Pericopa acestei săptămâni, Vaethanan, și Meghilat Eicha (Plângerile profetului Ierimiahu) pe care o citim de Tișa BeAv nu par să împartă foarte mult din punct de vedere tematic. Prima este o parte din discursul final al lui Moise înainte de a muri, iar a doua este o lamentație a unui martor la distrugerea Ierusalimului, scrisă la multe mii de ani după ce Moise plecase deja din această lume.

Și totuși, câteva versete strecurate în capitolul 4 din Cartea Deuteronomului creează o legătură de nezdruncinat între cele două scrieri:

Când veţi avea copii şi nepoţi şi veţi locui de mult timp în ţară, vă veţi perverti şi vă veţi face vreun idol sau orice alt fel de chip și veţi face ce este rău în ochii Domnului, Dumnezeul vostru și Îl veți mânia. Chem astăzi cerul şi pământul ca martori împotriva voastră, că veţi fi nimiciţi repede din ţara pe care o veţi lua în stăpânire după ce veţi traversa Iordanul. Nu veţi trăi multe zile, ci veţi fi nimiciţi. El vă va împrăştia printre popoare şi nu veţi rămâne decât un mic număr de oameni acolo, între neamurile la care Domnul vă va conduce. Acolo veţi sluji unor zei făcuţi de mâna omului, din lemn şi din piatră, care nu pot nici să vadă, nici să mănânce, nici să audă şi nici să miroasă.

De acolo Îl veţi căuta pe Domnul, Dumnezeul vostru și Îl veţi găsi, dacă Îl veţi căuta din toată inima voastră şi din tot sufletul vostru. În strâmtorarea voastră, după ce vi se vor fi întâmplat toate aceste lucruri, în zilele de pe urmă, vă veţi întoarce la Domnul, Dumnezeul vostru, şi-I veţi asculta glasul. Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este un Dumnezeu îndurător, Care nu vă va părăsi şi nu vă va distruge. El nu va uita legământul pe care l-a încheiat, prin jurământ, cu strămoşii voştri. — Deuteronom 4:25-31

Multe traduceri în română prefațează aceste cuvinte cu conjuncția ”dacă” (”dacă vă veți face vreun idol”, ”dacă Îl veți mânia pe Domnul” etc), însă ebraica este clară: paragrafele nu reprezintă o posibilitate, ci o profeție a lui Moise legat de viitorul poporului evreu.

Și, din păcate, această profeție s-a adeverit, dur și nemilos, în decursul istoriei evreilor. Precum a promis Dumnezeu, poporul a intrat în țara Canaanului și a luat-o în posesie. Generațiile au trecut și apoi copiii și nepoții au început să practice idolatria și să uite de Dumnezeu, de minunile Lui, de poruncile Lui, de relația cu El, provocând astfel distrugerea Primului Templu. Al Doilea Templu — ne spune Talmudul — a fost distrus pentru că oamenii se urau unul pe celălalt și nu respectau scânteia de divinitate din fiecare om.

A venit apoi și exilul… Întâi primul, din epoca babiloneană, relativ scurt; iar apoi al doilea, impus de către romani și care, într-o mare măsură, n-a încetat nici în zilele noastre. Desigur, evreii s-au întors în granițele Israelului în 1948, însă Templul a rămas deocamdată neconstruit, sacrificiile sistate, o parte din ritualuri căzute în desuetudine, preoții dezmoșteniți și ziua de Tișa BeAv (9 Av) comemorată ca zi de post și rugăciune pentru toată această pierdere.

Din păcate sau din fericire, dacă profeția lui Moise din paginile pericopei Vaethanan o trecem adesea cu vederea, descrierea asediului și distrugerii Ierusalimului, prezentată cu lux de amănunte în Plângerile lui Ieremiahu (pe care le citim astăzi, de Tișa BeAv), ne emoționează până la lacrimi. Citim despre această distrugere stând pe jos, cu capul plecat, și regăsim în lectură toată suferința unui popor, toată jalea, tristețea și dorul care a cuprins de generații pe cei dezrădăcinați din țara lor, din locul în care Sursa puterii lor alesese să-și așeze Prezența Divină. Și așa cum se întâmplă de obicei, pare că suntem mai atenți și mai sensibili la descrierea suferinței prin care am trecut ca popor decât la avertismentul pe care l-am ignorat deși putea să ne scutească de această suferință.

Oare suntem condamnați să învățăm doar prin suferință? Oare nu putem evita distrugerea înainte ca ea să se producă? Oare trebuie să ne resemnăm doar la a ne plânge soarta în loc să ne-o luăm în propriile mâini?

La finalul Meghilat Eicha, profetul Ieremiahu ne oferă răspunsul la aceste întrebări:

Adune-ne, Doamne, înapoi la Tine și ne vom întoarce, reînnoiește-ne zilele ca la începuturi. — Plângerile 5:21

Cuvintele sunt mai mult decât o rugăciune sau o speranță. Ele sunt tot o profeție. Indiferent de ce am făcut, noi sau înaintașii noștri, Dumnezeu nu ne-a uitat și nu ne va uita niciodată. Dumnezeu ne iubește, ca indivizi și ca popor. Dumnezeu ne va reîntoarce la El și ne va șterge lacrimile. El ne-a dat forța să rezistăm, ne-a învățat prin Tora cum să trăim ca viața noastră să fie una bună, frumoasă, productivă și spirituală. Ne-a spus că exilul nu este etern, că pedeapsa are un sfârșit, că odată vom reveni la începuturi, că Îi vom fi din nou aproape în Templul din Ierusalim reconstruit. Și cu această promisiune, mergem înainte…

Să ne ajute Dumnezeu să merităm această reîntoarcere curând, în zilele noastre! Să avem cu toții un post de Tișa BeAv plin de semnificații și apoi un Șabat al consolării (Șabat Nahamu) cu pace și liniște în suflet!

Șabat Șalom!

Share This