“Modalitate a literaturii care exprima mesajul artistic cu ajutorul imaginilor expresive, al unui limbaj concentrat, al afectivitatii, al rimei, al ritmului, etc. Concret, creatie literara in versuri.” Aceasta este definitia POEZIEI, conform Dictionarului Explicativ al Limbii Romane, editia 1998.

M-am gandit mult la aceasta definitie… Limbaj concentrat, afectivitate, rima, ritm… Uneori chiar si numai acestea pot crea poezia, chiar si in absenta unui mesaj adevarat. Sau poate asa ceva nu este cu adevarat poezie? Poate ca numai atunci cand exista si un mesaj o poezie exista… Poate ca fara mesaj, o creatie literara este “goala pe dinauntru”, este doar forma fara fond… Ce se intampla oare atunci cand mesajul unei poezii este acela de a ascunde un mesaj, de a afirma ca nu exista nici un mesaj?

In pericopa acestei saptamani, evreii isi incep, incet dar sigur, procesul de eliberare din robia egipteana. Si, ca la orice inceput, primele ganduri si primele actiuni sunt dificile. Moshe vorbeste faraonului si ii transmite mesajul lui Dumnezeu: “Lasa poporul Meu sa plece din Egipt!” Iar faraonul raspunde prin a le face viata evreilor de doua ori mai grea: “”Asa vorbeste Faraon: ‘Nu va mai dau paie. Duceti-va singuri sa va luati paie de unde veti gasi, insa nu vi se scade nimic din cota voastra.'” (Ex. 5:10-11). “Sunteti niste lenesi si niste trantori! De aceea spuneti: ‘Haideti sa aducem jertfe lui Dumnezeu'”, le spune el evreilor care i se infatiseaza pentru a-l intreba de ce ii oropseste. Si situatia in Egipt devine si mai insuportabila…

Moshe este la mijloc. Trimis de Dumnezeu pentru a aduce salvare si crezut initial de catre oameni (Ex. 4:31), Moshe este acum acuzat acum ca el insusi ar fi facut viata evreilor de nesuportat: “Sa vada Dumnezeu si sa judece! Voi ne-ati facut urati de catre Faraon si slujitorii lui. Ba inca le-ati dat si sabia in mana ca sa ne omoare.”, le spune poporul lui Moshe si lui Aaron… Iar Moshe, fata in fata cu suferinta, ii adreseaza lui Dumnezeu doua intrebari:

Moshe s-a intors la Dumnezeu si a spus: “Doamne, de ce ai facut un astfel de rau poporului acestuia? Pentru ce m-ai trimis? De cand m-am dus la Faraon ca sa ii vorbesc in Numele Tau, el face si mai rau poporului acestuia si Tu nu ai izbavit pe poporul Tau.” (Ex. 5:22-23)

Situatia este dificila, intrebarile de asemenea. Intr-adevar, poate ne intrebam si noi, de ce a fost trimis Moshe daca situatia se inrautateste prin aceasta actiune?

Dumnezeu, poate pentru prima data in istorie, raspunde cu o poezie. O poezie fara rima si poate fara ritm, insa cu afectivitate si limbaj concentrat. Urmatoarele sapte versete (de la 6:2 la 6:8) constituie aceasta poezie, a carei structura este absolut uimitoare. Intreaga structura este ce s-ar numi in literatura rima imbratisata, in care primul verset rimeaza cu ultimul, al doilea cu penultimul si asa mai departe… De fapt, nici nu este o rima adevarata, insa ideile pe care Dumnezeu le aduce in prim-plan in raspunsul Lui sunt corespondente in aceasta maniera, asa dupa cum surprinde in comentariul sau Nechama Leibowitz:

[1] Dumnezeu a mai vorbit lui Moshe si i-a spus: “Eu sunt Hashem.

[2] Eu M-am aratat lui Avraham, lui Itzhak si lui Iaacov ca Dumnezeu Atotputernic, dar nu am fost cunoscut de ei sub Numele Meu, Hashem .

[3] Si de asemenea, am incheiat un legamant cu ei

[4] sa le dau Tara Canaanului, tara calatoriilor lor in care au fost straini.

[5] Si am auzit de asemenea gemetele fiilor lui Israel pe care egiptenii ii tin in robie si mi-am adus aminte de legamantul Meu.

[6] Spune asadar fiilor lui Israel: “Eu sunt Dumnezeu si va voi elibera din poverile Egiptului si va voi izbavi de robia lor si va voi scapa cu brat intins si cu mari judecati.

[5′] Si va voi lua ca popor al Meu si va voi fi Dumnezeu si veti sti ca Eu sunt Dumnezeul vostru care va elibereaza din poverile Egiptului.

[4′] Si va voi aduce in tara

[3′] pe care am jurat

[2′] ca o voi da lui Avraham, Itzhak si Iaacov. Eu le-o voi da drept mostenire.

[1′] Eu sunt Hashem.

Acesta este raspunsul lui Dumnezeu. Insa, daca privim cu atentie, el este un raspuns doar la a doua intrebare, nu si la prima. La prima intrebare a lui Moshe, Dumnezeu nu raspunde! “Doamne, de ce ai facut un astfel de rau poporului acestuia?” De ce exista rau in lume si uneori, Tu, Doamne, nu opresti acest rau? De ce Faraon face rau si Tu nu ai izbavit pe poporul Tau?!? Oare cati dintre noi, intr-un moment sau altul al vietii noastre, din experienta proprie sau auzind povestile altora despre viata lor, nu ne-am pus aceasta intrebare?

Insa poate ca raspunsul exista cumva in ceea ce spune Dumnezeu… In primul rand, dincolo de ritm si rima si structura, sa ne uitam putin la mesaj. In discursul sau, Dumnezeu ii incurajeaza pe evrei si le ofera un mesaj de speranta. Le spune ca suferinta prin care trec nu este permanenta si ca vremurile se vor imbunatati, ca in viitor vor fi oameni liberi, in tara lor libera, stapani pe destinul lor. Iar lui Moshe, ca raspuns poate la ambele intrebari, Dumnezeu ii spune ca totul va fi bine si ca el va fi cel prin intermediul caruia se va indeplini acest bine. Ii spune ca el isi va recapata pozitia in cadrul poporului evreu si ca nu va insela in final credinta oamenilor, ca le va fi lider si ii va duce in Tara Promisa.

Pentru multi insa, acest mesaj nu raspunde la prima intrebare. “De ce sufar oare?” “Nu te teme, va fi bine in viitor…” Pentru multi, acest raspuns nu ajuta… Insa parte din raspunsul divin aduce in prim-plan exact aceasta idee, de speranta: veti fi salvati, suferinta va inceta.

Si ar mai fi si ideea de poezie, structura pe care raspunsul divin o are. Un suflet indurerat simte nevoia de o ceva lin si cald, de o “poezie” care sa atenueze putin suferinta, chiar daca nu o poate alina. Si, cu siguranta, are nevoie de structura. In iudaism, atunci cand o ruda apropiata moare, familia sta shiva timp de sapte zile. Este o perioada in care ideea de STRUCTURA este deosebit de importanta. O persoana aflata in doliu nu participa la evenimente publice, nu asista la ocazii festive, sta pe podea sau pe scaune joase, nu face baie, nu isi spala hainele, nu se tunde, nu munceste…

La prima vedere, o serie interminabila de interdictii. Insa daca ne gandim la nevoile pe care le are o persoana aflata in doliu, toata aceasta lista de interdictii capata un sens complet nou. Nu trebuie sa iti gatesti singur mancare, altii in jurul tau, prieteni, familie, vor avea grija de tine. Nu te preocupa de aspectul tau fizic, mai degraba gandeste-te la pierderea suferita, la persoana care a fost si nu mai este si incearca sa treci prin procesul natural de vindecare. Nu te refugia in munca, chiar daca asta este tentatia, nu incerca sa uiti, pentru ca amintirile vor reveni, mai puternice, mai cumplite. Nu fugi de lume, chiar daca stai in casa, cei apropiati trebuie sa te viziteze si sa imparta aceasta durere cu tine, asa cum impart si bucuriile vietii… Shiva este o perioada care, prin ceea ce trebuie facut si prin ceea ce este interzis, asigura acea structura, acea stabilitate atat de necesara atunci cand totul pare sa se naruie…

Iar la sfarsitul celor sapte zile de shiva, poate ca suntem putin mai pregatiti pentru a reveni in lume. Cu siguranta, suferinta nu inceteaza, durerea este prezenta, uneori va fi prezenta intreaga viata, insa am trecut de o mica parte din ea si am facut acest lucru intr-un mod cu adevarat semnificativ. Am fost alaturi de prieteni si familie, am impartit cu ei suferinta, ne-am reconectat la traditia in care ne-am nascut…

Am participat in ultimul timp, in calitate de observator rabinic, la o intalnire lunara a unor persoane care au avut o ruda sau prieten apropiat care s-a sinucis. Este inimaginabila tragedia prin care trec acesti oameni! O femeie si-a pierdut sotul care si-a luat propria viata la numai trei luni dupa nunta. O alta si-a pierdut baiatul care s-a sinucis in ziua in care a implinit 21 de ani. O alta si-a pierdut sora geamana. Sunt oameni pe care i-a lovit tragedia in urma cu cateva luni si oameni care vin la acest grup pentru ca au pierdut pe cineva in urma cu douazeci de ani… Desi si-au refacut viata si au acum copii si nepoti, desi au trecut peste mare parte din suferinta, uneori intrebarile si dorinta de a primi un raspuns raman, chiar si peste ani… Si, cu toate ca nimeni nu poate oferi acest raspuns, simplul fapt ca se intalnesc, ca pot vorbi despre cei pe care i-au iubit si ca exista cineva care sa le asculte suferinta, chiar si in tacere, este un raspuns. Acesta este si raspunsul lui Dumnezeu in pericopa Vaera, raspunsul sub forma unei poezii, cu “rima” si “ritmul” ei, cu afectivitate, limbaj concentrat si structura care spun insa atat de multe cuiva care are nevoie de ele.

Iar, in final, ideea poate cea mai importanta, aceea care transpare din ceea ce Dumnezeu nu spune…Ideea ca nu exista de fapt un raspuns la intrebarea: “De ce exista suferinta in lume?” Asa este lumea noastra, a oamenilor, cu zambete si lacrimi, cu viata si moarte, cu bine si cu rau.

Midrash-ul povesteste ca atunci cand faraonul Egiptului si-a chemat slujitorii pentru a se sfatui cu ei in legatura cu soarta evreilor, printre acesti slujitori se aflau si trei personaje biblice: Balaam, Iov si Itro. Balaam a sugerat persecutia si mai intensa a evreilor, el a oferit ideea de a nu le mai da paie si de a mentine cota zilnica de caramizi, si pentru aceasta, a fost rapus de sabie. Itro nu a acceptat ideea persecutiei si de aceea a fost rasplatit prin faptul ca familia lui a devenit importanta (Cronici I cap.2). Iar Iov a ramas in tacere si a fost pedepsit pentru aceasta cu suferintele care ne sunt infatisate in cartea ce ii poarta numele, in Cartea lui Iov.

Atunci cand un om poate face ceva pentru a preveni sau a curma o suferinta, este intr-adevar dator sa o faca. Insa atunci cand nimic nu se (mai) poate face, oamenii au diverse raspunsuri in fata suferintei: revolta, strigat, lacrimi, disperare, tacere… Paradoxal sau nu, mare parte din ritualurile de doliu pe care iudaismul le are astazi provin chiar din Cartea lui Iov, din cartea in care practic, Iov tace in fata suferintei, chiar si atunci cand vorbeste. El este cel care pune intrebari doar in ultima instanta si este de acord ca in fata intrebarilor, tacerea este adesea cel mai firesc raspuns… Chiar si Dumnezeu tace uneori atunci cand este intrebat “de ce?”…

Este insa perfect uman sa intrebam. Iar iudaismul nu este religia care sa promoveze credinta oarba. Avraham intreaba, Moshe intreaba, oamenii, mai mari sau mai mici, au intotdeauna intrebari. Chiar si atunci cand stim ca nu vom obtine un raspuns sau ca orice raspuns care ni s-ar putea oferi nu ne va multumi pe deplin, chiar si atunci putem intreba. Dumnezeu ii raspunde lui Moshe in aceasta pericopa in trei feluri… Primul raspuns este ca nu exista nici un raspuns (sau nici unul care sa raspunda cu adevarat la intrebare). Al doilea este “poezia” pe care Dumnezeu o recita, structura si siguranta pe care le aduce in sprijinul celor care se clatina. Iar al treilea este promisiunea ca vor veni si timpuri mai bune. Si, desi nici unul din acestea nu raspund de fapt direct la intrebare, ele sunt valabile la fel ca si intrebarea insasi…

Mesajul din poezia lui Dumnezeu este acela ca in relatia dintre finit si infinit, dintre oameni si Dumnezeu, nu vom intelege chiar totul… Vor exista intotdeauna semne de intrebare si raspunsurile ne vor scapa uneori printre degete. Dar si tacerea este cateodata un raspuns, uneori poate chiar singurul si cel mai bun pe care il avem. Si faptul ca punem intrebari este un raspuns, chiar si o imbratisare sincera, asemenea rimei imbratisate pe care Dumnezeu o foloseste in ceea ce spune, toate acestea sunt raspunsuri…

Shabat Shalom!

Nu există etichete pentru acest articol.
Share This