Semne de intrebare

[KASHRUT – O PROBLEMA MEDICALA SAU DE CREDINTA?]

Atunci cand se vorbeste despre evrei, o problema care se pune adesea, in medii mai elevate sau mai putin elevate, este aceea a Kashrut-ului, discutata pe larg si in pericopa de saptamana aceasta, Shemini. Mi s-a intamplat in repetate randuri ca fiind angajat intr-o discutie cu o persoana de alta confesiune sa fiu surprins de faptul ca multi stiu despre evrei numai ca “ei nu mananca porc”. Deseori nu sunt cunoscute sarbatori, traditii sau idei pe care evreii le-au adus pe lume, cu atat mai putin personalitati ale lumii evreiesti. Se intampla chiar (si nu de putine ori) ca evreii sa fie aceia care “sunt in Israel, poarta ceva ciudat pe cap si nu mananca porc”. Destul de ciudat… Evreii, singurul popor care sfideaza istoria, care – conform tuturor calculelor statistice – ar trebui sa fie disparut de cel putin o mie de ani si totusi traieste, sunt deseori caracterizati printr-un atribut, sa-i spunem, “culinar”. Oare de ce?

In primul rand, o precizare (pe care am auzit-o si eu ca replica intr-un film): evreii nu au nimic impotriva porcului! Pur si simplu ca porcul refuza sa se conformeze regulilor pe care Dumnezeu le-a dat poporului evreu in urma cu aproximativ patru mii de ani si care au fost transmise prin atatea generatii… Pentru a respecta aceste reguli ale kashrut-ului, pe care Tora le subliniaza si le aduce in prin-plan in repetate randuri, argumente exista. Unii spun ca regulile kashrut-ului sunt de fapt intentionate ca o disciplina, ca un test pe care Dumnezeu il face cu evreii. Este vorba despre a sti daca evreii, poporul ales, poporul care are ca misiune Tikun Olam (a face o lume mai buna), poate sa se stapaneasca “in propria lui casa”. Altii sunt de parere ca ideea de kashrut este menita a transforma mancatul (un act eminamente fizic) in ceva “sfant”, spiritual.

Pentru unii evrei, kashrut-ul este doar un set de reguli “invechite, inutile si care aveau la origine motive medicale, legate de imposibilitatea de a pastra, de exemplu, carnea de porc in caldura desertului”. Pentru acestia, faptul ca puiul sau vaca sunt permise in timp ce porcul este interzis are legatura exclusiv cu toxinele din carnea de porc, cu caldura din desert, cu “obiceiul vremii” sau cu faptul ca “porcul este un animal murdar”… Ce se intampla insa cu animale precum calul, de exemplu, care este atat de curat incat nu bea apa dintr-o galeata murdara si pe care Tora il interzice de asemenea, numai pentru faptul ca – desi rumega – nu are copita despicata? Sau ce se intampla cu lacustele, care – oricat de respingatoare par pentru majoritatea oamenilor – sunt declarate kasher de catre Dumnezeu?

Filosofand un pic, se poate spune ca motivele de mai sus (test sau inaltare spirituala) sunt adevarate, insa nu explica deloc kashrut-ul din punct de vedere pragmatic: de ce anumite mancaruri sau animale sunt permise, in timp ce altele sunt interzise? Oare nu se obtinea acelasi efect daca la Seder ni se poruncea sa mancam paine si daca porcul era permis si vaca interzisa?

Raspunsul la intrebarea “de ce e porcul ne-kasher si vaca este kasher?” nu este unul simplu. Pentru a aduce insa aceasta intrebare mai “cu picioarele pe pamant”, mai aproape de lumea pe care o cunoastem si intelegem, se impune o analogie. Imaginati-va ca va faceti intr-o zi un control medical si vi se gaseste o afectiune a rinichilor, sa spunem. Medicul va recomanda abtinerea de la produse sarate, in schimb trebuie sa consumati multe lichide. Pentru cei care doresc un raspuns logic care sa justifice regulile kashrut-ului, intrebarea care se pune este urmatoarea: de ce in medic aveti incredere cand va spune ca sarea va dauneaza si lichidele va ajuta? Oare nu este tocmai invers? Sau poate nu are nici o importanta… In cazul unui doctor, conteaza credibilitatea, anii de experienta, recomandarile prietenilor…

Cum ramane insa cu credibilitatea Torei? Aceeasi Tora care ne-a poruncit sa ne iubim aproapele, care decreteaza “dreptate pentru toti!”, “toti oamenii sunt creati egali!” si “pace, nu razboi”, aceeasi Tora porunceste sa respectam kashrut-ul. Aceasta Tora care a insemnat inceputul pentru tot ceea ce astazi acceptam drept valori universale ne porunceste, printre altele, sa respectam kashrut-ul. Iar “medicul” care face aceasta prescriptie este insusi Dumnezeu, care cunoaste intreaga Creatie mai bine decat oricine. Si desi Dumnezeu nu a obtinut – asa cum am auzit intr-o gluma – titlul de doctor pentru ca nu a scris decat o singura lucrare si aceea in ebraica si pentru ca nu a avut referenti, este evident ca El stie ce este mai bine pentru noi, si din punct de vedere fizic si spiritual.

Trebuie sa recunosc ca mi-ar fi greu sa accept chiar si o aluzie la faptul ca Dumnezeu ar fi conceput legile kashrut-ului pentru alt motiv decat acela ca aceste reguli sunt benefice pentru noi. Recunosc ca este greu de multe ori pentru cineva sa accepte o implicare a divinitatii, a unei Fiinte imateriale si infinite, atat de intim in viata personala. Pentru multi, Dumnezeu a creat lumea, l-a facut pe om si apoi S-a asezat sa priveasca. Este o conceptie gresita, pentru simplul fapt ca nu are nici un argument in sprijinul ei. Prin faptul ca in Tora evenimente si idei noi isi gasesc, constant si de o maniera absolut imbatabila, sprijin, Dumnezeu este actual si implicat in viata noastra.

Dincolo de explicatiile medicale, sociale sau istorice (pe care nu le resping de altfel), respectarea kashrut-ul este o modalitate de afirmare a credintei in aceasta implicare a lui Dumnezeu. Este recunoasterea faptului ca evreii au incredere in El, ca il considera – asa cum o afirma si serviciul sinagogal – AVINU MALKEINU (un tata si un rege).

[CE INSEAMNA “FOC STRAIN”?]
In momentul de maxim al inaugurarii Mishkanului, in pericopa Shemini care se ocupa cu atatea lucruri legate de sfintenie si puritate, un eveniment tragic se petrece: doi dintre fiii lui Aharon sunt ucisi de focul lui Dumnezeu pentru ca “au adus inaintea Domnului foc strain, lucru pe care El nu li-l poruncise”. [10.1]

Comentatori ai Torei din cele mai diverse epoci istorice si medii sociale au incercat, de-a lungul anilor, sa elucideze acest episod. Ce a fost atat de cumplit pentru ca Nadav si Avihu sa fie pedepsiti cu moartea? Ce crima s-a produs? In fond, la prima vedere nu este decat un exces de zel, nimic mai mult. De cand se pedepseste cu moartea excesul de zel? (Ganditi-va cati dintre noi ar trebui sa moara daca ar fi asa)

Dintre raspunsurile oferite pentru imensa greseala a celor doi, se pot mentiona: (1) au intrat in Mishkan purtand hainele unui kohen normal, si nu pe cele destinate pentru kohel gadol (marele preot); (2) inainte de a intra in Mishkan bausera vin; (3) focul pe care l-au adus nu era luat de pe altar, ci dintr-un foc obisnuit, aprins in tabara; (4) au adus un sacrificiu pe care Dumnezeu nu l-a poruncit; (5) Nadav si Avihu nu aveau sotii si negau in acest fel dorinta lui Dumnezeu de a procreea; (6) asteptau moartea lui Moshe si a lui Aharon pentru a le lua locul; (7) nu erau prieteni unul cu celalalt.

Si totusi, cred eu, aceste raspunsuri sunt in continuare “slabe”, in sensul ca nu dau aparent motive suficiente pentru uciderea lui Nadav si Avihu prin foc divin. Si atunci, de ce? Sa luam pe rand aceste sapte raspunsuri…

  1. Desi fraza urmatoare ar putea fi considerata “incalcita”, Nadav si Avihu doreau sa se ridice la un nivel dincolo de ceea ce chiar ei isi impusesera prin infatisarea exterioara. Din punct de vedere fizic, ei insisi se limitasera la a fi koheni si nu erau dispusi sa incerce sa treaca de acest nivel. Rangul de kohen gadol era prea inalt pentru ei, care nu doreau sa incerce sa ajunga acolo, ci doreau doar sa beneficieze de privilegii. Aducerea sacrificiului in Kodesh HaKodashim (Sfanta Sfintelor) era apanajul Marelui Preot (kohen gadol). In calitatea lor de koheni simpli, Nadav si Avihu s-au “apropiat prea tare de soare” si au murit.
  2. In urma cu cateva mii de ani, Noach cobora din arca in care Dumnezeu il salvase de apele Potopului si sadea o vie, ii culegea rodul, facea vin si se imbata. Si in aceasta stare de betie, Noach uita de Dumnezeu. Atunci cand s-au imbatat, Nadav si Avihu i-au imitat lui Noach aceast comportament. Pentru greseala de atunci (si nu numai pentru aceasta), Noach a pierdut 50 de ani din viata. Nadav si Avihu a pierdut de asemenea…
  3. Prin focul adus din afara, sfintenia Mishkanului a fost patata. Focul divin poate fi asemuit cu un organism care are anticorpi si se apara. Intrusul, virusul, trebuia distrus…
  4. Comentatorii explica fraza “un sacrificiu pe care Dumnezeu nu l-a poruncit” printr-un joc de cuvinte: “au adus un sacrificiu pe care Dumnezeu le-a poruncit sa NU il aduca”
  5. Iudaismul prevede ca un kohen nu poate deveni kohen gadol (Mare Preot) daca nu este casatorit. Motivul pentru aceasta este ca Dumnezeu a dorit lumea populata, i-a dorit pe oameni roditori. Si inca un motiv: Dumnezeu intelege nevoile fiziologice ale omului, dorinta si nevoia de apropiere de o persoana de sex opus. Privarea de familie (institutie fundamentala a iudaismului) inseamna negarea principiilor pe care Dumnezeu a intemeiat lumea. Se distrug in acest fel continuitatea generatiilor, a traditiilor, a educatiei si a credintei. Nadav si Avihu au desconsiderat toate aceste valori si au fost pedepsiti.
  6. Pentru faptul ca fiii lui Aharon asteptau moartea acestuia si a lui Moshe pentru a le lua locul comentarii suplimentare nu sunt necesare. Tora spune in Cele Zece Porunci: “Sa nu ravnesti la bunul aproapelui tau!” Un motiv suficient de puternic prin el insusi pentru o pedeapsa.
  7. Amintiti-va de Menashe si Efraim, pe care nici macar Dumnezeu nu a putut sa ii “clasifice”, sa spuna cu exactitate care va fi mai puternic si care merita binecuvantare mai mare. Efraim si Menashe au fost frati, s-au iubit, s-au inteles unul cu celalalt si au trait in pace. Nadav si Avihu nu au fost la polul opus, dar relatiile dintre ei nu au stralucit: un pic de invidie, un pic de suspiciune, un pic de rivalitate. Un pic de “ceva” nu tocmai pe placul lui Dumnezeu…

Ce putem invata pentru astazi?

[DAROSH – DARASH sau NEVOIA DE A CAUTA]
Un alt moment remarcabil care este mentionat in pericopa Shemini este versetul “Moshe a cautat tapul adus ca jertfa de ispasire; si iata ca fusese ars.” [10.16]. Versetul este aparent banal, insa o idee URIASA se ascunde in el. In ebraica, cuvantul folosit pentru “a cauta” este darash. Iar Tora repeta acest cuvant, formand combinatia DAROSH – DARASH (cautare, cautare). Pentru conformitate, cuvantul drasha, tradus deseori prin predica, inseamna de fapt cautare a unor intelesuri in textul Torei. Iar ceea ce este cu adevarat remarcabil la acest DAROSH – DARASH este ca tocmai intre aceste doua cuvinte, intre “cautare” si “cautare”, se afla mijlocul Torei! Punctul in care numarul de cuvinte de dinainte este egal cu numarul de cuvinte de dupa in cele cinci volume ale Torei, se afla intre doua “cautari”.

In pericopa Shemini, Moshe cauta tapul adus ca jertfa de ispasire. In viata noastra zilnica, noi ne cautam drumul. Unii aleg cai mai simple, mai directe, altii mai ocolite. Unii sunt mai practicanti, altii mai putin practicanti. Unii isi cauta o casa in Israel, altii aleg Romania sau Canada. Unii urmeaza cursuri universitare, altii se angajeaza de la terminarea liceului. Sunt oameni si oameni…

Insa referitor la ceea ce avem de facut cu Tora si cu mesajul ei, regula este una: trebuie sa cautam, trebuie sa incercam sa intelegem, trebuie sa punem intrebari. Tora insasi este centrata pe A INTREBA, Tora ne da permisiunea si ne da porunca de a intreba si de a cauta… De la meniul de maine si domeniul pe care il alegem pentru studiu cand dam examen la liceu si pana la intelesurile ascunse ale Ghemarei, Tora ne porunceste sa nu ne lasam “purtati de val”, sa nu ne lasam aplatizati de ceea ce ni se intampla zilnic, ci sa ridicam capul si sa cautam. Sa ne cautam un drum mai aproape unii de altii, mai aproape de noi insine, mai aproape de Dumnezeu si de valorile pe care ni le-a dat. Daca vom gasi sau nu acest drum este o alta problema. IMPORTANT ESTE SA NU NE OPRIM NICIODATA DIN ACEASTA CAUTARE!

Shabat Shalom!

Share This