Pericopa din această săptămână este cea care debutează efectiv Exodul din Egipt. Asigurarea lui Dumnezeu că evreii vor fi scoși ”cu mână întinsă și braț puternic”, cele patru exprimări ale eliberării (Exodul 6:6-7), precum și primele șapte urgii abătute asupra egiptenilor — toate se regăsesc în paginile pericopei Vaera. Semne și minuni, obstinația faraonului, repetatele încercări ale lui Moșe și Aaron de a trece peste inima împietrită a suveranului Egiptului — toate alcătuiesc o narațiune captivantă și plină de miez.

Însă o întrebare deosebit de importantă își face apariția odată cu toate acestea, o întrebare care i-a frământat pe înțelepți și pe oameni simpli deopotrivă, din cele mai vechi timpuri și până astăzi: dacă Dumnezeu a fost atât de prezent în timpul Exodului, dacă a făcut atâtea semne și minuni pentru strămoșii noștri în Egipt, de ce astăzi nu se mai întâmplă minuni?

Desigur, întrebarea este complexă și răspunsurile variate. În niciun caz, în rândurile acestui eseu, nu o vom putea elucida, mai ales că ea este practic de aceeași vârstă cu istoria. Dar poate că vom putea împreună — și vă încurajez pe această cale să vă publicați opiniile în secțiunea destinată comentariilor vizitatorilor — să învățăm câte ceva despre cum a fost abordată și parțial elucidată această problemă…

Pentru început, un posibil răspuns chiar din pagina de Talmud pe care o învățăm astăzi în cadrul Daf Yomi:

Rav Pappa i-a spus lui Abaye: ”Ce a fost diferit la generațiile anterioare, că au beneficiat de minuni făcute de Dumnezeu, în timp ce pentru noi, cei din generația actuală, acestea nu se mai întâmplă? Dacă motivul ar fi că generațiile anterioare studiau mai mult, [îți pot răspunde că] în timpul rabinului Iehuda, numai o parte din Talmud, cea legată de daune (Nezikin) era studiată, în timp ce astăzi învățăm toate cele șase ordine ale Mișnei.”

Abaye i-a răspuns lui Rav Pappa: ”Oamenii din generațiile anterioare aveau conștiința sacrificiului de sine pentru a sfinți Numele lui Dumnezeu, iar noi nu mai facem acest lucru [la același nivel cu ei].” — Talmud, Brahot 20b

Un răspuns interesant, care se înscrie de fapt într-un concept formulat de rabini cu mult timp în urmă: ירדת הדורות (”ieridat hadorot”) — ”decăderea generațiilor”. Conform acestei opinii, generațiile actuale se situează pe un nivel spiritual mai scăzut decât cele anterioare, legătura lor cu Dumnezeu este mai ”slabă”, și din acest motiv oamenii trăitori astăzi nu mai merită să vadă cu ochii lor minunile divine.

Un alt posibil răspuns, oarecum conex cu această idee, este și cel că minunile continuă să se producă cum o făceau și în trecut, însă pe multe dintre ele noi nu le mai considerăm minuni în zilele noastre. Evoluția științifică, o mai amplă și amănunțită cunoaștere a Universului și a lumii care ne înconjoară a făcut în așa fel încât anumite fenomene să nu ni se mai pară astăzi miraculoase, ci normale, deși ele se produc tot la inițiativa și prin voința lui Dumnezeu.

La această incapacitate de a vedea minunile contribuie desigur și secularizarea societății, deconectarea de la dialogul cu Dumnezeu pe care strămoșii noștri îl purtau în permanență. Este un fenomen de ”îndepărtare” pe care mulți dintre noi îl resimțim acut, iar poate chiar și mai mulți deja nu îl mai resimt deloc, tocmai pentru sunt atât de departe și pentru că relația intimă cu Dumnezeu nu a fost parte nici măcar din existența părinților sau bunicilor lor. Datorită acestui fenomen, omul modern este poate mult prea puțin atent la miracolele pe care Dumnezeu le face zilnic și de aceea ele par inexistente.

Un alt posibil răspuns vine de la un rabin modern, Aron Moss, ale cărui scrieri le-am găsit pe site-ul Chabad:

Cu toții ne dorim să fim din nou copii. În copilărie, părinții fac totul pentru noi. Când copilul este flămând, mâncarea apare pentru el în mod miraculos. Când copilul suferă, părintele îl sărută și imediat îl face să se simtă mai bine. Copilul este adormit drăgăstos seara și sculat drăgăstos dimineața. Este o existență plină de confort și siguranță, însă ea nu poate dura prea mult. Pe măsură ce copilul crește, părintele se retrage… — rabinul Aron Moss

Paralela este evidentă. În ”copilăria” umanității, Dumnezeu ne-a făcut haine (vezi Geneza 3:21) și ne-a ferit de pericole. În ”copilăria” monoteismului, El a făcut minuni pentru patriarhi. Iar în ”copilăria” națională, atunci când membrii familiei lui Iacov erau simpli robi ai lui Faraon, când însăși noțiunea de ”popor evreu” era încă amorfă, Dumnezeu a continuat să Se comporte cu noi ca și părinte, făcând semne și miracole menite să ne elibereze din robie, apoi minuni prin care pâinea cădea din ceruri (Exodul 16:1-36 și Numeri 11:1-9) și desigur minunea de a ne fi dăruit Tora și a ne fi condus timp de patruzeci de ani prin deșert, către Țara Făgăduinței.

În ultimele secole însă, omenirea a trecut printr-o perioadă de ”rebeliune adolescentină”, după cum o numește rabinul Moss. Motivul pentru care nu mai vedem minuni așa cum le vedeam odinioară nu este acela că Dumnezeu S-a îndepărtat de noi, ci că noi ne-am îndepărtat de El. Leacul pentru această depărtare? O maturare spirituală și națională, o reconectare cu valorile Torei în viața fiecăruia dintre noi, prin care vom ajunge — sperăm, cât de curând — să revenim la calea cea dreaptă și să redescoperim minunile pe care Dumnezeu le face permanent pentru noi.

Toate acestea sunt răspunsuri la întrebarea generală: ”de ce nu mai vedem minuni?” Dar dacă vrem să fim și mai specifici, trebuie să o reformulăm întrucâtva. Și asta deoarece chiar și astăzi, oamenii văd minuni în viața lor. Putem considera spre exemplu o însănătoșire neașteptată ca minune, sau un copil apărut unor părinți de vârstă înaintată, sau o salvare dintr-o situație disperată sau un câștig la loto. Însă niciuna dintre aceste minuni nu sunt de calibrul celor pe care strămoșii noștri le-au trăit în Egipt. Diferența? Acestea sunt minuni în cadrul naturii, în timp ce miracolele din Egipt modificau cursul naturii.

Așadar, de ce nu mai vedem oare minuni din acelea astăzi? Un posibil răspuns — oferit și de Ramban în scrierile sale — este că minunile de acel tip interferează cu liberul arbitru și capacitatea pe care o avem de a lua decizii. Imaginați-vă următorul scenariu: vreți să mâncați ceva ce nu este permis conform legilor Torei. Înainte de a duce lingura la gură, auziți o voce puternică din ceruri care spune: ”Nu mânca, e interzis!” Probabil 99% dintre oameni ar renunța la a mai mânca respectivul aliment după această minune / revelație.

Ideea este însă că tocmai această intervenție divină este cea care ne schimbă acțiunea. Înainte de intervenție, dorința noastră era, fără îndoială, aceea de a mânca. Acum însă, ea s-a schimbat sau, cel puțin, nu mai suntem la fel de siguri că respectiva acțiune este cea corectă.

Iar Dumnezeu prețuiește enorm liberul arbitru pe care l-a dat oamenilor!

Îl prețuiește atât de mult încât alege să tacă și să Se ascundă, să nu arate evenimente cu adevărat miraculoase pentru a nu ne influența credința și acțiunile. Suntem liberi să credem sau nu în El, suntem liberi să facem sau nu așa cum ne-a poruncit El, suntem liberi să Îi respectăm poruncile sau să I le nesocotim. Desigur, Dumnezeu vrea să alegem credința și acțiunile corecte. Însă nu este dispus să ne forțeze — direct sau indirect — să facem acest lucru. Pentru că dacă ar face-o, lumea ar fi un loc nedrept și plictisitor, în care El, în infinita Sa forță și înțelepciune, ne-ar transforma pe noi, muritorii, în simpli roboți, sclavi ai voinței Lui. Iar acest lucru nu se numește libertate!

În esență, unul dintre cele mai frumoase răspunsuri la întrebarea ”De ce Dumnezeu nu mai face minuni astăzi?” este pentru că vrea să ne lase să luăm singuri hotărârile pe care ni le dorim. În Egipt, acolo unde nivelul spiritual și de moral al evreilor era la cote minime, acele minuni au fost necesare. Cineva trebuia să le arate evreilor că mai există speranță, că robia se poate încheia, că există totuși o Forță — una mult mai mare și mai puternică decât Faraonul — care (le) conduce lumea. Însă după ce acea perioadă a trecut, după ce ne-am vindecat de sclavie, după ce am ”crescut” și am încetat să mai fim copii, Dumnezeu a decis să ne lase să ne continuăm credința și evoluția spirituală așa cum găsim de cuviință.

După cum concluzionează și Talmudul:

הכל בידי שמים חוץ מיראת שמים — Totul este în mâna lui Dumnezeu, în afară de teama de Dumnezeu. — Talmud, Brahot 33b

Șabat Șalom!

Share This