama în bucătărie), părinții îmi spuneau „bravo” și atât. Asta era recunoașterea faptei mele bune. Scurt și la obiect.
Dar atunci când făceam ceva rău… oh, Doamne! Urma cel puțin un lung discurs din partea mamei sau a tatei, iar în cel mai rău caz pierdeam câte un privilegiu sau aveam câteva zile de relații tensionate. De ce ai făcut asta? Nu te gândești la consecințe? De câte ori ți-am spus să fii mai atent? Și așa mai departe. (Sunt sigur că părinții și chiar bunicii din sală pot se pot identifica ușor cu asta.)
Așadar, întrebarea pe care i-am pus-o tatălui meu atunci era: De ce adulții sunt atât de concentrați pe lucrurile rele, în timp ce ignoră sau trec cu vederea atât de ușor lucrurile bune?
Răspunsul tatălui meu era aproape întotdeauna același: „ Ești încă un copil. Într-o zi vei înțelege. Probabil vei face și tu la fel cu copiii tăi. Așa e natura umană : oamenii pur și simplu vorbesc mai mult despre rău decât despre bine.”
A trecut timpul. Discursurile lungi și consecințele din partea părinților mei au devenit mai rare, pe măsură ce m-am mutat de acasă și am început viața de adult. Dar ideea a rămas în mintea mea, mai ales că acum o observam în alte domenii ale vieții, nu doar în educație. Știrile de la TV urmau același tipar: puțin despre bine, apoi mult despre rău. Un cuvânt sau două despre fapta unui „bun samaritean” și apoi, mult mai mult despre războaie, atacuri teroriste, crimele zilei sau implicațiile înfricoșătoare la scară largă ale unei mișcări politice sau ale prăbușirii pieții imobiliare sau de acțiuni. La fel și în ziare, în discursurile politice, în toată lumea…
Întrebarea mea rămânea valabilă. Și, fără o explicație alternativă, la fel de valabil rămânea și răspunsul tatălui meu: „Vei înțelege într-o zi; așa e natura umană, așa merge lumea.”
* * *
În pericopa din această săptămână găsim un exemplu al acestei teme ciudate, dar atât de comune. În capitolul 26 din Vaikra/Leviticul, Tora enumeră o serie de binecuvântări și blesteme, faimoasa toheha, mustrarea. Binecuvântările – dacă ascultăm poruncile lui Dumnezeu și mergem pe calea Lui. Blestemele – dacă, Doamne ferește, ne abatem de la calea cea bună.
Ce este ciudată, din nou, este proporția dintre cele două. Primele 13 versete ale capitolului vorbesc despre brahot, despre binecuvântări. Iar de la versetul 14 până la sfârșitul capitolului – adică un total de 33 de versete – citim despre klalot, despre blesteme. Aproape de trei ori mai multe blesteme decât binecuvântări!
În comentariul său la acest capitol, unul dintre marii comentatori din Evul Mediu, rabinul Avraham Ibn Ezra, observă această particularitate. De ce se întâmplă asta? De ce tema răului copleșește tema binelui? Răspunsul lui la întrebarea mea de o viață este următorul: „Anumite persoane superficiale au spus că blestemele sunt mai numeroase decât binecuvântările. Dar acest lucru este neadevărat. Adevărul este că binecuvântările sunt formulate în termeni generali, în timp ce blestemele sunt prezentate în detaliu, tocmai pentru a impresiona și a înfricoșa ascultătorii. Dacă veți citi cu atenție, ceea ce am spus va deveni evident.”
Ok… Deci atunci când eram adolescent, mi se spunea că „sunt doar un copil și voi înțelege într-o zi”. Acum, când nu mai sunt un copil, mi se spune că sunt „superficial” pentru că îmi pun această întrebare… Nici nu mai știu în ce situație ar trebui să mă simt mai rău… 🙂
* * *
Serios acum, pare că răspunsul lui Ibn Ezra are mult sens. Natura celor două seturi de versete este foarte diferită: binecuvântările sunt prezentate în termeni generali, iar blestemele sunt foarte specifice și detaliate. Ni se spune că, dacă facem bine, vom avea parte de pace și prosperitate. Sub ce formă vor veni ele – Tora nu spune. Doar că pacea va exista, spre bucuria tuturor.
Însă dacă nu ne ridicăm la așteptările lui Dumnezeu, răul ne va veni sub forma „panicii, umflăturilor și febrei arzătoare”. Vom „semăna în zadar, pentru că dușmanii noștri vor mânca recoltele”. Pământul nostru va fi ca fierul și cuprul, mândria noastră va fi frântă, vitele noastre vor muri; va fi foamete, ciumă, suferință, și alte lucruri oribile și de neimaginat săvârșite în mijlocul nostru. Nu mai puțin de cinci serii separate de blesteme sunt rostite în capitolul 26, fiecare mai serioasă și mai îngrijorătoare decât cea dinaintea ei. Și dacă citiți traduceri clasice ne-evreiești ale Bibliei, s-ar putea chiar să întâlniți redări dure ale expresiei ebraice וגעלה נפשי אתכם („vegaala nafși ethem”) din versetul 30 ca „Duhul lui Dumnezeu vă va urî” sau „Duhul lui Dumnezeu va fi dezgustat de voi”. Acest lucru este foarte serios, deoarece blestemele fac ca binecuvântările să pălească în comparație.
De ce oare se întâmplă asta? De ce blestemele sunt atât de detaliate și binecuvântările atât de vagi? Adevărul este că există ceva de mare valoare atât în răspunsul tatălui meu, cât și în cel al lui Ibn Ezra.
Profesorul Clifford Nass de la Universitatea Stanford, care a scris pe larg despre interacțiunea dintre om și calculator, despre interacțiunea dintre om și om, precum și despre diferite alte subiecte legate de modul în care mintea umană gestionează informația, explică acest fenomen astfel: „Aceasta este o tendință generală pentru toată lumea. Unii oameni au poate o perspectivă mai pozitivă, dar aproape toți își amintesc lucrurile negative mai puternic și mai în detaliu. Creierul gestionează informațiile pozitive și negative în emisfere diferite. Emoțiile negative implică în general mai multă gândire, iar informația este procesată mai temeinic decât legat cele pozitive. Astfel, tindem să ne preocupăm mai mult de lucrurile neplăcute – și să folosim cuvinte mai puternice pentru a le descrie – decât despre cele fericite.”
Dacă îl ascultăm atent pe profesorul Nass, ceea ce face Tora este într-adevăr foarte normal. Dibra Tora be’lașon bnei adam – Tora vorbește pe limba oamenilor. Tora se adaptează modului în care mintea umană este configurată să gestioneze informația: mai multă atenție la rău, mai puțină la bine.
Acest răspuns are mult sens. La urma urmei, Hașem, Autorul Torei, este și Creatorul omenirii. El știe – chiar mai bine decât noi – cum și ce trebuie să auzim pentru un efect maxim. Iar în pericopa Behukotai, scopul este să ne facă să gândim la posibilele consecințe ale acțiunilor noastre și să ne schimbăm căile, înainte să fie prea târziu.
Rabinul Jonathan Sacks – care, sunt sigur, nu mai are nevoie de prezentare – oferă o perspectivă pe această temă sub forma unei explicații despre profeția iudaică : „Tora – scrie el – nu crede în practici precum ghicitul, cititul de oracole sau rune, sau alte forme de divinație. De ce? Pentru că viitorul nu este prescris. El depinde de noi și de alegerile pe care le facem. Un profet evreu vorbește despre viitorul care se va întâmpla DACĂ nu luăm în seamă pericolul și nu ne corectăm căile. Profetul nu prezice, ci avertizează. Dacă o predicție [a celor care practică divinația sau vrăjitoria] se împlinește, înseamnă că a reușit. Dar dacă o profeție iudaică [despre un rezultat negativ] se împlinește, atunci înseamnă că ea a eșuat, [pentru că nu a reușit să inspire și să motiveze pe cei cărora le-a fost adresată să-și schimbe căile și să evite rezultatul negativ].”
Acesta este o idee profundă. Binecuvântările și blestemele din pericopa noastră nu țin atât de viitorul nostru, ci mai curând de prezentul nostru și de alegerile pe care le putem face în acum pentru a ne modela viitorul într-un mod pozitiv. De ce sunt așadar mai multe blesteme decât binecuvântări? Pentru că avem nevoie să le auzim în detaliu, să le vizualizăm clar. Avem nevoie de ceva la care să gândim, nu pentru a ne speria, ci pentru a scoate în evitență pericolul anumitor decizii pe care le avem înainte.
Știința vine și ea în sprijinul acestei idei. La scară istorică și evolutivă, oamenii care își amintesc mai mult răul decât binele au o șansă mai mare de a supraviețui. Roy Baumeister, profesor de psihologie socială la Universitatea de Stat din Florida, scrie următoarele: „Emoțiile negative au un impact mai mare decât cele pozitive. Un om este mai trist când pierde 50 de dolari decât este fericit când câștigă 50 de dolari. Cei care, în cursul istoriei, au fost mai atenți la faptele rele au avut o șansă mai mare de a supraviețui amenințărilor și au avut astfel o probabilitate mai mare de a-și perpetua genele. O mai mare conștientizare a pericolului implică o șansă mai mare de a-l evita. Supraviețuirea necesită mai multă atenție asupra posibilelor rezultate negative, decât asupra celor pozitive.”
* * *
Însă tot acest concept nu se leagă doar de evoluție. Mesajul Torei, insistând mai mult pe blesteme și trecând rapid peste binecuvântări, este și unul de IUBIRE profundă și necondiționată.
Părinții mei nu m-au certat atunci când eram copil pentru că mă urau sau voiau să mă facă să mă simt prost. Dimpotrivă, au făcut-o pentru că mă iubeau și doreau să reușesc în viață. Ei au punctat răul tocmai pentru că voiau să fiu conștient de potențialele consecințe negative ale acțiunilor mele și să-mi schimb comportamentul înainte să fie prea târziu. Într-un fel, părinții mei au fost echivalentul unui profet personal.
Același lucru se aplică și în relația dintre Dumnezeu și poporul evreu: în pricopa Behukotai, Dumnezeu ne vorbește nu ca un conducător despotic care își amenință poporul cu foamete, ciumă și război atunci când greșesc. El ne vorbește ca un părinte, ca un ghid, ca o voce în capul nostru, al cărei scop este să ne încurajeze să facem alegeri bune. După cum explică Ibn Ezra, rabinul Sacks, sau profesorii Nass și Baumeister, El știe că avem nevoie de conștientizarea potențialului rău, tocmai pentru a ne motiva să facem alegerile corecte. Supraviețuirea noastră depinde de asta. Fericirea noastră. Viitorul nostru.
Probabil și de aceea Tora folosește aici numele divin de Hașem, și nu de Elohim. Pentru că vocea din pericopa noastră este în primul rând una care are milă și grijă, și nu o voce de pedeapsire sau răzbunare. La finalul capitolului 26, ni se spune așa: „Dar cu toate acestea, când vor fi în țara dușmanilor lor, Eu nu îi voi disprețui și nu îi voi respinge nimicindu-i, anulând legământul Meu cu ei – căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor.” (26:44) Eu sunt Domnul, un părinte care iubește, un Tată preocupat de binele lor, care vrea ca ei să renunțe la rău și să pornească din nou pe calea cea dreaptă.
Acest verset de la finalul pericopei noastre, care vorbește despre cum urma să ne trateze Dumnezeu în exil, este, după mine, cheia pentru a înțelege de ce vorbim atât de mult despre rău. Pentru că vorbind despre rău, dezvoltăm speranța pentru o lume mai bună. Vedem unde ne aflăm astăzi și conștientizăm alegerile pe care le avem în fața noastră. Și devenim motivați să alegem o cale corectă.
Dacă debutul pericopei noastre este un apel de trezire, sfârșitul capitolului 26 este, după cum îl numește rabinul Sacks, „nașterea speranței. Nu speranța ca vis sau dorință, ci ca însăși formă de manifestare a lui Dumnezeu în cadrul istoriei. Dumnezeu este drept. El poate într-adevăr pedepsi. El Își poate ascunde fața. Dar nu Își va încălca niciodată cuvântul și legământul. El Își va îndeplini promisiunea. El Își va răscumpăra copiii. El Îi va aduce acasă.”
Și ne-a adus acasă. Săptămâna viitoare este Iom Ierușalaim (Ziua Ierusalimului), care alături de Iom Ha’Ațmaut (Ziua Independenței Statului Israel), este ziua în care simțim mâna lui Dumnezeu în viața noastră modernă, poate mai mult ca niciodată. După aproape două mii de ani de exil, Dumnezeu ne-a adus înapoi în Țara Israel și în Ierusalim, Orașul Sfânt, unde locuiește Prezența Sa Divină.
Da, în istorie am avut parte de suferință, de klalot, dar a venit timpul și pentru brachot în viețile noastre – fie ca ele să se manifeste pe deplin, în curând, în zilele noastre. „Așa stau lucrurile”, după cum ar spune tatăl meu. O voce dublă, de blesteme și binecuvântări, este ceea ce ne-a împins înainte prin istorie, până în prezent. O voce dublă, de asprime și îmbrățișare, este modul în care Dumnezeu ne aduce aminte că ne-a urmărit și ne-a ascultat permanent, permițându-ne astăzi să ne întoarcem la moștenirea noastră și să prosperăm. O voce dublă, de suferință și fericire, este o aducere-aminte că El este părintele nostru care ne iubește neîncetat și vrea întotdeauna să reușim.
Ca și copii ai părinților noștri și copii ai lui Dumnezeu, avem nevoie să auzim că părinții noștri ne iubesc. Avem nevoie să-i vedem că le pasă. Avem nevoie să fie preocupați, chiar revoltați, atunci când greșim. Avem nevoie să strige la noi, să se roage de noi, să ne mustre. Avem nevoie să zugrăvească, uneori în culori foarte vii, potențialele consecințe ale faptelor noastre, pentru a învăța să facem alegeri mai bune pentru viitorul nostru. Nu avem nevoie doar de răsfăț și zâmbete de la părinții noștri. Avem nevoie și de îndrumare, de încruntări și de cuvinte aspre atunci când le merităm.
Asta fac părinții iubitori. Și asta face și Dumnezeu, din cea mai profundă dragoste pentru copiii Săi, poporul lui Israel.
Șabat Șalom, Hazak și Iom Ierușalaim fericit!
Predică oferită la sinagoga Beth Zion, Montreal
1 iunie 2019 – Șabat Behukotai
Dar ce este blestemul ? Blestemul este o înșiruire de pedepse, peste puterea de înfăptuire a omului, iar cele mai multe sunt si peste puterea de rezistență a omului au ca efect eliminarea prin suferință, a omului, a unei colectivități si pot duce chiar la eliminarea unor natiuni. Încălcarea, legilor, poruncilor si a oranduirilor lui Dumnezeu face blestemul viu, cum s-a văzut de când sunt oameni pe pământ. Totuși, respectarea legilor, poruncilor si orânduirilor lui Dumnezeu a adus si aduce întotdeauna binecuvântări
Numele Domnului sa fie laudat! Ferește-te de rău si fa binele, caută pacea si o urmează pe ea.
Șabat Șalom, Hazak și Iom Ierusalim fericit !
Dumnezeu a facut omul dupa Tora.
Dumnezeu (plural) a făcut omul după chipul și asemănarea sa, însă Tora a apărut ceva mai târziu:
Apoi Dumnezeu a zis: „Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra; … (Fac.1:26)
Cuvântul Elohim are în ebraică formă de plural, dar se referă la Dumnezeu, care este unic și indivizibil. Acest fapt este subliniat și de verbele asociate lui, care, în toate contextele, sunt la singular: ”Elohim a vorbit”, ”Elohim a creat” etc.
Legat de Gen. 1:26, vă recomand acest articol și explicațiile oferite de Midraș Raba.
Mulțumesc, sunt drăguțe explicațiile din link.
Însă acel ”plural” din Geneză apare și ceva mai târziu ca ”adunarea lui Dumnezeu”, probabil înzestrat cu mai multe capacități (fețe), relativ distincte, capacitatea de creație + vindecare + oștiri :
… Dumnezeu sta in adunarea lui Dumnezeu; El judeca in mijlocul dumnezeilor. (Ps.82:1)
Numele „elohim” apare în multe contexte. Uneori este o referință la Dumnezeu. Alteori este o referință la judecători sau autorități umane. Alteori se referă la puterile cerești, respectiv îngerii.
Ce legătură au însă toate acestea cu eseul pe marginea pericopei Behukotai?
Are o legătură cu întrebarea dvs., din eseu:
”De ce adulții sunt atât de concentrați pe lucrurile rele, în timp ce ignoră sau trec cu vederea atât de ușor lucrurile bune?”
Întrebare la care un răspuns ar putea fi și acela că ”tatăl” (adevărat) mai iartă însă neîndreptat nimic nu lasă (după chipul și asemănarea sa, multiplă).
Nu?
Cred că este o interpretare forțată.
Forțată sau nu (ca interpretare), legea acțiunii și reacțiunii (Newton) apare și în fizică.
Dar și în cicatrici.
Și este mai ușor să previi (răul) decât să îl vindeci.
Poate că de asta ”… adulții sunt atât de concentrați pe lucrurile rele …”.