În cea de-a doua pericopă pe care o citim în acestă săptămână, pericopa Masei, Tora face o incursiune într-un subiect pe cât de interesant, pe atât de complex: acțiunea de a judeca, condamna și eventual chiar executa pe cineva implicat în uciderea unei alte persoane. Într-un întreg capitol, capitolul 35 din Cartea Numeri, Tora ne vorbește despre sistemul de justiție aplicat pentru procesele capitale și despre cetățile de salvare în care un ucigaș involuntar avea dreptul să fugă până la proces și — dacă tribunalul decidea — și după, până la moartea Marelui Preot (Kohen Gadol).

Pentru conformitate, trebuie precizat mai întâi că tribunalele evreiești de după Distrugerea Templului nu mai au jurisdicția asupra cazurilor penale, iar pedeapsa capitală pe care Tora o menționează în versetele pericopei noastre nu mai este aplicată. De altfel — așa cum vom descoperi în cele ce urmează — sistemul iudaic prețuiește viața umană atât de mult încât în nicio perioadă istorică nu s-a ”grăbit” să pună în aplicare pedeapsa capitală, nici chiar pentru cazurile aparent cele mai evidente de crimă. Talmudul chiar precizează că ”un Sanhedrin (tribunal) care a condamnat la moarte chiar și un singur om în șaptezeci de ani este numit însetat de sânge”.

Dar să aruncăm o privire (desigur, parțială) asupra acestui subiect, așa cum se desprinde el din paginile pericopei Masei și din alte surse biblice și rabinice…

Vorbind despre oameni care au ucis pe alții, Tora ne spune următoarele:

Când vei trece Iordanul în Țara Canaanului, să desemnezi orașe pentru tine, orașe de refugiu, unde un ucigaș să fugă — unul care ia viața altcuiva în mod neintenționat. Orașele să fie un refugiu pentru tine din calea răzbunătorului, pentru ca ucigașul să nu moară până nu va apărea la judecată. — Numeri 35:9-12

Însă această ucidere pentru care orașele (cetățile) de salvare erau folosite este doar una din categoriile de ucideri pe care legea iudaică le ia în discuție. În Talmud (Tratatul Makot), rabinii împart uciderea în primul rând în intenționată versus neintenționată, fiecare cu două subcategorii diferite. Ca sumar, există patru feluri de ucidere:

  1. neintenționată accidentală
  2. neintenționată, dar prin neglijență
  3. intenționată, dar justificată (spre exemplu, legitima apărare)
  4. intenționată și nejustificată (ceea ce numim astăzi, propriu-zis: crimă)

Din patru tipuri de posibile ucideri, doar una singură, a patra, era pasibilă de pedeapsa capitală. În restul cazurilor, pedeapsa era exilul sau chiar verdictul final era lăsat în întregime în seama justiției divine.

Ceea ce este deosebit de interesant însă este modul în care tribunalul ancheta un caz de ucidere, pentru a face distincția dintre aceste patru categorii și a putea impune pedeapsa potrivită. Versetele relevante aici sunt următoarele:

Acestea să fie ca decret de justiție pentru voi în toate generațiile voastre, în toate locurile unde sălășluiți. Oricine lovește pe altul, după mărturia martorilor să fie ucis ucigașul, dar un singur martor să nu mărturisească împotriva unei persoane în cazuri care implică moartea. — Numeri 35:29-30

De fapt, deși veche de câteva mii de ani, legea iudaică este mult mai complexă decât proceduri și reguli moderne, ”filtrate” prin perspectiva istoriei și a experienței sociale. Dar să privim acest fenomen mai în amănunt…

În iudaism, singura mărturie acceptată în cazuri legate de crimă și care potențial puteau conduce la pedeapsa capitală era mărturia a doi martori. Acei martori trebuiau în primul rând să fie ”demni” (koșer) de a oferi o asemenea mărturie. Mărturia anumitor categorii de persoane (ex: oameni care își duceau existența din jocuri de noroc) nu era acceptată.

Înainte de comiterea crimei, martorii trebuiau să îl avertizeze (hatra’a) în mod explicit pe criminal că urmează să comită un act pentru care e pasibil de pedeapsa capitală. Mai mult chiar, criminalul trebuia să ia notă verbal, explicit, de această avertizare a martorilor. Nu se acceptau nici probe circumstanțiale și nici — dacă tehnologia ar fi permis la acea vreme — ceea ce astăzi tribunalele ar considera ”dovezi irefutabile” (ex: probe ADN, amprente digitale, înregistrări video etc.)

Sanhedrinul, tribunalul rabinic suprem care judeca astfel de cazuri, nu avea autoritatea de a emite o condamnare la moarte dacă un criminal intenționase să omoare un om anume și, în locul acestuia, omora pe un altul. Idem, dacă martorii nu vedeau efectiv crima, justiția umană nu avea calitatea de a emite o condamnare la moarte (desigur, justiția divină avea și ea rolul ei în tot acest proces). Spre exemplu, în Tratatul Sanhedrin, Talmudul oferă o imagine extrem de clară și totodată șocantă asupra acestui aspect al legii iudaice:

Judecătorul spune [martorilor]: Poate l-ați văzut alergând după victimă și l-ați urmărit. Și l-ați văzut cu sabia în mână, cu sânge șiroind de pe ea, în timp ce victima se zbătea pe jos în agonie. Dacă asta ați văzut — n-ați văzut nimic. — Talmud, Sanhedrin 37b

Procesul efectiv de judecată era și el foarte strict: un număr fix de judecători (23 în cazul tribunalelor locale, 71 în cazul Sanhedrinului din Ierusalim), așezați într-o anumită configurație astfel încât să poată urmări procesul în amănunt. Existau chiar constrângeri de timp, spre exemplu, un proces capital nu putea fi ținut în ajun de Șabat sau sărbătoare… Dacă o decizie de condamnare era unanimă, ea nu era luată în considerare. Verdictul era dat de fiecare judecător în parte, începând cu judecătorul cel mai novice și terminând cu cel mai experimentat, tocmai pentru a permite o mai mare diversitate de opinie și a încuraja pe fiecare judecător să își exprime propria opinie. Orice judecător își putea schimba oricând opinia din ”vinovat” în ”nevinovat”, dar nu și invers. Dacă decizia era aceea de achitare, acuzatul era imediat eliberat. Dacă era de condamnare, decizia era anunțată public și orice persoană putea veni cu noi dovezi în sprijinul acuzatului, ”restartând” astfel întregul proces.

Ceea ce este însă și mai surprinzător în tot acest proces este faptul că legea iudaică nu lua deloc în calcul auto-denunțul sau recunoașterea vinovăției, în cazul unei crime (acest lucru este luat în calcul în cazuri de divergențe financiare). Din cauza acestei reguli, nici forțarea inculpatului să își recunoască vina nu a fost vreodată pe agenda tribunalelor evreiești. Depoziția forțată, tortura, brutalitatea în anchetă au fost metode complete absente din procedura iudaică, și — poate chiar mai uimitor — această absență a fost constantă istoric, chiar și în perioade în care alte sisteme juridice (ex: Inchiziția) se bazau adesea pe ele.

De ce toate aceaste diferențe și cum a ajuns legea iudaică să le adopte și aplice? De ce iudaismul a făcut atât de dificilă condamnarea la moarte a unei persoane?

În primul rând, principii definitorii și generale ale legii și gândirii iudaice au jucat un rol esențial. Spre exemplu, ideea că omul a fost creat ”bețelem Elokim””după asemănarea lui Dumnezeu”. (De fapt, traducerea este doar aproximativă, doarece cuvântul ”țelem” este dificil de tradus iar Dumnezeu nu are corp și nu se aseamănă cu nimic în sensul propriu al cuvântului.) Faptul că iudaismul a recunoscut că fiecare om conține în el o ”sămânță” de divinitate (sufletul?) a inspirat nu doar filosofia, dar și legea iudaică. Un inculpat într-un proces penal este astfel judecat ”lekaf zehut” — în lumina cea mai favorabilă, tocmai pentru a nu fi condamnat pe nedrept și a distruge astfel pe nedrept o ”sămânță” de divinitate.

În Mișne Tora, Rambam (Maimonide) etichetează faptul că niciun om nu poate fi declarat vinovat prin auto-incriminare ca fiind un ”decret divin”. Desigur, acest ”decret” are un corespondent și în legislația modernă, în anumite țări… În Statele Unite ale Americii, spre exemplu, al cincilea amendament al Constituției americane spune că ”nimeni nu poate fi obligat să devină un martor împotriva lui însuși într-un proces penal”. Ce e interesant este că legea iudaică merge mult mai departe: nu doar că nu putem forța un om să se auto-incrimineze, dar chiar dacă o face din proprie inițiativă (neforțat), mărturia lui nu va fi luată în considerare într-un proces penal.

De ce? Există mai multe motive… Spre exemplu, în Deuteronom, Tora ne spune următoarele:

Un martor să nu se ridice împotriva altui om pentru vreo încălcare sau pentru vreun păcat pe care acesta l-a păcătuit. Doar prin gura a doi martori sau trei martori să fie clarificată chestiunea. — Deuteronom 19:15

Așadar, Tora este clară: pentru a stabili vinovăția în procese penale este nevoie de minim doi martori. O confesiune, o admitere a vinovăției de către inculpat nu este valabilă tocmai pentru că persoana este descalificată din postura de martor valid prin însuși faptul că nu este / nu poate fi imparțială în cauza respectivă. Cu alte cuvinte — spune legea iudaică — nu poți fi și inculpat și martor și același proces. Dacă s-ar permite așa ceva, integritatea procesului de justiție ar avea major de suferit.

Și, tot în Deuteronom, încă o sursă vine să susțină această regulă împotriva auto-incriminării. Ne spune Tora:

Părinții să nu fie executați pentru păcatele copiilor, iar copiii să nu fie executați pentru păcatele părinților. Fiecare om să fie executat doar pentru propriul său păcat. — Deuteronom 24:16

Într-un uimitor și magistral ”artificiu” de legislație iudaică, rabinii au tras următoarea concluzie din acest verset: dacă rudele apropiate (părinți, copii) nu pot servi ca martori pentru condamnare, cu atât mai mult nu poate servi ca martor chiar inculpatul. De ce? Pentru că — filosofic vorbind — gradul de ”rudenie” între un om și el însuși este chiar mai strâns decât cel dintre el și părinții sau copiii lui. Dacă mărturia lor nu îl poate condamna, atunci cu siguranță nici mărturia lui însuși nu poate. (Desigur, un om poate depune mărturie în apărarea sa, dar nu o mărturie care să îl auto-acuze.)

O altă explicație vine din scrierile lui Radbaz (Rabinul David ben Zimra, trăitor în Spania, 1489-1573): dacă în procese civile, un om își poate admite vinovăția și poate accepta să plătească o despăgubire sau o amendă, în procesele capitale lucrurile stau complet altfel. Motivul principal — sugerează Radbaz — este acela că despăgubirea sau amenda sunt plătite din proprietatea individului, pe care el este suveran și pe care are voie să o cheltuiască sau distribuie cum consideră potrivit. Însă viața sa nu îi aparține lui, ci lui Dumnezeu. Un verdict ”vinovat” obținut în urma unei auto-incriminări sau a unei recunoașteri a vinovăției ar însemna practic că respectivul om ar dispune în întregime de propria viață, la care poate ”renunța”, așa cum ar renunța și la o proprietate. Iar iudaismul afirmă răspicat că așa ceva nu este adevărat. Oamenii Îi datorează viața lui Dumnezeu și nu au voie să facă orice doresc cu ea. Dimpotrivă, Tora spune în Deuteronom 4:15: ”Aveți grijă mare de sufletele voastre.”

Și, în final, o altă sursă (poate la fel de surprinzătoare) pentru eliminarea auto-incriminării: lașon hara. Adesea tradus prin ”bârfă”, conceptul de lașon hara identifică de fapt situația în care cineva vorbește de rău pe un altul. Chiar dacă informațiile furnizate sunt adevărate, faptul de a denigra pe altul prin utilizarea acestora intră sub incidența legilor de lașon hara și este respins (și uneori chiar pedepsit) de legea iudaică. În cazul de față, un om care admite că a ucis se vorbește de rău pe el însuși, transformându-se într-un rașa (o persoană rea). Iar un rașa nu poate fi martor într-un proces capital.

* * *

Iată așadar o scurtă incursiune în legislația și procedura penală iudaică în cazul proceselor capitale… Dincolo de detaliile tehnice, versetele din pericopa Masei și explicațiile Talmudului pe această temă sunt de fapt o incursiune în gândirea și moralitatea evreiască, așa cum se aplică ea uneia din cele mai importante teme ale existenței umane: viața însăși.

În istoria sa milenară, poporul evreu a fost nevoit să își pună întrebări legate de viață și moarte, de supraviețuire și dispariție. Uneori aceste întrebări au fost de natură legală, de procedură juridică în cazul proceselor capitale. Alteori, au fost puse când iudaismul a decis, clar și răspicat, că toate cele 613 legi ale Torei (cu excepția a trei din ele, interdicțiile legate de idolatrie, crimă și relații sexuale imorale) pot și trebuie încălcate pentru a salva viața unui om. Alteori, aceste întrebări au fost puse când, la execuția unui criminal (în ipoteza că tribunalul ajunge totuși la un asemenea verdict după toate restricțiile amintite anterior), iudaismul a decis să minimizeze suferința și să mențină demnitatea persoanei, chiar și atunci când persoana este un criminal. Și, în fine, alteori aceste întrebări au fost puse — de mult prea multe ori, din păcate — în cazuri de convertiri forțate, prigoane, masacre, auto-de-fé-uri, torturi sau alte atrocități comise împotriva evreilor sau comunităților evreiești prin întreaga lume.

Iar răspunsul evreiesc la aceste întrebări a fost mereu același: în toate cazurile, viața este sacră.

Pentru că Dumnezeu a decis că așa trebuie să fie. Și pentru că, fără un astfel de principiu, orice popor și orice societate se destramă. Și pentru că așa este normal, și uman, și moral. Și pentru a oferi un model de normalitate, umanitate și moralitate pentru toate popoarele lumii. Fie ca toți să asculte și să urmeze!

Șabat Șalom!

 

Share This