Credit foto:
Kevin Wang | Unsplash
În urmă cu ani, am scris un scurt comentariu pe marginea unui fragment din debutul pericopei Vaera, în care Dumnezeu promite salvarea evreilor din robia egipteană:
De aceea, spune-le copiilor lui Israel: ”Eu sunt Domnul și vă voi scoate (vehoțeiti) de sub poverile Egiptului; și vă voi izbăvi (vehițalti) din robia lor; și vă voi răscumpăra (vegaalti) cu braț întins și cu judecăți mari; și vă voi lua (velakahti) pentru Mine ca popor și voi fi pentru voi ca Dumnezeu.” – Exodul 6:6-7
În acel comentariu, inspirat din scrierile regretatului rabin Jonathan Sacks, vorbeam despre modul în care aceste versete au conturat, conform interpretării din Talmud Ierușalmi Pesahim 10:1, un ritual pe care îl îndeplinim în fiecare an la Sederul de Pesah: cele patru cupe cu vin, corespunzătoare celor patru verbe principale din acest fragment.
Aș vrea să revin asupra acelei teme, cu câteva idei noi inspirate din scrierile rabinului Avi Weiss, cu care am avut plăcerea și onoarea să învăț la ieșiva, în urmă cu mulți ani.
Există un celebru comentariu al lui Nețiv, rabinul Naftali Țvi Iehuda Berlin (1816-1893), care pune degetul pe un aspect deosebit de interesant al acestei paralele dintre verbele folosite în pericopă și cele patru cupe cu vin. Tradiția iudaică se referă la aceste patru verbe prin expresia ארבע לשונות גאולה (arbaa leșonot gheula) – ”cele patru expresii ale răscumpărării”. De fapt, cuvântul ebraic folosit nu este ”expresii” – chiar dacă traducerea de mai sus indică astfel, pentru simplitate – ci לשונות (leșonot), adică ”limbi”.
În vorbirea curentă, când enumerăm cele patru ”limbi” ale izbăvirii noastre ca popor, spunem că ele sunt: vehoțeiti, vehițalti, vegaalti, velakahti. Enumerăm așadar patru verbe, patru cuvinte, însă le numim ”limbi”. De ce oare?
La prima vedere, discrepanța dintre noțiunea de ”limbi” și cea de ”cuvinte” (sau orice alt termen am dori să folosim pentru a desemna aceste patru idei) pare o găselniță. Limbi… cuvinte… nu-i totuna? Enumerăm patru verbe din dorința de simplitate, dar ne referim la întreaga expresie asociată lor: ”vă voi scoate de sub poverile Egiptului” etc. E doar o chestiune de comoditate în exprimare, nu-i așa?
Ei bine, DA și NU.
În ciuda clarității celor patru verbe, fiecare dintre ele, fiecare dintre ”limbile” (expresiile) din care fac parte, reprezintă de fapt un întreg proces și nicidecum o simplă acțiune. Ieșirea din Egipt nu s-a produs instantaneu și nici așa cum își imaginează uneori copiii atunci când citesc despre cele zece urgii: într-o zi sânge, la câteva zile după aia – broaște, apoi păduchi, fiare sălbatice și așa mai departe. În câteva zile totul s-a terminat. În realitate, Exodul a fost un proces de foarte lungă durată, care a început cu mult timp înainte de cele zece urgii (cu promisiunea lui Dumnezeu față de Avraham, din Geneza 15:13-21) și a continuat cu mult timp după ele.
Fiecare din aceste ”limbi” sunt, în sine, o expresie a unor evenimente complexe și prelungi. Procesul de răscumpărare, izbăvire și eliberare de poverile Egiptului este un proces gradual și nicidecum unul subit.
De ce ne amintim atunci de Exod ca fiind ceva rapid, punctual și precis? Pentru că așa este natura umană! Atunci când evreii erau uciși, înrobiți, oprimați și persecutați în Egipt, dorința lor de salvare era imensă. Fiecare își dorea eliberarea ACUM, nesimțindu-se capabil să mai îndure măcar o clipă în plus acea suferință. Singura soluție corectă, singura soluție posibilă în acea situație părea cea a unei eliberări rapide.
Însă omul propune și Dumnezeu dispune… Folosind cele patru expresii ale eliberării, cele patru leșonot (limbi) în loc de patru cuvinte simple, Dumnezeu îi spune lui Moșe – și, prin intermediul lui, întregului popor evreu – că procesul va fi lung și anevoios. Nu doar eliberarea fizică propriu-zisă, care s-a încheiat într-adevăr după ce marea s-a întors și i-a înecat pe egiptenii urmăritori, ci tot procesul în sine. Chiar după despărțirea mării, procesul de eliberare și izbăvire a continuat. Întâi cu Revelația de la Sinai, apoi cu păcatul vițelului de aur, apoi cu iscoadele trimise în Canaan, apoi cu cei patruzeci de ani petrecuți apoi în deșert, apoi cu revoltele și cârtelile, apoi cu războaiele cu Amalek, Og și Sihon, apoi cu moartea lui Moșe și Aaron, apoi cu luarea în posesie a țării în vremea lui Ioșua etc.
În fapt, dacă ne gândim bine, acel proces de izbăvire, acele leșonot gheula, nu sunt complet încheiate nici astăzi. Iudaismul nu celebrează doar Pesahul (eliberarea fizică), cu cele patru cupe cu vin ale sale, ci și Șavuot cu Revelația (eliberarea spirituală), și apoi Purimul, și Hanuca, și Iom Haațmaut (Ziua Independenței Statului Israel) și Iom Hașoa (Ziua Holocaustului) și multe alte sărbători și evenimente. Până în zilele noastre, așteptăm răscumpărarea finală, instaurarea Erei Mesianice, spunând în fiecare zi Ani maamim: ”cred cu o credință desăvârșită în sosirea celui uns; și chiar dacă el întârzie, eu îl voi aștepta în orice zi.”
În decursul anilor, am avut parte de situații și conjuncturi în care am crezut că vremea a sosit. Însă procesul continuă și nu este încheiat. În Talmud (Sanhedrin 98a), o imagine bazată pe profeția din Zeharia 9:9 zugrăvește instaurarea Erei Mesianice ca fiind aidoma ”unui om sărac călărind pe un măgar”. Sosirea este lentă, măgarul merge agale și se oprește uneori, este îndărătnic, se întoarce, șovăie, se înclină și merge anevoie sub povara sa. O metaforă cu sens similar apare și în midraș (Șir Hașirim Raba 6:1): ”așa cum lumina zilei apare încet, la fel și izbăvirea.”
În iudaism, izbăvirea nu este un moment, ci un proces. Cele patru verbe din pericopa Vaera sunt de fapt leșonot, expresii (sau ”limbi”) care iau timp și efort. Pe cât ne-am dori noi să le vedem realizate rapid, pe cât de multă nevoie avem de împlinirea lor – Dumnezeu știe mai bine. Poate că n-am fost pregătiți pe deplin în trecut. Poate lumea n-a fost pregătită. Poate planul Său era altul. Doar El, în infinita Lui înțelepciune, hotărăște când va fi sosit cu adevărat timpul, când procesul va fi cu adevărat complet, când poporul lui Israel și lumea întreagă va avea într-adevăr parte de izbăvirea finală.
Atunci – ne spune David în Psalmi 126:2, într-un verset pe care îl rostim și-l cântăm în fiecare Șabat și sărbătoare înainte de Birkat Hamazon (Rugăciunea de după masă): אז ימלא שחוק פינו ולשוננו רנה (az imale sehok pinu uleșonenu rina) – ”atunci gura noastră se va umple de râset și limba noastră de jubilare”. Atunci limba noastră va putea fi cu adevărat lașon gheula, o limbă a răscumpărării și a mântuirii. Fie, cu voia lui Dumnezeu, ca acel moment să se realizeze cât mai curând, în zilele noastre!
Șabat Șalom!
Opinii recente