Aveti pe acasa un pahar sau o lingura de plastic? Din acelea cumparate la set de 20 sau 50 de bucati, din cel mai simplu plastic posibil, din cel mai “neinteresant” material, cu un scop complet simplist, complet “plictisitor”? Un pahar de plastic sau un servetel de hartie este prin definitie de unica folosinta, nu-i asa? Doar nu pastram pahare de plastic folosite si cu siguranta nici servetele murdare… Le aruncam la gunoi sau, in cel mai bun caz, daca putem, le spalam si reciclam, insa cu siguranta ele nu mai ne sunt utile propriu-zis.

Dar oare chiar toate lucrurile de unica folosinta sunt inutile dupa prima folosire? V-ati intrebat vreodata daca exista lucruri in lumea aceasta care doar par de unica folosinta si cu toate acestea ne sunt folositoare dincolo de aceasta prima utilizare?

In pericopa acestei saptamani, Tora ne vorbeste despre ofranda pe care evreii o aduc pentru construirea Mishkan-ului, a Tabernacolului portabil din desert:

Dumnezeu i-a vorbit lui Moshe, spunandu-i: “Vorbeste fiilor lui Israel si sa Imi aduca o ofranda, de la fiecare om pe care il va indemna inima sa ofere sa luati ofranda Mea. Aceasta este ofranda pe care sa o iei de la ei: aur si argint si arama; si lana albastra (tehelet) si lana violeta si lana rosie; si in si par de capra si piei de berbec vopsite in rosu; si piei de tehash si lemn de salcam; ulei pentru lumina; mirodenii pentru untelemnul ungerii si pentru ofranda de mirodenii; pietre de onix si alte pietre pentru sort si pentru pieptar [pentru Marele Preot].” (Exodul 25:1-7)

Nimic din toate aceste lucruri nu pare la prima vedere de unica folosinta. Aurul, argintul, pietrele pretioase, uleiul, lemnul — toate ar putea fi folosite pentru mai multe scopuri, in mai multe ipostaze, chiar de mai multe ori. Insa exista un “ingredient” al ofrandei pentru Tabernacol care este intr-adevar absolut unic: pieile de tehash. Ce este un tehash (sau “tahash”, conform altor ipostaze in care acest cuvant apare in Tanah sau literatura rabinica)? Pare un animal, pentru ca are piele, insa ce fel de animal este?

In diverse traduceri ale Bibliei, tehash-ul apare pe rand ca girafa, dugong (vaca de mare), unicorn, foca sau delfin. Probabil ca exista si alte variante pe care nu le-am intalnit… Insa definitia cea mai “autorizata”, daca putem spune asa, este cea pe care rabinii Talmudului o ofera in Tratatul Shabat 28b:

Care este concluzia referitoare la tehash-ul care a existat in vremurile lui Moshe? Rabinul Ilai in numele rabinului Shimon ben Lakish si Rabi Meir a spus: “tehash-ul lui Moshe era o specie aparte si inteleptii nu au putut decide daca era un animal salbatic sau unul domestic. Avea un corn in frunte si a venit la Moshe numai pentru aceasta ocazie, pentru ca din pielea lui sa se fabrice acoperitoarele pentru Tabernacol, iar apoi a fost ‘ascuns’.”

Mai mult, in dialogul care urmeaza, o alta disputa rabinica iese in evidenta: nu numai ca traditia iudaica nu stie cu exactitate cum arata acest animal si daca era domestic sau salbatic, insa nici nu stim cu certitudine daca era kosher sau nu. Rabi Iehuda si Rabi Meir par sa sustina ca tehash-ul era intr-adevar kosher, in timp ce Rabi Nahman ben Itzhak nu raspunde la aceasta intrebare, ceea ce poate insemna ca nu era kosher. Un animal ne-kosher in Tabernacol, in locul in care “salasluia” Dumnezeu!!!

Si sa mai adaugam cateva ingrediente… In traducerea Torei in arameica, realizata de Onkelos, acesta foloseste substantivul “sasgavna”, pe care Rashi il justifica in urmatoarele cuvinte: “Onkelos a tradus sasgavna de la cuvintele sas si gavna, insemnand care se mandreste (sau se bucura) de culorile sale.” Rashi explica: tehash-ul avea pielea multicolora!

Iar o alta discutie rabinica, in Midrash Tanchuma, prezinta tehash-ul dintr-o perspectiva oarecum diferita. Rabi Iehuda spune ca avea pielea colorata in sase culori, ca era kosher si traia in desert. Rabi Nehemia se intreaba insa cum este posibil ca acoperitoarele pentru Tabernacol, despre care Tora ne spune ca erau aproape 10 metri in lungime, sa fie facute din piei de tehash (presupunand ca pielea unui singur animal era folosita pentru o intreaga acoperitoare)? Raspunde chiar Rabi Nehemia: tehash-ul era un animal miraculos si pielea lui era de asemenea miraculoasa (si, in consecinta, putea avea chiar si 10 metri lungime).

Mda, veti spune, si care e toata povestea cu tehash-ul pana la urma? De ce este atat de interesant? Ei bine, ganditi-va putin… Un animal multicolor, miraculos, poate cu un corn, poate kosher, poate nu, despre care nu se stie aproape nimic, cu exceptia unui singur lucru care este aparent clar pentru absolut toata lumea: acest animal nu a existat inainte de momentul in care a fost nevoie de pielea lui si nici dupa. El a fost creat cu scopul precis de a sluji la constructia Tabernacolului si a disparut imediat dupa aceea. Asta da animal de unica folosinta!

Si totusi, (cel putin) doua comentarii asupra acestui episod ne ofera o imagine diferita asupra situatiei si ne fac sa realizam ca “unica folosinta” nu este chiar atat de unica. Rabinul Levi Itzhak din Berdichev (Kedushat Levi) face o analogie intre tehash si modul in care oamenii vorbesc si in care este inteles limbajul pe care il folosesc. Pielea tehash-ului era posibil ne-kosher, insa era multicolora, frumoasa. Modul in care vorbim, chiar modul in care facem glume, poate avea aceeasi structura: cateodata, o idee sau o gluma poate fi vazuta la prima vedere ca “ne-kosher” si lipsita de valoare, insa poate avea o “frumusete” a ei, absolut unica. Cateodata, anumiti oameni pot parea “ne-kosher”, plicticosi, chiar periculosi si, la o privire mai atenta se dovedeste ca sunt complet “multicolori”, interesanti, chiar slujitori ai unui scop sfant. Templul lui Dumnezeu, locul cel mai sfant al lumii, era acoperit cu misterul unui animal necunoscut, multicolor, insa posibil ne-kosher…

In lucrarea “Ein Aiah”, publicata postum, Rav Kook, unul din marii lideri ai sionismului religios, rabin sef al Palestinei (in perioada Mandatului Britanic) si mare personalitate rabinica a epocii moderne, ofera o explicatie filosofica profunda asupra naturii duale a tehash-ului. Diferenta dintre kosher si ne-kosher, dintre pur si impur, spune Rav Kook, este de fapt similara cu diferenta dintre bine si rau. Aceasta diferenta, aceasta distinctie, este reala si necesara, deoarece ne ofera o modalitate de a fi oameni etici, cautand binele si dezicandu-ne de rau.

Cu toate acestea insa, distinctia dintre bine si rau exista doar prin comparatie, prin relatia care se creeaza intre aceste doua notiuni. Binele si raul sunt relative. Nu exista bine absolut (in afara lui Dumnezeu) si nu exista cu siguranta rau absolut. Nu exista nimic care sa aiba valoare intrinseca zero, sa nu merite nici cea mai mica atentie, sa nu aiba nici un scop. Nu exista de fapt “linguri de plastic folosite” si nici “servetele murdare” menite a fi aruncate la cos. Totul este complex.

Chiar daca in restul timpului binele si raul, puritatea si impuritatea, sunt separate, Tabernacolul nu respecta aceasta regula. Insasi ideea ca infinitul lui Dumnezeu poate fi “cuprins” de spatiul finit al Tabernacolului este un paradox posibil numai la nivel de miracol. Tehash-ul, posibil kosher, posibil ne-kosher, cu pielea lui multicolora, reprezinta valoarea suprema a diverselor “forte” ale lumii, a diverselor “culori” ale existentei oamenilor in prezenta lui Dumnezeu. Numai in Tabernacol, unirea extremelor era posibila. In afara lui, aceste extreme trebuiau tinute separat, pentru ca lumea sa poate exista, pentru ca notiuni precum moralitate si imoralitate, bine, rau, alb, negru sa aiba sens.

Pare intr-adevar foarte filosofic, insa daca analizam cu mai multa atentie, ideile sunt simple… Tehash-ul a existat numai in timpul lui Moshe si a fost folosit numai la constructia Tabernacolului. Insa nu era nici pe departe “de unica folosinta”, nu era nici pe departe o idee simplista si anosta. Era, dimpotriva, un element complex, parte a unui lacas complex, simbol al unei relatii om-Dumnezeu la fel de complexa.

Astazi, in absenta Tabernacolului si a tehash-ului, conglomeratul de culori, evenimente, pareri sau personalitati exista inca. Binele si raul sunt inca relative, chiar daca oamenilor li se pare uneori ca detin adevarul suprem. Si chiar daca toate aceste culori, evenimente sau pareri nu se regasesc intr-un singur loc, pe pielea tehash-ului, ele exista simultan in viata noastra si ni se intampla uneori chiar sa nu stim daca sunt kosher sau ne-kosher.

Viata este complexa si trebuie sa ne stabilim de la bun inceput sisteme de valori care sa ne ajute sa discernem, care sa ne ajute sa o traim. Aceasta face ca, intr-un fel, nevoia de unificare a valorilor, de revenire la situatia in care Dumnezeu ne ajuta in mod direct sa alegem, sa functionam ca oameni, sa fie atat de acuta. Ceea ce putem face, atunci cand Mishkan-ul (Tabernacolul) nu mai exista la nivel fizic este sa urmam indemnul oferit de un cantec simplu, ale carui cuvinte isi au originea in Sefer Hareidim a rabinului Elazar Azkari: “Bilvavi mishkan evne…” (“In inima mea voi construi un sanctuar”). Acelasi sanctuar, acelasi Tabernacol, despre care pericopa din aceasta saptamana ne spune in Numele lui Dumnezeu: “Ve’asu li mikdash ve’shahanti betocham” (“Sa imi construiasca un Templu si Eu voi salaslui in mijlocul lor”) – Exodul 25:8.

Shabat Shalom!

Mi shenihnas Adar, marbim besimha! (De cand incepe luna Adar, creste bucuria!)

Share This