[Haftara Tețave: Ezekiel 43:10-27]
Haftara din această săptămână nu este simplă. Asociată unei pericope care prezintă detalii legate de construirea Tabernacolului și a accesoriilor acestuia, Haftara ne vorbește despre… Templul din Ierusalim (succesorul Tabernacolului) și accesoriile acestuia.
În primele versete ale Haftarei însă, Dumnezeu i se adresează lui Iehezkel (Ezekiel) și îi vorbește acestuia despre motivul pentru care toate aceste detalii sunt menționate:
Tu, fiul al omului! Vorbește casei lui Israel despre Templu și lasă-i să fie rușinați de păcatele lor; și să măsoare planul. Și dacă sunt rușinați de tot ce au făcut – forma Templului, planurile sale; ieșirile și intrările sale cu toate formele sale; toate legile sale cu toate formele sale; și toate regulile sale – fă-le cunoscut că își pot aminti toată forma sa și toate legile sale spre a le îndeplini. – Ezekiel 43:10-11
Care să fie semnificația acestor versete? Cum își poate cineva aminti de legile lui Dumnezeu doar privind ”forma Templului”?
O primă explicație este desigur aceea că Templul este mai mult decât o simplă construcție din piatră și metal; el este un simbol definitoriu pentru o relație. Fiecare componentă – descrisă cu lux de amănunte în pericopă și în versetele Haftarei – are un scop bine precizat, un rol definit, și face totodată aluzie la o componentă, o fațetă a relației dintre Dumnezeu și oameni.
Desigur, ideea nu este nouă… Privind în paginile pericopei și lecturând poate și comentarii anterioare pe marginea acesteia, remarcăm că fiecare detaliu arhitectonic și de aranjare a componentelor Tabernacolului și Templului este important. Veșmintele Marelui Preot sunt menite să simbolizeze ”onoare și splendoare”. Menora răspândește lumina Torei și a lui Dumnezeu în întreaga lume. Pieptarul și șorțul pe care le purta Marele Preot amintesc de greșelile de judecată și de idolatrie. Practic, fiecare detaliu – analizat atent – ne duce cu gândul la câte un atribut divin sau la o componentă a relației pe care o avem cu Dumnezeu: milă, justiție, credință, devotament, bucurie, spendoare, onoare etc.
Însă Haftara ne mai rezervă o surpriză…
Enumerând dimensiunile exacte ale camerelor și accesoriilor din Templu, Haftara ne vorbește despre o unitate de măsură antică de lungime numită אמה (”amá”) – plural אמות (”amot”) – adesea tradusă în limba română prin ”cot”. Iată însă versetul în cauză:
Acestea sunt dimensiunile Altarului în coți (אמות) – fiecare ”cot” să fie un cot și o palmă. De la temelie (ad literam: ”din străfundurile pământului” – מחיק הארץ) și până la marginea de jos să fie un cot precum este cotul de lățime. Iar marginile dimprejur să fie o jumătate de cot fiecare și aceasta să fie partea superioară a Altarului. – Ezekiel 43:13
Două detalii se remarcă aici:
- versetul face referire la temelia Altarului prin sintagma ”din străfundurile pământului”; și
- se pare că avem de-a face de fapt cu două unități de măsură diferite, ambele numite ”cot” (אמה) – una standard și una cu o palmă mai lungă decât prima.
Un comentariu modern, al rabinului Wolf Gunther Plaut oferă o explicație deosebit de interesantă pentru prima sintagmă. În antichitate, una din credințele clasice era aceea că baza Altarului Templului ajungea – metaforic desigur – până în străfundurile pământului, în timp ce partea de sus a Altarului, acolo unde ardea focul, simboliza cerul. Imaginea generată era aceea a unui munte, aidoma Muntelui Sinai unde a fost oferită Revelația. De altfel, această explicație este susținută într-o oarecare măsură și de numele pe care Haftara îl dă părții superioare a Altarului (locul unde erau aduse ofrandele) în versetul 43:15: הראל – Har’el, în traducere ”Muntele lui Dumnezeu”.
A doua idee este însă ceva mai greu de deslușit. Pentru a o înțelege, trebuie să aruncăm o privire și în Cartea Cronicilor, acolo unde Templul ne este prezentat prin cuvintele:
Iată pe ce temelii a zidit Solomon Casa lui Dumnezeu: Lungimea – în coți cu măsura cea veche a coților – era de șaizeci de coți, iar lățimea de douăzeci de coți. – Cronici II 3:3
Așadar, măsura ”veche”, folosită la construcția Templului, era de fapt cotul cel lung menționat în Haftara noastră.
Însă această concluzie nu este un banal exercițiu matematic… Metaforic, ideea sugerată aici este extraordinară: Deși era un edificiu foarte modern pentru epoca sa, atât prin detaliile arhitectonice cât și prin scopul construcției (un Templu dedicat Dumnezeului Unic într-o perioadă istorică în care politeismul încă era stăpân) – Templul din Ierusalim trebuia, prin decret divin, să fie ancorat în trecut (”măsura cea veche”).
De fapt, cele două idei menționate în versetele Haftarei se completează una pe cealaltă: Temelia Templului era solidă (aluzia la ”străfundurile pământului” și la Muntele Sinai) numai atunci când construcția sa era ancorată solid în tradiție (”măsura cea veche a coților”). Când evreii au încetat să mai urmeze tradiția și s-au abătut de la calea deschisă de patriarhi, Templul a fost distrus și a început exilul.
Abia acum – după această scurtă incursiune în istoria antichității, a unităților sale de măsură și a credințelor de atunci – putem răspunde la întrebarea cu care am debutat… Îndemnul lui Dumnezeu pentru oameni, prin intermediul lui Ezekiel, a fost acela de a ”măsura planurile [Templului]” și de ”a ne aminti forma acestuia” tocmai pentru că această rememorare a temeliei oferea evreilor șansa de a-și aduce aminte de tot ceea ce Dumnezeu reprezenta pentru ei și strămoșii lor. Pentru că numai ancorată în valorile îmbrățișate și consacrate de înaintași, identitatea unui individ și identitatea națională pot fi păstrate și transmise mai departe. Pentru că doar cunoscându-ne trecutul și construindu-ne prezentul pe baza acestuia avem o șansă la un viitor care să ne onoreze.
Departe de a fi o simplă curiozitate istorică sau arhitectonică, acest detaliu al construcției Templului ne îndeamnă și pe noi, cei trăitori astăzi, să ne punem întrebări similare legate de simbolurile care ne mențin identitatea. Cine suntem de fapt? Ce valori ne ghidează răspunsurile? Ce imagini ne vin în minte când vorbim cu și despre noi înșine? Suntem doar ”oameni moderni”, sau avem încă o legătură cu cei care au existat înaintea noastră, cu ceea ce au crezut ei, ce au simțit, ce au visat? Când identitatea ne este în pericol, încotro privim? Ne mai gândim la momentul Revelației, la Dumnezeu pe care Îl putem regăsi din străfundurile pământului până pe Har’El și dincolo? Ne mai identificăm cu ”măsurile vechi”, măcar din când în când? Ne mai spun ceva cuvintele lui Ezekiel, la peste 2600 de ani de când au fost ele rostite?
Numai răspunzându-ne sincer la aceste întrebări și altele similare putem ști de fapt cine suntem. Și numai oferind răspunsurile pe care Dumnezeu ni le-a sugerat păstrăm șansa de a rămâne oameni demni, corecți și spirituali.
Șabat Șalom!
Asa cum ati spus intr-un comentariu anterior,trebuie sa nu ignoram trecutul si sa intelegem prezentul.Sinteti un om cu menora in inima.Bun comentariu si acesta,mi-a placut.