De ce atunci cand unei femei ii murea sotul, ea trebuia se casatoreasca tot cu cineva din familia lui?

INTREBARE:
De ce atunci cand unei femei ii murea sotul, ea trebuia se casatoreasca tot cu cineva din familia lui?

RASPUNS:
Casatoria dintre o femeie si rudele sotului sau defunct este o porunca a Torei. In ebraica, acest tip de casatorie poarta numele de ibum (levirat) si are loc in cazul in care sotul unei femei moare fara a avea copii (nu neaparat cu respectiva femeie, ci chiar dintr-o casatorie anterioara). Versetul 25:5 din Deuteronom spune: „Cand fratii locuiesc impreuna si unul dintre ei moare si nu are copii, sotia celui decedat sa nu se casatoreasca cu un strain. Cumnatul sau sa vina la ea si sa o ia de sotie si sa indeplineasca leviratul. Intaiul-nascut pe care il va naste femeia sa poarte numele fratelui mort, pentru ca numele sau sa nu fie sters din Israel.”

Uniunea dintre sotia defunctului (ievama) si cumnatul sau (iavam) nu trebuia neaparat sa fie consfintita printr-o casatorie formala, deoarece ei erau deja uniti prin porunca Torei. La nivel rabinic insa, o ceremonie numita maamar a fost instituita pentru a preveni concurenta, in cazul in care erau mai multi cumnati. Ca o alternativa la levirat, Tora ofera o varianta prin care cumnatul (sau cumnatii) isi declina obligatia de a se casatori cu femeia, eliberand-o astfel de restrictii si permitandu-i sa se recasatoreasca cu oricine doreste. Aceasta ceremonie de declinare a obligatiei poarta numele de halitza, baza legala pentru ea derivand din versetele 25:8-10 din Deuteronom.

Ibum-ul este mentionat pentru prima data in Tora in episodul care descrie relatia dintre Iehuda si Tamar, in capitolul 38 din Geneza, atestand astfel vechimea acestei practici. Cartea Rut prezinta un alt exemplu clasic de ibum (levirat). Ca o extindere a legilor Torei, aceasta casatorie poruncita se realiza si intre o femeie si o alta ruda apropiata a sotului, in cazul in care acesta murea fara copii iar cumnatii (daca existau) isi declinau obligatiile.

Inca din vremurile talmudice, academiile din Sura si Pumbedita (Babilon) au discutat indelung problema leviratului, pentru a stabili care solutie era preferabila: ibum sau halitza. Mai tarziu, autoritatile rabinice sefarde s-au pronuntat in favoarea leviratului, pe cand cele ashkenaze au decis in favoarea eliminarii statutului restrictionat al femeii prin ceremonia de halitza. In anul 1950, un decret al rabinatului israelian promova un amendament prin care halitza devenea obligatorie, dand libertatea vaduvei sa se recasatoreasca daca si cu cine dorea. Acest decret (takana) a devenit obligatoriu pentru toti evreii, ashkenazi sau sefarzi.