În comentariul de săptămâna trecută, la pericopele Matot-Masei, am explorat împreună o mică parte a sistemului juridic evreiesc, așa cum se desprinde el din paginile Torei. Ce vă propun în această săptămână este să continuăm această explorare, de data aceasta despre un alt subiect din domeniul juridic: imparțialitatea judecătorilor.

Vorbind poporului evreu în ultimul său discurs înainte de a muri, Moșe începe Cartea Deuteronomului cu o mustrare, o rememorare și un sfat legat de justiție. Mustrarea — legată de diverse episoade din peregrinările evreilor prin deșert în care poporul s-a răzvrătit sau s-a abătut de la calea indicată de Dumnezeu (Deuteronom 1:1-5). Reamintirea — legată de momentul în care Dumnezeu i-a permis lui Moșe să urmeze sfatul socrului său Itro de a numi judecători peste diverse grupuri de oameni, judecători care să îl poată ajuta pe Moșe în determinarea și distribuirea dreptății. Iar sfatul este unul pe care Moșe l-a oferit chiar judecătorilor înșiși, pentru a le oferi jaloane între care să-și desfășoare mandatul:

Ascultați între frații voștri și judecați drept între un om și fratele său sau cel cu care se află în litigiu. Să nu arătați favoritism la judecată, să ascultați pe cel mic și pe cel mare deopotrivă. Să nu tremurați înaintea niciunui om, pentru că judecata este a lui Dumnezeu. Orice pricină care este prea dificilă pentru voi, să o aduceți la mine, și eu o voi asculta.”  — Deuteronom 1:16-17

Există mai multe sfaturi și recomandări în aceste versete…

În primul rând, vorbim despre modul în care oamenii trebuie să-și privească semenii. În chiar primul verset al sfatului lui Moșe, Tora alătură două sintagme care par ireconciliabile: ”fratele său”, respectiv ”cel cu care se află în litigiu”. În mod normal, între frați nu ar trebui să apară litigii. Frații ar trebui să se înțeleagă unii pe ceilalți, să conlucreze, să se ajute și să fie capabili să își rezolve pricinile minore între ei atunci când acestea apar, fără a avea nevoie de justiție. Mai mult chiar, Tora poruncește fiecărui evreu să ”își iubească aproapele ca pe sine însuși” (Levitic 19:18), precum și multe alte îndemnuri similare.

În discursul său, Moșe este însă realist. Ocazional, chiar și cei mai buni frați se ceartă. Ocazional, chiar și cele mai bune relații au suișuri și coborâșuri, momente de maxim și de minim, dificultăți care uneori nu pot fi soluționate (optim) fără ajutor din afară. Însă — ne spune Tora, punând în același verset cele două noțiuni de frăție și litigiu — chiar și în aceste situații, principalul ”ingredient” pentru a rezolva problemele este să continuăm să ne aducem aminte că persoana cu care ne aflăm în litigiu este totuși fratele nostru. Dacă pornim de la acest detaliu, de la acest aspect al conclucării inter-umane — avem o șansă sporită de a ajunge la un verdict echitabil, la o soluție pe care fiecare din părți să o considere corectă și dreaptă…

În continuare, Tora ne vorbește despre favoritism și faptul că un asemenea comportament nu își găsește locul în contextul justiției autentice. Desigur, îndemnul lui Moșe nu este nou. În Exodul 23:8, Tora ne spune următoarele: ”Să nu iei mită, pentru că mita orbește ochii celor înțelepți și denaturează cuvintele celor drepți.”

Însă favoritismul despre care vorbește Moșe în discursul său de aici merge mult mai departe decât a interzice mita sau a avertiza asupra efectelor ei nocive pentru imparțialitatea și integritatea procesului de justiție. Moșe vorbește aici despre ”oameni mici” și ”oameni mari” și — mai important — nu își limitează îndemnurile la mită, ci amintește aici și despre favoritism.

În Talmud (Tratatul Ketubot 105b), rabinii explică faptul că mita nu se rezumă doar la bani. Orice formă de ”stimulare” a judecătorilor, oricât de minoră, poate influența comportamentul acestora, determinând — chiar inconștient — o doză de părtinire. În explicația sa — într-un fel, o continuare și detaliere a discursului lui Moșe — Talmudul aduce în discuție mai multe cazuri ale unor rabini care au mers până la a se auto-recuza din funcția de judecător atunci când unul dintre cei aflați în litigiu le-au făcut un serviciu, oricât de mic ar fi fost el.

Spre exemplu, Talmudul ne povestește despre Șmuel din Nehardea (amora din prima genrerație și judecător în tribunalul rabinic al vremii) care trecea într-o zi un râu și căruia un om i-a întins o mână pentru a-l ajuta. ”Ce faci aici?”, l-a întrebat Șmuel pe acel om după ce a ajuns pe malul râului. ”Merg la tribunal, unde am un proces”, i-a răspuns omul. ”Atunci mă auto-recuz din funcția de judecător în procesul tău”, i-a dat replica Șmuel.

Alte exemple îl includ pe Ameimar de lângă care un alt om a îndepărtat o pasăre care i se așezase pe cap; pe rabinul Ișmael ben Iosi căruia un om obișnuia să îi aducă un coș de fructe (plătit) în fiecare vineri și într-o săptămână i l-a livrat cu o zi mai devreme, adică joi, comunicându-i totodată că a făcut asta pentru că avea un proces și s-a gândit să nu facă un drum în plus până în oraș; sau pe rabinul Ișmael ben Elișa sau rabinul Anan, fiecare cu câte o poveste similară…

Desigur, pentru noi, ca oameni trăitori în secolul 21, într-o societate relativ diferită, aceste exemple de ”mită” pot părea forțate, poate chiar ușor hilare. În fond, ce om astăzi s-ar gândi să îl favorizeze pe altul în vreun fel doar pentru că i-a întins mâna, i-a spus cât e ceasul sau i-a ținut ușa? Cel mult, oferim un ”mulțumesc” (adesea de formă) și mergem mai departe.

Într-un comentariu al rabinului american Yaakov Pam (1913-2001) asupra Talmudului, găsim însă o explicație deosebit de interesantă a acestei aparent ”exagerări”. Rabinii Talmudului — explică rabinul Pam — erau foarte atenți cu relațiile inter-umane și cu psihologia umană. La nivel subconștient, oamenii asociază și cataloghează acțiuni pe care conștientul nu le poate discerne. Deși societatea actuală este oarecum ”insensibilă” la asemenea subtilități, rabinii Talmudului erau aparent capabili să nu treacă cu vederea aceste ”minuscule favoruri”. Ei erau adepții ideii că orice gest frumos, oricât de mic, are o valoare intrinsecă uriasă și poate influența atât pe cel care îl face, cât și pe cel care beneficiază de el.

De fapt, Tora ne și sugerează cumva acest lucru, în aceeași manieră în care face o paralelă între ”frați” și ”oameni în litigiu”… Ne spune Tora în versetul 1:17: ”Să nu arătați favoritism la judecată, să ascultați pe cel mic și pe cel mare deopotrivă.” Nimeni nu poate decide, de fapt, cine este ”mic” și cine este ”mare” într-un proces. Justiția trebuie să fie complet imparțială. Însă o favoare ”mică” poate conta ca una ”mare” în subconștientul judecătorului, deturnând și denaturând astfel rezultatul corect și drept al procesului de justiție.

Și în final, Tora ne mai oferă o idee, la fel de valoroasă: aceea că actul de justiție uman trebuie să fie o paralelă a actului de justiție divin (”judecata este a lui Dumnezeu”). Atunci când facem cu adevărat dreptate — ne sugerează Moșe prin cuvintele sale — verdictul primește într-un fel (metafizic?) și o parafă aprobatoare divină. Altfel spus, dacă oamenii sunt cu adevărat corecți în procesul de justiție, Dumnezeu Însuși ”contrasemnează” acel verdict. În fond, El este Cel care le dă judecătorilor înțelepciunea și capacitatea de a discerne între bine și rău, între corect și incorect, între adevăr și minciună, între permis și interzis. Și tot El le spune ce să facă pentru a se putea îndepărta de potențialele surse de ”poluare” a simțului justiției, de influențe externe care îi pot devia omului mintea de pe calea pură a adevărului.

De altfel — ca recunoaștere a rolului lui Dumnezeu în acest proces de determinare a adevărului și verdictelor legale — tradiția iudaică a consacrat chiar și o rugăciune care este rostită înainte de a începe studiul Torei împreună cu unul sau mai mulți parteneri de studiu (și care era repetată sub o formă similară și de către judecători, înaintea unui proces):

[…] יהי רצון […] ולא אומר על טמא טהור ולא על טהור טמא, ולא אומר על מותר אסור ועל אסור מותר — Fie voia ta, Doamne, […] să nu spun despre vreun lucru impur că este pur, și să nu spun despre un lucru interzis că este permis […]

Trei paralele:

  1. între frați și împricinați, atât din perspectiva fraților/împricinaților, cât și din cea a judecătorilor;
  2. între noțiunile de ”mic” și ”mare” așa cum se aplică ele procesului de justiției în general și împricinaților și favorurilor lor în special;
  3. între justiția umană și justiția divină sau, mai exact, între jusțitia umană așa cum este ea în realitate și ținta către care ar trebui să tindem, aceea de perfecțiune și etalon de corectitudine.

Trei modele și îndemnuri, pentru a deveni mai corecți, mai cinstiți și mai morali, pentru a aprecia la adevărata valoare lucrurile (minore) pe care alții le fac pentru noi, pentru a fi conștienți de cum ne influențează ele viața și acțiunile, dar și pentru a ne integra sentimentele și instinctele în ceea ce Dumnezeu ne-a poruncit să realizăm: ”țedek umișpat” — dreptate și corectitudine.

Șabat Șalom!

Share This