Artist: Edward Armitage, (1865) | Domeniu public
În mulți ani din calendarul evreiesc, pericopa Tețave este citită în apropierea sărbătorii de Purim. Anul acesta, Tețave coincide și cu Șabat Zahor, Șabatul chiar de dinainte de Purim, în care citim despre Amalek (Deut. 25:17–19), din care – conform tradiției – se trage Haman, eroul negativ al poveștii de Purim. (Apropo, există o poruncă pozitivă pentru toți evreii să asculte acest fragment, așa că fiecare ar trebui să facă un efort deosebit pentru a fi în sinagogă în acest Șabat.)
În debutul pericopei, Tora descrie cu lux de amănunte veșmintele Marelui Preot (Kohen Gadol), care trebuiau făcute לכבוד ולתפרת – lekavod uletifaret – „pentru cinstire și pentru splendoare” (Ex. 28:2). Desigur, aceste veșminte nu erau simple ornamente. Ele nu aveau doar rol estetic („pentru splendoare”), ci exprimau o idee fundamentală: funcția spirituală a omului trebuie să se reflecte și în exterior, generând astfel „cinstire”. Mai mult, hainele Marelui Preot erau indispensabile ritualului: fără ele, slujirea nu era validă (cf. Ex. 28:43).
Care este însă imaginea legată de veșminte și aspect exterior pe care o zugrăvește Meghilat Ester?
Desigur, și în textul meghilei întâlnim cinstire și splendoare. Chiar primul capitol descrie un ospăț de o sută optzeci de zile, cu „țesături albe, bumbac fin și lână turcoaz, legate cu funii de in fin și purpură, de vergele de argint și stâlpi de marmură, divane de aur și argint” (Est. 1:6). Este un univers al aurului și al strălucirii, al bogăției ostentative. În capitolele următoare, imaginea rămâne constantă. Spre exemplu, când Mordehai este cinstit, el este îmbrăcat „cu veșmânt împărătesc turcoaz și alb, cu o coroană mare de aur și o mantie din in fin și purpură” (Est. 8:15). Limbajul este surprinzător de apropiat de cel al veșmintelor sacre: aur, turcoaz (tehelet), purpură (argaman).
Și totuși, diferența dintre cele două lumi este majoră.
În pericopa Tețave, splendoarea este subordonată misiunii. Veșmintele sunt făcute pentru ca Aaron „să slujească” (Ex. 28:3). Hainele purtau numele triburilor lui Israel pe pieptar (28:29), amintind că Marele Preot nu intră în Sanctuar pentru sine, ci ca reprezentant al întregului popor. Splendoarea nu este așadar personală, ci în beneficiul colectivității. Ea nu este doar de fațadă, ci se prezintă ca o componentă intrinsecă a misiunii. Fiecare detaliu estetic are un sens spiritual.
În Meghilat Ester, în schimb, fastul este adesea deconectat de orice ideal spiritual sau moral. Vaști este invitată să vină înaintea împăratului ”[doar] cu coroana” (Est. 1:11), expunându-și public goliciunea. Ospețele opulente sunt cadru pentru hedonism și dezmăț. Decizii majore în poveste (cum ar fi cele legate de soarta lui Vaști sau chiar de soarta tuturor evreilor) sunt luate „când inima regelui era veselă de vin” (Est. 1:10). Veșmintele imperiale, coroanele de aur, bogăția fără margini marchează într-adevăr statutul personajelor, dar nu oferă nicio garanție asupra caracterului lor. Ahașveroș poartă coroana împărătească, dar este o marionetă în mâna altor puteri, fiind extrem de ușor de influențat. Haman este îmbrăcat în splendoare, dar este dominat de orgoliu și ură. Imaginea generală este de formă fără fond.
Contrastul este subtil, dar important. În Tețave, exteriorul este menit să fie o oglindă a interiorului. În Meghilat Ester, exteriorul este doar o mască menită a impresiona și a amăgi.
Nu întâmplător Purim este sărbătoarea măștilor și a costumelor. Ne deghizăm, schimbăm aparențele. Însă tocmai faptul că măștile sunt temporare ne obligă să ne întrebăm: cine suntem cu adevărat atunci când le dăm jos? În restul anului, „veșmintele” noastre – statutul, imaginea publică, profilul virtual pe care îl afișăm – reflectă ele cu adevărat identitatea noastră?
Să fie bine înțeles: iudaismul nu respinge frumusețea. Dimpotrivă, o cere „pentru cinstire și pentru splendoare”, așa cum ne spune și pericopa noastră. (Există desigur concepte precum țniut, modestia în aspect și comportament, însă frumusețea în sine și afișarea ei publică nu sunt interzise.) Întrebarea pe care trebuie însă să ne-o punem în mod constant este dacă acea frumusețe și splendoare este sincronă cu identitatea noatră reală.
Poate că aceasta este lecția juxtapunerii dintre Tețave și Purim. Nu hainele sunt problema. Nici aurul, nici culoarea, nici fastul în sine. Toate acestea apar și în Sanctuar, și la curtea persană. Diferența stă în sens. Ne îmbrăcăm pentru a sluji sau pentru a fi admirați? Pentru misiunea care ne-a fost încredințată sau pentru propriul nostru interes?
Într-o lume modernă adesea obsedată de imagine și ambalaj, acest mesaj este deosebit de actual. Adevărata „cinstire și splendoare” nu constă în strălucirea exterioară, ci în armonia dintre exterior și interior.
Pericopa Tețave ne arată cum arată o splendoare sfințită. Purim ne arată cât de ușor poate fi splendoarea transformată în spectacol. Iar între aceste două imagini, fiecare dintre noi este chemat să aleagă ce fel de veșmânt dorește să poarte.
Șabat Șalom și Purim Sameah!
Mulțumesc pentru încă o lecție care mi-a umplut inima de bucurie o lecție care merită implementata în inima si viața noastră.