O temă recurentă în tradiția și spiritualitatea iudaică este și cea de a lua apărarea celor care nu se pot apăra singuri. Fie mandatând respectul pentru persoanele în vârstă, fie prin obligațiile pe care le pune asupra fiecărui evreu de a nu îl asupri pe străin sau de a îi proteja pe orfani și văduve – iudaismul introduce în viața iudaică obligația fundamentală de a rezona cu cauza celor defavorizați, ostracizați, marginalizați.
Ideea – deosebit de populară și răspândită astăzi în cadrul societăților moderne – nu a fost însă prezentă dintotdeauna pe scena omenirii. Departe de a promova programe sociale menite a-i ajuta pe nevoiași, de a da legi care să prevină lezarea grupurilor vulnerabile sau care să oblige la tratamentul egal al tuturor oamenilor, culturile antice au avut o afinitate pentru discriminare și nepăsare. În multe societăți antice, străinii nu aveau niciun drept sau erau la absoluta milă a localnicilor, a regelui, sau a conducătorului local. În multe cazuri, tot ce nu era ”de-al nostru” erau considerat a fi dușman și tratat ca atare.
O schimbare radicală față de această atitudine este prezentată și în pericopa din această săptămână.
În capitolul 18 din Geneza, după ce aude ”strigătul cel mare și păcatul Sodomei și Gomorei” (versetul 20), Dumnezeu îi lansează lui Avraham o provocare:
Domnul a spus: ”Să ascund Eu de Avraham ce fac? Avraham va fi negreșit un popor mare și puternic și toate popoarele pământului vor fi binecuvântate prin el. Căci l-am cunoscut, că își instruiește copiii și casa sa după el ca ei să păstreze calea Domnului spre a face dreptate și justiție, pentru ca Domnul să aducă asupra lui Avraham tot ce i-a vorbit.” – Geneza 18:17-19
Fără să ezite, Avraham acceptă provocarea. În dialogul pe care îl are cu Dumnezeu, nu numai că el pledează pentru mila divină, însă ține una dintre cele mai pasionale și pline de miez pledoarii pro-justiție din istoria omenirii:
Avraham s-a apropiat și a spus: ”Vei nimici pe cel drept împreună cu cel ticălos? Poate sunt cincizeci de drepți în mijlocul orașului, vei nimici și nu vei cruța locul de dragul celor cincizeci de drepți din mijlocul lui? Ar fi un sacrilegiu pentru Tine să faci așa un lucru, să omori pe cel drept împreună cu cel ticălos, să fie cel drept asemenea celui ticălos. Ar fi un sacrilegiu pentru Tine! Judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?” – Geneza 18:23-25
Grija pentru ”imaginea” lui Dumnezeu este uimitoare. Judecătorul trebuie să dea un exemplu în înfăptuirea actului de justiție. Justiția trebuie temperată de milă. Circumstanțele atenuante trebuie luate în calcul. Altfel, omenirea va confunda actul de justiție cu unul pur despotic și fără sens, o simplă răzbunare sau pedeapsă impulsivă, aidoma celor cu care ne-a obișnuit, de exemplu, mitologia greacă sau cea romană: zeii sunt supărați și lovesc omenirea, făcând să moară deopotrivă păcătoși și nevinovați. Iudaismul presupune altceva, spune Avraham. Justiția trebuie să fie dreaptă și corectă, și Dumnezeu este primul care trebuie să dea exemplu.
Însă ceea ce este de fapt mult mai interesant aici decât faptul că Avraham definește practic – pentru posteritate – esența actului de justiție, sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu, acel monolog pe care l-am citat din versetele 17-19. De ce simte Dumnezeu nevoia să vorbească cu Avraham despre planurile Sale? De ce face această introducere? În fond, Dumnezeu este suveran și nu trebuie să ceară permisiunea nimănui, nici pentru a pedepsi, nici pentru a ierta, nu-i așa?
În comentariul său asupra versetelor, Rași vine cu următoarea propunere de explicație:
”Nu este corect să fac așa ceva fără a vorbi mai întâi cu Avraham”, își spune Dumnezeu. ”I-am promis această țară și orașele care urmează să fie distruse îi aparțin…” – Rași
Conform lui Rași, motivația principală a lui Dumnezeu este de a nu leza interesele lui Avraham. Dacă ar fi acționat fără consultare, ”proprietatea” lui Avraham – orașele pe care urma să le stăpânească – ar fi fost distruse. Și, continuând logica în aceeași direcție, Rași susține practic că și intervenția lui Avraham a fost motivată tot de propriul câștig (sau, mai precis, de încercarea de a evita o pierdere), și nu atât de grija propriu-zisă pentru locuitorii Sodomei. Nedorind să le piardă, Avraham apără orașele condamnate.
În literatura rabinică, acest concept poartă numele de דרכי שלום – darkei șalom – ”calea păcii”. Este un concept care pleacă primordial de la ideea că, de regulă, binele este răsplătit cu bine și răul cu rău. Este în esență un concept similar cu cel introdus de proverbul românesc: ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”. Este o simplă modalitate de evitare a conflictului prin crearea unor relații amiabile.
* * *
Ramban (un alt comentator al Torei), oferă o explicație alternativă:
Explicația corectă este că Dumnezeu a vorbit cu Avraham pentru a-i proteja onoarea. Dacă ar fi ascuns acest lucru, generațiile viitoare ar fi spus: ”Cum a putut Dumnezeu ascunde așa ceva de el?” Sau, [gândind că Avraham a știut și n-a făcut nimic, vor spune]: ”Cum a putut acest om drept să fie atât de crud cu vecinii lui, cu cei care trăiau lângă el, cum de n-a avut mila și compasiunea să se roage pentru ei?” – Ramban
Pentru Ramban, motivația este ‘חילול ה – hilul Hașem – ”profanarea Numelui lui Dumnezeu”. Ce ar gândi omenirea despre credința iudaică dacă Dumnezeu S-ar fi ascuns de chiar cel care practic o debutează? Și ce exemplu ar fi acesta pentru posteritate, dacă el însuși ar fi fost nepăsător la suferința contemporanilor lui?
Două explicații simple, interesante, însă aparent un pic… utilitariene. Prima presupune relații amiabile ca să nu pierdem, în timp ce a doua prespune intervenții în favoarea altora pentru a ne proteja propria imagine. În decursul istoriei, ca evrei rătăcitori, am fost nevoiți desigur să apelăm la ambele. Însă esența invitației divine către Avraham mai are un ingredient, cel mai important și mai profund.
Pentru a-l descoperi, va trebui să privim cu atenție încă o dată versetele…
Sintagma צדקה ומשפט – țedaka umișpat – care apare de mai multe ori în acest episod, este de fapt cheia întregii povești. Nu numai că Dumnezeu Însuși folosește aceste cuvinte în discursul Său, însă ele îl definesc chiar pe Avraham din perspectivă divină: ”Căci l-am cunoscut, că își instruiește copiii și casa sa după el ca ei să păstreze calea Domnului spre a face צדקה ומשפט – țedaka umișpat.” (Geneza 18:19) Desigur, cuvântul ”țedaka” este de obicei tradus prin ”acte caritabile”, iar ”mișpat” prin ”justiție”. În acest paragraf însă, ambele cuvinte vorbesc despre dreptate, în ebraică צדקה (”țedaka”) provenind de la rădăcina צדק (”țedek”), însemnând ”dreptate”.
Pentru a putea avea loc, orice proces de justiție presupune un acuzat, un acuzator, un judecător, însă și un avocat al apărării. Acuzatul este aici Sodoma – sau, mai exact, cele cinci orașe menționate în Geneza 14:2. Acuzatorul este însuși ”strigătul cel mare și păcatul greu” pe care Tora le menționează în versetul 20. Judecătorul este Dumnezeu. Însă cine ar fi avocatul apărării dacă Dumnezeu nu l-ar invita pe Avraham să-și asume acest rol? (Cu siguranță Sodoma nu avea intenția să se schimbe și probabil cu atât mai puțin să se apere, credința în Dumnezeu sau în procesul de justiție divină nefiind printre preocupările localnicilor.)
Și tocmai de aceea Avraham este invitat să vorbească: pentru a completa procesul de justiție; pentru a da o definiție comprehensivă a dreptății; pentru a stabili cu literă de lege că un act de justiție trebuie să fie corect și complet pentru a-și merita numele.
Răspunzând invitației, Avraham folosește exact cuvintele pe care Dumnezeu le folosește în monologul Său. De șapte ori el folosește rădăcina צדק (”ț-d-k”), sub diversele ei forme. De două ori folosește rădăcina שפט (”ș-f-t”), rostind memorabila frază השפט כל הארץ לא יעשה משפט – ”Judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?”
În intervenția sa înaintea lui Dumnezeu, Avraham nu numai că ajută la procesul de justiție, ci și creează un precedent pentru toate procesele de justiție următoare. Nici chiar Dumnezeu Însuși nu are dreptul – ne spune Tora – de a judeca despotic! Chiar și dacă eroarea este evidentă, chiar dacă ”strigătul este mare”, justiția presupune urmarea unui curs clar și riguros, fără ”scurtături”, permițând adevărului să iasă la lumină în mod firesc, natural. Pentru ca o condamnare să fie valabilă, ea trebuie să vină ca o încunare a unui proces în care acuzatul este ascultat și apărat împotriva acuzațiilor care i se aduc, care trebuie implicit puse sub lupă, analizate și combătute. Dacă ele se dovedesc reale – nu doar pentru că Dumnezeu spune că sunt reale sau pentru că El știe că sunt reale, ci pentru că ele sunt demonstrate a fi reale, logic și rațional, cu probe – atunci și numai atunci poate interveni o condamnare.
Și tot acest proces care precede condamnarea, toată apărarea pe care acuzatul o are în mod obligatoriu de partea sa, este motivația reală a monologului lui Dumnezeu. Pentru acest proces de apărare Dumnezeu îl invită pe Avraham în Geneza să ia cuvântul. De altfel, invitația către el este extinsă tuturor oamenilor și tuturor generațiilor.
Aceasta este o idee cu adevărat revoluționară: faptul că Dumnezeu ne dorește parteneri în procesul de justiție. Este o idee cum nu a existat nicăieri și niciunde în lumea antică, dar care a inspirat și continuă să inspire jurisprudența până în zilele noastre. Este o idee care ne face cinste ca indivizi, pentru că ea reprezintă invitația lui Dumnezeu către noi, de a ne folosi ”scânteia de divinitate” din dotare pentru a-i proteja pe alții – oricând de ”străini” ne-ar fi ei – și pentru a ne merita astfel în fiecare moment umanitatea.
Este ideea despre care rabinul Jonathan Sacks scria următoarele:
Dumnezeu are nevoie ca oamenii să Îi devină parteneri în administrarea justiției. Are nevoie să audă o opinie contrară. Niciun judecător – oricât de atotștiutor și infailibil ar fi el – nu poate face dreptate dacă nu aude și un contraargument. De aceea iudaismul, religia în centrul căreia stă justiția, este o religie a argumentării și dezbaterii, întru sfințirea Numelui divin, chiar și atunci când argumentarea este împotriva Cerului. Și acest proces a început cu Avraham, omul pe care Dumnezeu Însuși l-a investit cu puterea de a argumenta înaintea lui Dumnezeu, pentru ca procesul de justiție să fie împlinit. – rabin Jonathan Sacks
Șabat Șalom!
Poate greșesc
Dar cred ca unele interpretări sunt greșite
Cred ca Dumnezeu i-a spus lui Avraham ce vrea sa facă cu Sodoma si Gomora ca sa afle poziția sa, respectiv ca sa îl încerce
Hotărârea lui Dumnezeu de a-l salva pe Lot este anterioară discuției cu Avraham
Dumnezeu este in afara timpului
Timpul este o dimensiune pt oameni
Ori Dumnezeu este sfant si drept
Cred ca fiecare om al Sodomei si Gomorei a fost cercetat si căile vietiii fiecăruia ii erau cunoscute lui Dumnezeu inainte de discuția cu Avraham
Dacă a fost cineva care trebuia salvat acesta a fost trimis de Dumnezeu in alta parte in afara Sodome, Gomorei, Admei si Teboimuli
In plus cred ca vina locuitorilor Sodomei si Gomorei nu se limita la generația care trăia in vremea lui Avraham ci privea si generațiile anterioare
Nu întâmplator Dumnezeu ii spune lui Avraham legat de răutatea arameilor ca aceasta nu si-a atins încă vârful ; numai după ce răutatea arameilor si-a atins vârful aceștia au fost nimiciti iar cetățile lor si tara lor au fost date evreilor
Nu cred ca e corect sa spui ca Dumnezeu s-a temut sa nu îl supere pe Avraham sau sa ii lezeze onoarea
Dumnezeu e in ceruri si noi pe pământ
Omul nu poate fi egal cu Dumnezeu sau înainte de Dumnezeu
Omul nu poate sa lupte cu legile, poruncile si orânduirile lui Dumnezeu – pt ca toate acestea sunt bune cum se spune in Geneza 1
Omul nu poate lupta cu Dumnezeu pt ca asta înseamnă eșec, moarte, uitare, ștergerea e pe pământ
Nu degeaba au dispărut in negura istoriei triburile lui Israel din Regatul de Nord si era sa dispară si tribul lui Beniamin
Nu poți lupta cu Dumnezeu, cu legile, poruncile si orânduirile Lui
Si nu poți sa fii înainte de Dumnezeu
Poți lupta doar împreuna, dar in urma lui Dumnezeu pt a fi respectate legile, poruncile si orânduirile date in Tora
Și totuși, exact asta este semnificația numelui de Israel, care nicidecum n-a fost șters de pe pământ: ”căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai învins.” (Geneza 32:29)
Cunoștințele mele de ebraica sunt nule
Iar de semantica evreiasca si mai slabe
Totuși din celelalte texte din Tora stim ca Moshe nu a fost vrednic sa îl vada pe Dumnezeu
Pt ca nu poate omul sa vada fata lui Dumnezeu si sa trăiască
Cu atât mai putin omul poate lupta cu Dumnezeu
Tot pe acest site exista mai multe articole legate de faptul ca Israel ar fi luptat in realitate cu îngerul lui Esau si nu cu Dumnezeu
Tot astfel cum s-a lămurit ca Nimrod era un luptător împotriva lui Dumnezeu
Cred ca sensul luptei lui Israel este acela de a lupta împreuna cu Dumnezeu pt același scop: respectarea legilor, poruncilor si oranduirilor lui Dumnezeu a căii binelui,
Alegerea luptei împotriva regulilor date de Dumnezeu a însemnat in decursul istoriei multe pedepse
Omul nu este înainte de Dumnezeu
Sau in fata lui Dumnezeu
Pr ca nu poate fi mai vrednic, mai drept, mai bun decât Dumnezeu
Poți sa trăiești, sa vrei sa faci binele, sa fii altruist
Dar cartea lui Iov îți arată de fapt ce mic si nesemnificativ poți fi ca om in relația cu Dumnezeu
Ca sa lupți cu cineva si sa câștigi tb sa ii ști slăbiciunile
Domnule, sincer, mai lăsați ”vrednicia” (pe care o amintiți obsesiv de atâtea ori), că n-are nicio legătură cu subiectul…
Motivul pentru care Moise nu a văzut fața lui Dumnezeu este pentru că niciun muritor nu poate face asta și să trăiască, și nicidecum pentru că Moise n-ar fi fost ”vrednic” să o vadă, comparat cu alți oameni. Altfel spus, aceasta era parte din condiția umană, a muritorilor, fără vreo legătură cu meritul personal (adică ”vrednicia” pe care o amintiți.) Totodată, tot din Tora știm că Moise ”I-a văzut spatele lui Dumnezeu” (Exod 33:23) și că ”L-a cunoscut pe Dumnezeu față în față” (Deut. 34:10). Desigur, expresiile sunt antropomorfice, însă ce este clar este că ”vrednicia” lui Moise era superioară oricărui alt om și că nu lipsa ei l-a împiedicat să vadă fața lui Dumnezeu.
Spuneți totodată că ”omul nu este înainte de Dumnezeu sau în fața lui Dumnezeu”. Și totuși, Dumnezeu Însuși Îi spune lui Avraham în Geneza 17:1: ”Mergi înaintea Mea și fii integru!”. Omul nu are datoria doar să se supună orbește lui Dumnezeu. Cuvântul ”supunere” nici nu există în Tora și cu siguranță nu există vreo poruncă în care Dumnezeu să ceară supunere. Există porunci care îndeamnă la dragoste, la teamă, la reverență, la ascultare, la urmare, dar nu la supunere… Dumnezeu îl invită pe om să pună întrebări, să ia atitudine, să negocieze chiar – a se vedea episodul cu intervenția lui Avraham pentru Sodoma și Gomora, din Geneza 18. În mod cert omul nu este nesemnificativ în relația sa cu Dumnezeu. Omul nu a fost creat ca un roboțel menit să execute fără să discute, ci dimpotrivă, el este menit a funcționa ca un soi de ”partener” al lui Dumnezeu în a face lumea mai bună, mai spirituală, mai dreaptă, după puterea pe care tot Dumnezeu i-a dat-o odată cu sufletul.
Poate greșesc,
Textul din Geneza 18.19 ne spune de ce Avraham a fost vrednic:= (Avraham) va porunci fiilor lui si casei lui după el sa facă ce este drept si bine
Textul induce 2 noțiuni diferite referitoare la familia lui Avraham
1 faptul ca Avraham va porunci fiilor sai sa faca ce este drept si bun
2 faptul ca Avraham va porunci si familiei sale “după el” sa facă este drept si bine
Salutare. In pericopele anterioare Enoch si Noach umblau cu Dumnezeu. La aparitia lui Avraham pe scena Dumnezeu ii cere sa umble in fata ochiilor Lui. Este cred ca primul mentionat in Tora ca ar media, i-ar pasa de cineva, Avraham. Oare sa fie in aceasta pericopa exact ceea ce Dumnezeu i-a cerut lui Avraham sa faca? Sa fie mai responsabil, sa nu „depinda” de Dumnezeu in actiunile pe care le face (oricum depinde de Dumnezeu). Asa se manifesta aceasta umblare inaintea ochilor lui Dumnezeu? A cunoaste oarecum ceea ce Dumnezeu vrea ca tu sa faci?
Shabat Shalom u’mevurah, Rabbi! Inca un „hit”, in seria comentariilor asupra pericopelor din Tora. Si sa stiti ca il gasesc „mai dulce ca mierea si picaturile fagurului” (Psalm 19). A trebuit sa ma strige draga mea sotie de 4 ori sa poftesc la masa, dar eu am zis ca pina nu scot o copie a comentariului de fata la imprimanta, nu ma misc din fata PC-ului. Si asa am procedat, deci sigur si ascultatorii mei – fie la radio blaj, fie pe internet – vor beneficia si ei de aceste cuvinte inaripate. Cu deosebita consideratie, pentru tot ce daruiti cu atita pasiune – Eugenia & Avram ben Shalom
Foarte frumos comentariu, Sorin. Bravo. 🙂
PS: Cu ocazia asta am aflat ca exista si in mitologia greaca o zeita a justitiei, Dike :).