[Haftara: Ieremia 2:4-28, 3:4]
În cea de-a doua din mini-seria de trei Haftare pe care le citim înainte de Tișa beAv, descoperim o nouă dimensiune a durerii. Dacă în Haftara de săptămâna trecută am explorat împreună modul în care profetul Ieremia reușește – cu ajutorul calităților cu care l-a înzestrat Dumnezeu și a propriei credințe în Acesta – să supraviețuiască distrugerii și să-și ducă la îndeplinire misiunea profetică, în Haftara din această săptămână durerea nu mai este a oamenilor. În această săptămână, Dumnezeu Însuși suferă.
Pe undeva, ne așteptam probabil la așa ceva. Mini-seria pe care o parcurgem acum poartă în tradiția iudaică numele de תלתא דפורענותא – t’lata de’puraniuta – în traducere aproximativă: ”cele trei [Haftare] ale nenorocirii”. Iar dacă asupra ființelor umane se abate nenorocirea, atunci și Dumnezeu suferă. Este o idee clasică, de altfel, în tradiția iudaică, aceea că Dumnezeu nu poate și nu dorește să rămână indiferent la suferința oamenilor. Spre exemplu, într-o celebră glosă pe marginea episodului traversării Mării, imediat după Exodul din Egipt, Dumnezeu li se adresează îngerilor care sunt pe cale să Îl glorifice prin cântec:
Creațiile Mele se îneacă în mare și voi Îmi cântați cântece de slavă?!? – Talmud, Sanhedrin 39a
Dumnezeu este așadar ”sincronizat” cu durerile oamenilor. Chiar și atunci când ei merită să fie pedepsiți – cum era, desigur, cazul egiptenilor în timpul Exodului – această pedeapsă nu Îi provoacă bucurie lui Dumnezeu și nici nu Îl lasă indiferent, ci dimpotrivă, îl face să sufere și să regrete. Însă în Haftara din această săptămână, dincolo de faptul că Dumnezeu plânge din cauză că este pe cale să îi pedepsească pe evrei, din cauza păcatelor lor, cu distrugerea și exilul, mai întâlnim și o altfel de suferință divină. Este o suferință a frustrării și – dacă am vorbi despre un om și nu despre Dumnezeu care are înțelepciune infinită – am spune poate a neînțelegerii.
Ne spune profetul Ieremia chiar în debutul Haftarei:
Așa spune Domnul: Ce neajuns (עול) au găsit înaintașii voștri în Mine, de s-au îndepărtat de la Mine și au mers după lucruri de nimic și s-au transformat în lucruri de nimic? Nu au spus: ”Unde este Domnul care ne-a ridicat din Țara Egiptului, care ne-a condus prin pustiu, printr-un ținut uscat și plin de gropi, printr-un ținut de secetă și umbre ale morții, prin care niciun om nu a trecut și în care niciun om nu a locuit?” Și totuși, te-am adus într-o țară bogată, ca să te înfrupți din fructele și bunătatea ei. – Ieremia 2:5-7
Ceea ce se remarcă în primul rând aici este numele pe care Dumnezeu îl folosește în aceste versete. Este vorba despre Hașem (Domnul), numele divin care Îl reprezintă pe Dumnezeu din perspectiva atributului milei. Spre deosebire de Elokim, care este numele asociat cu justiția divină, Hașem este ”fațeta” lui Dumnezeu care ne conduce cu gândul către compasiune și sentiment. Și tocmai această ”fațetă” divină este frustrată de comportamentul evreilor. De ce? Cum ce am greșit? Ce puteam face diferit? De ce mesajul Meu de bunătate a fost interpretat eronat? Toate acestea sunt întrebări pe care Dumnezeu le adresează, asemenea unui om care își analizează faptele în retrospectivă. Poate întrebările sunt adresate poporului evreu, poate sunt retorice sau poate nici măcar nu au un răspuns…
Un termen interesant și pe care comentatorii încearcă totuși să îl explice mai în detaliu este cel menționat și în ebraică în citatul anterior: substantivul עול – ”avel”. L-am tradus prin ”neajuns” însă cuvântul comportă mult mai multe nuanțe. Un simplu verset din Deuteronom oferă una din acestea:
El este Stânca, lucrările Lui sunt desăvârșite, căci toate căile Sale sunt drepte; El este Dumnezeul credinței și fără greș (אין עול), El este corect și drept. – Deuteronom 32:4
Aceasta este o scurtă descriere a lui Dumnezeu, așa cum transpare ea din cântarea pe care Moșe a cântat-o chiar înainte de a muri. De ce am tradus mai sus termenul אין עול – ”ein avel” ca însemnând ”fără greș”? Pentru că Rași, cel mai mare comentator biblic al tuturor timpurilor, explică următoarele:
אין עול – Ein avel – [Dumnezeu] este fără greș chiar și față de cei nelegiuiți, plătindu-le faptele bune în această lume. – Rași, comentariu pe Deuteronom 32:4
Dumnezeu este Cel care, indiferent de circumstanțe, plătește binele oamenilor, chiar dacă cei care îl fac într-un moment oarecare sunt, în majoritatea timpului, nelegiuiți. Altfel spus: dacă un nelegiuit face o faptă bună, Dumnezeu nu i-o consideră doar o excepție nedemnă de a fi luată în seamă, pierdută într-un noian de fapte greșite, ci i-o răsplătește fără greș. Mai mult, tradiția iudaică amintește, în ziua de Iom Kipur, de noțiunea de מעביר ראשון ראשון – ”maavir rișon rișon”, care completează imaginea miloasă, dreaptă și fără greș a lui Dumnezeu: dorind să se concentreze doar pe faptele bune, Dumnezeu pedepsește și apoi iartă păcatele omului în ordinea în care vin, neașteptând totodată ca ele să se cumuleze și să încline definitiv și irevocabil balanța vieții și a morții.
Acest aspect al lui Dumnezeu este frustrat de faptul că evreii L-au abandonat! Un Dumnezeu care răsplătește binele, indiferent de unde vine el, și care iartă sau pedepsește rapid greșeala pentru ca omul să o poată lua de la început cu un ”cazier” curat. Acest aspect al lui Dumnezeu se întreabă cum este oare posibil ca după toate binefacerile pe care le-a făcut poporului evreu, aceștia să uite de El. Acest aspect al lui Dumnezeu este cel care se dezvăluie profetului Ieremia, încercând să provoace în oamenii care îl vor asculta o reacție. Poate că măcar acum, în al doisprezecelea ceas, evreii vor asculta. Poate că măcar acum vor înțelege și se vor schimba. Poate că măcar acum își vor pune și ei aceleași întrebări pe care Și le pune, retoric, și Dumnezeu: De ce ne-am îndepărtat? Ce ne-a făcut să abandonăm binele și să mergem pe căi care nu ne conduc decât la ”transformarea în lucruri de nimic”?
Acestea sunt întrebările izvorâte din frustrarea lui Dumnezeu. Pe acestea ni le pune Dumnezeu prin intermediul lui Ieremia și pe acestea ar trebui să ni le punem și noi în această perioadă de introspecție și reflecție de dinainte de Tișa beAv. Poate că în acest an – cu ajutorul lui Dumnezeu și al credinței și dedicației noastre reînnoite – vom putea să oferim și răspunsuri potrivite. Poate că în acest an vom găsi calea de reîntoarcere la spiritualitate, pentru a reveni către și a-I rămâne aproape Celui care ne-a creat și căruia, indiferent de ce facem, Îi este în continuare milă de noi.
השיבנו ה’ אליך ונשובה חדש ימינו כקדם – Hașiveinu Hașem eleha venașuva, hadeș iameinu kekedem – Adu-ne, Doamne, înapoi și ne vom întoarce, reînnoiește-ne zilele ca la începuturi – Eiha / Plângerile lui Ieremia 5:21
Șabat Șalom!
În percepţia mea, după Ieremia 2:5-7, parcă urmează şi o „explicaţie” (a frustrării lui Dumnezeu) în versetele 2:8-9 (trad.Cornilescu).
Să fie cea „rezolvată” de Eliahu (=Ilie?) în 1 Reg.18:40?
Bine punctat d-le Rabin, DUMNEZEU e atins de nerecunoasterea binelui nemeritat pe care ni-l face noua fii oamenilor. Eu cred ca DUMNEZEU sufera si de IUBIRE. Nu-L mai iubesc creatiile Sale, dar vad ca un Rabin Il mai iubeste. Fiti binecuvintat si iubit !
Toate celulele biologice vii dau slava lui Dumnezeu prin respectarea legilor și a regulilor pe care Dumnezeu le-a pus in ele
Pana la urma noi și celelalte făpturi vii suntem formați din celule care respecta reguli care nu au fost făcute de noi
Noi ca oameni ne rătăcim cel mai des pe drum
Nu vrem sa vedem drumul de umbra data de ceea ce este rău
Dar pana la urma, in final, spre sfârșitul călătoriei pe pământ, fiecare ajunge sa recunoască supremația lui Dumnezeu