În comentariul la pericopa săptămânii trecute, Itro, am vorbit printre altele despre faptul că Tora nu îi consideră pe evrei mai buni sau mai deștepți decât alte popoare. Legământul cu Dumnezeu, relația specială pe care poporul lui Israel o are cu Atotputernicul, nu se datorează unor calități intrinseci, înnăscute, ale evreilor, ci simplei dorințe a Creatorului de a avea cu noi această relație. Un altfel de concept — scriam în comentariul trecut — definește și colorează relațiile dintre popoare, dintre oameni, dintre evrei și neevrei, într-o lumină a înțelegerii și respectului reciproc.

În pericopa acestei săptămâni, alături de numeroase legi și reguli legate de relațiile interumane, Tora plusează ideea din pericopa Itro, îndemnându-ne nu doar să ne respectăm aproapele, ci și pe cel care nu ne este aproape, pe străin:

Să nu îl chinuiești pe străin și să nu îl asuprești, căci și voi ați fost străini în Egipt. — Exodul 22:20

Să nu asuprești un străin; voi înșivă cunoașteți sufletul străinului, căci și voi ați fost străini în Egipt. — Exodul 23:9

Analizând cele două versete, rabinii Midrașului și Talmudului au încercat în primul rând să definească parametrii acestor porunci. Ce înseamnă ”străin”? Care este deosebirea dintre ”să nu chinuiești” și ”să nu asuprești”? De ce referința în această poruncă este Egiptul?

La prima întrebare, tradiția iudaică precizează că versetul face referire de fapt la două tipuri distincte de străini. Prima categorie este așa-numitul גר צדק (”gher țedek”) — o persoană care, născută într-o altă credință și religie, alege să se convertească la iudaism. Cea de-a doua este גר תושב (”gher toșav”) — un neevreu care alege să locuiască în Israel, printre evrei, rămânând neevreu însă renunțând la idolatrie și acceptând să urmeze cele Șapte Legi Noahice, obligatorii pentru întreaga omenire.

Porunca de a nu îi asupri pe gherei țedek (cei convertiți la iudaism) este relativ simplu de înțeles. În fond, odată cu convertirea, aceștia devin evrei din toate punctele de vedere, membri cu drepturi depline ai poporului lui Israel. Din această perspectivă, porunca Torei este similară cu cea în care Dumnezeu ne îndeamnă ”să ne iubim aproapele ca pe noi înșine” (Leviticul 19:18). Desigur, acea poruncă este pozitivă (o obligație) iar aceasta este negativă (o interdicție), însă ideea este similară, fiind menită a crea strânse relații între membrii comunității lui Israel și de a preveni apariția animozităților și problemelor sociale pe care acestea le pot genera.

Însă porunca de a nu îi asupri pe gherei toșav (neevreii care locuiesc printre evrei) are o conotație mult mai puternică. Față de această categorie de oameni, evreii nu au aceleași obligații pe care le au față de alți evrei. Nu există o poruncă explicită de a ”iubi ca pe sine” pe un gher toșav și anumite relații socio-financiare sunt diferite, spre exemplu, este permis împrumutul cu dobândă către neevrei. Însă chiar și față de această categorie de oameni, Tora decretează că evreii au obligații morale și sociale importante. În esență, interzicând evreilor orice ”chinuire” sau ”asuprire” față de străini — vom explica imediat mai pe larg și acești termeni — Tora instituie ceva ce abia societatea modernă a consacrat ca un drept fundamental: drepturile minorităților.

În lumea antică, ”străinii” nu aveau drepturi. Adesea, ei nu puteau cumpăra pământ, nu puteau deține proprietăți și erau de regulă cetățeni de rang secund. Introducând porunca din pericopa noastră, Tora echilibrează balanța și conferă asupra neevreilor drepturi general umane: acela de siguranță a persoanei, nediscriminare, libertate, dreptul de a trăi în pace, de a participa activ și egal la viața socială și dreptul de a-și urma fericirea.

Și cu aceasta ajungem practic la a doua întrebare: diferența între ”a (nu) chinui” și ”a (nu) asupri”… În Talmud, cei doi termeni sunt interpretați ca făcând referire la două concepte diferite: ”a chinui” se referă la abuzul verbal, în timp ce ”a asupri” se referă la abuzul financiar.

În esență, ceea ce interzice Tora aici sunt forme de abuz care îl afectează diferit pe individ. Abuzul verbal atacă sufletul și mintea. Abuzul financiar atacă latura fizică a persoanei, prosperitatea sa. (Desigur — deși neinclusă în aceste versete — violența fizică este și ea interzisă de către Tora, atât față de alți evrei, cât și față de neevrei.) Un ”străin”, aidoma unui evreu, are dreptul de a trăi fără teamă, fără persecuție, fără a fi nevoit să se uite permanent cu frică peste umăr. Siguranța fizică, morală și intelectuală sunt legiferate de către Tora nu pe criterii de credință, religie, cultură, sau rasă. Ele sunt drepturi inalienabile al omului, izvorâte din însuși faptul că orice om, orice urmaș al lui Adam și al Evei, a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu. A respecta acel צלם אלקים (”țelem Elokim”), acea ”scânteie de divinitate” din fiecare individ devine așadar nu doar un deziderat moral, ci și o normă socială încetățenită și legiferată.

Iar referința legată de Egipt este una menită să facă apel la cel mai simplu și eficient mecanism de autocontrol: memoria. În lumea pe care o descrie Tora, Egiptul era atât simbolul opresiunii, cât și al lipsei drepturilor. În Egipt, brutalitatea, despotismul și barbaria erau la ele acasă. Faraonul poruncește uciderea pruncilor. Muncile sunt istovitoare și degradante. Familiile se destramă, oameni mor, speranța este ucisă. Numai prin intervenția miraculoasă a lui Dumnezeu și abia după o perioadă de patruzeci de ani de ”readaptare” la libertate, lucrurile revin la normalitate. Și toate acestea sunt personale, parte din memoria noastră individuală și colectivă. Le cunoaștem nu pentru că le-am citit în cărți, ci pentru că noi înșine și strămoșii noștri le-am trăit. La fiecare Seder de Pesah, tradiția iudaică ne readuce aminte de drama pe care am trăit-o în urmă cu mii de ani și ne îndeamnă să o interiorizăm și să învățăm din ea. ”În fiecare generație, fiecare om este dator să se vadă pe sine ca și cum el însuși ar fi ieșit din Egipt” — ne spune tradiția iudaică.

Îndemnul de a nu chinui și a nu asupri pe alții rezonează așadar în poporul lui Israel pentru că noi înșine am fost în postura de a fi ”altul”, de a fi străini. În însăși promisiunea pe care Dumnezeu i-o face lui Avraham odată cu stabilirea legământului, ni se spune că ”urmașii lui Avraham vor fi străini într-o țară care nu este a lor” (Geneza 15:13). Este imposibil — ne spune parcă Tora — să nu ne identificăm cu soarta străinului, să nu îi simțim durerea, să nu îi pledăm cauza. Este imposibil să uităm și de aceea pericopa Mișpatim ne amintește de Egipt și lecțiile sale, pentru ca nicicând să nu le permitem să se repete.

După cum spunea în comentariul său și rabinul Jonathan Sacks:

Tora întreabă: de ce să nu îl urâm pe străin? Pentru că odată demult tu însuți ai stat în locul în care stă el acum. Tu cunoști inima străinului pentru că și tu ai fost străin în țara Egiptului. Dacă tu ești om, și el este. Dacă el este subuman, și tu ești. Trebuie să lupți cu ura din inima ta, precum Eu, Dumnezeu, am luptat odinioară cu cel mai mare conducător al celui mai puternic imperiu al lumii antice, pentru tine. Eu, Dumnezeu, v-am făcut să fiți străinii arhetipali pentru ca să luptați pentru drepturile străinilor — pentru drepturile voastre și pentru ale altora, oriunde ar fi, oricine ar fi, orice culoare de piele ar avea și orice cultură, pentru că deși acei străini nu sunt aidoma cu tine — spune Dumnezeu — ei sunt totuși creați după imaginea Mea. La întrebarea ”de ce să nu îl urâm pe străin?” există un singur răspuns suficient de puternic: pentru că străinul sunt chiar eu. — rabin Jonathan Sacks

Șabat Șalom!

Share This