O temă recurentă în tradiția și spiritualitatea iudaică este și cea de a lua apărarea celor care nu se pot apăra singuri. Fie mandatând respectul pentru persoanele în vârstă, fie prin obligațiile pe care le pune asupra fiecărui evreu de a nu îl asupri pe străin sau de a îi proteja pe orfani și văduve — iudaismul introduce în viața iudaică obligația fundamentală de a rezona cu cauza celor defavorizați, ostracizați, marginalizați.

Ideea — deosebit de populară și răspândită astăzi în cadrul societăților moderne — nu a fost însă prezentă dintotdeauna pe scena omenirii. Departe de a promova programe sociale menite a-i ajuta pe nevoiași, de a da legi care să prevină lezarea grupurilor vulnerabile sau care să oblige la tratamentul egal al tuturor oamenilor, culturile antice au avut o afinitate pentru discriminare și nepăsare. În multe societăți antice, străinii nu aveau niciun drept sau erau la absoluta milă a localnicilor, a regelui, sau a conducătorului local. În multe cazuri, tot ce nu era ”de-al nostru” erau considerat a fi dușman și tratat ca atare.

O schimbare radicală față de această atitudine este prezentată și în pericopa din această săptămână.

În capitolul 18 din Geneza, după ce aude ”strigătul cel mare și păcatul Sodomei și Gomorei” (versetul 20), Dumnezeu îi lansează lui Avraham o provocare:

Domnul a spus: ”Să ascund Eu de Avraham ce fac? Avraham va fi negreșit un popor mare și puternic și toate popoarele pământului vor fi binecuvântate prin el. Căci l-am cunoscut, că își instruiește copiii și casa sa după el ca ei să păstreze calea Domnului spre a face dreptate și justiție, pentru ca Domnul să aducă asupra lui Avraham tot ce i-a vorbit.” — Geneza 18:17-19

Fără să ezite, Avraham acceptă provocarea. În dialogul pe care îl are cu Dumnezeu, nu numai că el pledează pentru mila divină, însă ține una dintre cele mai pasionale și pline de miez pledoarii pro-justiție din istoria omenirii:

Avraham s-a apropiat și a spus: ”Vei nimici pe cel drept împreună cu cel ticălos? Poate sunt cincizeci de drepți în mijlocul orașului, vei nimici și nu vei cruța locul de dragul celor cincizeci de drepți din mijlocul lui? Ar fi un sacrilegiu pentru Tine să faci așa un lucru, să omori pe cel drept împreună cu cel ticălos, să fie cel drept asemenea celui ticălos. Ar fi un sacrilegiu pentru Tine! Judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?” — Geneza 18:23-25

Grija pentru ”imaginea” lui Dumnezeu este uimitoare. Judecătorul trebuie să dea un exemplu în înfăptuirea actului de justiție. Justiția trebuie temperată de milă. Circumstanțele atenuante trebuie luate în calcul. Altfel, omenirea va confunda actul de justiție cu unul pur despotic și fără sens, o simplă răzbunare sau pedeapsă impulsivă, aidoma celor cu care ne-a obișnuit, de exemplu, mitologia greacă sau cea romană: zeii sunt supărați și lovesc omenirea, făcând să moară deopotrivă păcătoși și nevinovați. Iudaismul presupune altceva, spune Avraham. Justiția trebuie să fie dreaptă și corectă, și Dumnezeu este primul care trebuie să dea exemplu.

Însă ceea ce este de fapt mult mai interesant aici decât faptul că Avraham definește practic — pentru posteritate — esența actului de justiție, sunt chiar cuvintele lui Dumnezeu, acel monolog pe care l-am citat din versetele 17-19. De ce simte Dumnezeu nevoia să vorbească cu Avraham despre planurile Sale? De ce face această introducere? În fond, Dumnezeu este suveran și nu trebuie să ceară permisiunea nimănui, nici pentru a pedepsi, nici pentru a ierta, nu-i așa?

În comentariul său asupra versetelor, Rași vine cu următoarea propunere de explicație:

”Nu este corect să fac așa ceva fără a vorbi mai întâi cu Avraham”, își spune Dumnezeu. ”I-am promis această țară și orașele care urmează să fie distruse îi aparțin…” — Rași

Conform lui Rași, motivația principală a lui Dumnezeu este de a nu leza interesele lui Avraham. Dacă ar fi acționat fără consultare, ”proprietatea” lui Avraham — orașele pe care urma să le stăpânească — ar fi fost distruse. Și, continuând logica în aceeași direcție, Rași susține practic că și intervenția lui Avraham a fost motivată tot de propriul câștig (sau, mai precis, de încercarea de a evita o pierdere), și nu atât de grija propriu-zisă pentru locuitorii Sodomei. Nedorind să le piardă, Avraham apără orașele condamnate.

În literatura rabinică, acest concept poartă numele de דרכי שלום — darkei șalom”calea păcii”. Este un concept care pleacă primordial de la ideea că, de regulă, binele este răsplătit cu bine și răul cu rău. Este în esență un concept similar cu cel introdus de proverbul românesc: ”Ce ție nu-ți place, altuia nu-i face!”. Este o simplă modalitate de evitare a conflictului prin crearea unor relații amiabile.

* * *

Ramban (un alt comentator al Torei), oferă o explicație alternativă:

Explicația corectă este că Dumnezeu a vorbit cu Avraham pentru a-i proteja onoarea. Dacă ar fi ascuns acest lucru, generațiile viitoare ar fi spus: ”Cum a putut Dumnezeu ascunde așa ceva de el?” Sau, [gândind că Avraham a știut și n-a făcut nimic, vor spune]: ”Cum a putut acest om drept să fie atât de crud cu vecinii lui, cu cei care trăiau lângă el, cum de n-a avut mila și compasiunea să se roage pentru ei?” — Ramban

Pentru Ramban, motivația este ‘חילול ה — hilul Hașem ”profanarea Numelui lui Dumnezeu”. Ce ar gândi omenirea despre credința iudaică dacă Dumnezeu S-ar fi ascuns de chiar cel care practic o debutează? Și ce exemplu ar fi acesta pentru posteritate, dacă el însuși ar fi fost nepăsător la suferința contemporanilor lui?

Două explicații simple, interesante, însă aparent un pic… utilitariene. Prima presupune relații amiabile ca să nu pierdem, în timp ce a doua prespune intervenții în favoarea altora pentru a ne proteja propria imagine. În decursul istoriei, ca evrei rătăcitori, am fost nevoiți desigur să apelăm la ambele. Însă esența invitației divine către Avraham mai are un ingredient, cel mai important și mai profund.

Pentru a-l descoperi, va trebui să privim cu atenție încă o dată versetele…

Sintagma צדקה ומשפט — țedaka umișpat — care apare de mai multe ori în acest episod, este de fapt cheia întregii povești. Nu numai că Dumnezeu Însuși folosește aceste cuvinte în discursul Său, însă ele îl definesc chiar pe Avraham din perspectivă divină: ”Căci l-am cunoscut, că își instruiește copiii și casa sa după el ca ei să păstreze calea Domnului spre a face צדקה ומשפט — țedaka umișpat.” (Geneza 18:19) Desigur, cuvântul ”țedaka” este de obicei tradus prin ”acte caritabile”, iar ”mișpat” prin ”justiție”. În acest paragraf însă, ambele cuvinte vorbesc despre dreptate, în ebraică צדקה (”țedaka”) provenind de la rădăcina צדק (”țedek”), însemnând ”dreptate”.

Pentru a putea avea loc, orice proces de justiție presupune un acuzat, un acuzator, un judecător, însă și un avocat al apărării. Acuzatul este aici Sodoma — sau, mai exact, cele cinci orașe menționate în Geneza 14:2. Acuzatorul este însuși ”strigătul cel mare și păcatul greu” pe care Tora le menționează în versetul 20. Judecătorul este Dumnezeu. Însă cine ar fi avocatul apărării dacă Dumnezeu nu l-ar invita pe Avraham să-și asume acest rol? (Cu siguranță Sodoma nu avea intenția să se schimbe și probabil cu atât mai puțin să se apere, credința în Dumnezeu sau în procesul de justiție divină nefiind printre preocupările localnicilor.)

Și tocmai de aceea Avraham este invitat să vorbească: pentru a completa procesul de justiție; pentru a da o definiție comprehensivă a dreptății; pentru a stabili cu literă de lege că un act de justiție trebuie să fie corect și complet pentru a-și merita numele.

Răspunzând invitației, Avraham folosește exact cuvintele pe care Dumnezeu le folosește în monologul Său. De șapte ori el folosește rădăcina צדק (”ț-d-k”), sub diversele ei forme. De două ori folosește rădăcina שפט (”ș-f-t”), rostind memorabila frază השפט כל הארץ לא יעשה משפט”Judecătorul întregului pământ nu va face dreptate?”

În intervenția sa înaintea lui Dumnezeu, Avraham nu numai că ajută la procesul de justiție, ci și creează un precedent pentru toate procesele de justiție următoare. Nici chiar Dumnezeu Însuși nu are dreptul — ne spune Tora — de a judeca despotic! Chiar și dacă eroarea este evidentă, chiar dacă ”strigătul este mare”, justiția presupune urmarea unui curs clar și riguros, fără ”scurtături”, permițând adevărului să iasă la lumină în mod firesc, natural. Pentru ca o condamnare să fie valabilă, ea trebuie să vină ca o încunare a unui proces în care acuzatul este ascultat și apărat împotriva acuzațiilor care i se aduc, care trebuie implicit puse sub lupă, analizate și combătute. Dacă ele se dovedesc reale — nu doar pentru că Dumnezeu spune că sunt reale sau pentru că El știe că sunt reale, ci pentru că ele sunt demonstrate a fi reale, logic și rațional, cu probe — atunci și numai atunci poate interveni o condamnare.

Și tot acest proces care precede condamnarea, toată apărarea pe care acuzatul o are în mod obligatoriu de partea sa, este motivația reală a monologului lui Dumnezeu. Pentru acest proces de apărare Dumnezeu îl invită pe Avraham în Geneza să ia cuvântul. De altfel, invitația către el este extinsă tuturor oamenilor și tuturor generațiilor.

Aceasta este o idee cu adevărat revoluționară: faptul că Dumnezeu ne dorește parteneri în procesul de justiție. Este o idee cum nu a existat nicăieri și niciunde în lumea antică, dar care a inspirat și continuă să inspire jurisprudența până în zilele noastre. Este o idee care ne face cinste ca indivizi, pentru că ea reprezintă invitația lui Dumnezeu către noi, de a ne folosi ”scânteia de divinitate” din dotare pentru a-i proteja pe alții — oricând de ”străini” ne-ar fi ei — și pentru a ne merita astfel în fiecare moment umanitatea.

Este ideea despre care rabinul Jonathan Sacks scria următoarele:

Dumnezeu are nevoie ca oamenii să Îi devină parteneri în administrarea justiției. Are nevoie să audă o opinie contrară. Niciun judecător — oricât de atotștiutor și infailibil ar fi el — nu poate face dreptate dacă nu aude și un contraargument. De aceea iudaismul, religia în centrul căreia stă justiția, este o religie a argumentării și dezbaterii, întru sfințirea Numelui divin, chiar și atunci când argumentarea este împotriva Cerului. Și acest proces a început cu Avraham, omul pe care Dumnezeu Însuși l-a investit cu puterea de a argumenta înaintea lui Dumnezeu, pentru ca procesul de justiție să fie împlinit. — rabin Jonathan Sacks

Șabat Șalom!

Share This