În ziua în care citim în sinagogi Parașat Zahor în acest an, 19 martie, în anul 1906, un monstru cu chip de om vedea lumina zilei în orașul Soligen din Germania. Pe numele său întreg Otto Adolf Eichmann, această fiară a fost unul din cei care, la nici patruzeci de ani împliniți, a reușit ”performanța” de a avea pe conștiință asasinarea fără milă, în chinuri groaznice, în cele mai subumane condiții posibile, a peste șase milioane de suflete.

După o carieră nazistă în care a plănuit, coordonat și pus în practică Soluția Finală de exterminare a evreilor europeni, Eichmann a reușit în 1945 să fugă din Europa și să se refugieze în Argentina. Pe 11 mai 1960, în urma unei operațiuni speciale a serviciilor secrete israeliene Mossad, Eichmann a fost capturat lângă Buenos Aires și transportat în Israel pentru interogare și proces. Nu mai puțin de 3.500 de pagini de dosar, 112 martori (majoritatea supraviețuitori ai Holocaustului) și 56 de zile de proces au fost necesare pentru a pecetlui soarta criminalului. Eichmann a fost condamnat la moarte prin spânzurare și executat pe 31 mai 1962. A fost singura pedeapsă capitală decisă de un tribunal și pusă în aplicare în Israelul modern.

Pe tot parcursul procesului, până în ultimele momente înainte de execuție, Eichmann a pretins că este nevinovat pentru că ”doar a executat ordinele primite” și pentru că ”nu a avut putere decizională”. A fost – după cum a numit-o Hannah Arendt în lucrarea sa ”Eichmann în Ierusalim”, o ”banalizare a răului” cum rar poate fi întâlnită în lume. Milioane de oameni uciși cu sânge rece și o justificare simplă: ”am executat ordinele”.

Fără a-și recunoaște măcar vina, fără a oferi măcar un cuvânt de remușcare, în ultimele zile înainte de execuție, Eichmann a solicitat totuși clemență de la Președintele Israelului de atunci, Ițhak Ben-Zvi. Într-o notă scrisă de mână, Președintele Ben-Zvi a respins cererea de clemență, citând un fragment din penultimul verset al Haftarei pe care o citim în această săptămână:

ויאמר שמואל כאשר שכלה נשים חרבך כן תשכל מנשים אמך – Șmuel (Samuel) a spus: ”La fel cum sabia ta a lăsat femei fără copii, la fel și mama ta va fi fără copii între femei!” – Șmuel I 15:33

Au fost – și procesul lui Eichmann, și referința la povestea din Cartea lui Șmuel – finalizările unor episoade dramatice din istoria poporului evreu.

În primul caz, s-a încheiat o odisee a crimei, un Holocaust în care la peste șase milioane de oameni li s-a răpit fără milă, fără moralitate și fără conștiință dreptul de a trăi, de a iubi, de a exista.

În al doilea caz, s-a încheiat un episod pe care Haftara îl descrie în amănunt și pe care îl rememorăm în fiecare an înainte de Purim: povestea lui Amalek. Începută cu un atac mișelesc și fără teamă de Dumnezeu, asupra ”celor slabi, aflați la coada convoiului” (Deuteronom 25:18), povestea lui Amalek este una în care Dumnezeu Însuși Se simte obligat să intervină. Vorbind cu Moșe în paginile biblice, Dumnezeu ne îndeamnă să ștergem amintirea acelui imens rău de sub ceruri. Ba chiar, în Exodul 17:14-16, Dumnezeu Însuși ia asupra Sa această sarcină spunând: ”Eu voi șterge amintirea lui Amalek de sub ceruri.”

Haftara din această săptămână surprinde însă o fatidică ezitare cu consecințe dramatice în istoria evreilor și a lumii. Însărcinat de profet cu misiunea de a distruge odată pentru totdeauna răul, de a ”lovi pe Amalek și a distruge tot ceea ce are, de a nu avea milă asupra sa” (Șmuel I 15:3), Regele Șaul comite o greșeală ireparabilă. Agag, regele amalekit, este menținut în viață pentru încă o zi, iar oile și boii lui Amalek sunt păstrați spre a fi oferiți ca jertfă lui Dumnezeu. Ajuns la fața locului, profetul Șmuel îl informează pe regele Șaul că această neascultare a voinței divine îl va costa regatul și îl ucide cu sabia pe Agag.

O întrebare se naște aproape instantaneu: De ce e greșeala lui Șaul atât de gravă? În fond, în finalul Haftarei, regele amalekit Agag este totuși ucis cu sabia de către Șmuel…

O veche tradiție iudaică – consemnată de către Midraș și Talmud (Tratatul Meghila 13a) – vorbește despre eroul negativ al poveștii de Purim, Haman, ca fiind un descendent al lui Amalek. De altfel, chiar Povestea Esterei consemnează în versetul 3:1 că Haman era ”fiul lui Hamdata agaghitul”, așadar un urmaș direct al regelui amalekit Agag menționat în Haftara. Tradiția ne spune că acel moment de milă sau ezitare pe care l-a avut Șaul i-au permis de fapt lui Agag o zi în plus în viață pe acest pământ, zi (sau mai precis noapte) în care el a întreținut raporturi sexuale cu o sclavă și a avut de la ea un copil. Acel copil a dus mai departe sămânța lui Amalek, cu toate consecințele nefaste pe care le cunoaștem.

Ce lecție ar fi de învățat de aici? Că nu trebuie să existe nici milă și nici ezitare în fața răului absolut. Atunci când crima este aceea de a ucide mișelește oameni fără apărare, când planul este acela de a distruge o națiune, de a eradica un popor și o cultură – nimeni nu are voie să ezite nici măcar o secundă.

Purim, sărbătoarea pe care o vom celebra peste doar câteva zile, este o continuare tematică a poveștii din Haftara noastră. Haman își propune să distrugă poporul evreu. Motivele? Eternele ”justificări” pentru ură și antisemitism: ”există un popor anume risipit între celelalte popoare, care are obiceiuri diferite și nu ascultă porunca regelui.” (Ester 3:8) Deznodământul? Cel cunoscut din Meghilat Ester: Mordehai, descendent la a zecea generație al regelui Șaul (cf. Midrașului, Targum Șeni) reușește să facă ceea ce Șaul eșuează – să îl ucidă pe Haman, urmașul lui Agag amalekitul și pe fiii acestuia, îndeplinind astfel simbolic porunca de a șterge amintirea lui Amalek de sub ceruri.

Însă povestea nu se oprește, din păcate, aici… Pentru că aceeași poruncă de a lupta împotriva răului o avem și noi astăzi. Dacă odată cu uciderea lui Haman și a fiilor săi răul și ura ar fi fost eradicate, porunca de a șterge amintirea lui Amalek nu ar mai fi fost necesară astăzi. Însă răul continuă să existe și, odată cu el, continuă să existe și misiunea noastră de a-l combate. Fie sub forma naziștilor din anii 1930-1940, fie a teroriștilor, antisemiților, xenofobilor sau rasiștilor de astăzi, toți cu aceleași dorințe criminale în minte – amintirea lui Amalek continuă să existe și să prospere și trebuie combătută.

Ceea ce este necesar să reținem însă este că – deși oferită de Dumnezeu evreilor în paginile Bibliei – porunca de a șterge amintirea lui Amalek nu este de fapt doar a evreilor. Ea este o datorie a tuturor oamenilor care cred în Dumnezeul Vieții și Binelui, precum și a celor care nu cred în nimic dar aleg să-și trăiască viața cu moralitate și decență – de a combate și lupta împotriva discriminării, urii, violenței și mișeliei.

Am avut privilegiul ieri, aici în Montreal, să asist la o conferință susținută de fostul Șef-Rabin al Marii Britanii, rabinul Lord Jonathan Sacks. A fost un eveniment uimitor, în care tematica combaterii răului, a antisemitismului, a discriminării de orice fel, a terorismului și violenței a fost la loc de cinste. Mărturisesc că ideea unirii oamenilor de toate culturile, rasele și religiile împotriva răului nu îmi aparține… Însă am simțit nevoia să o spun și eu, acum înainte de Purim, acum când celebrăm nu doar o salvare miraculoasă, dar și un moment în care avem datoria să ne amintim că mai avem multe de făcut pentru a repara lumea.

Să nu ezităm așadar, atunci când avem ocazia să contribuim la acest proces de reparare, să nu căutăm și să nu tolerăm justificări pentru rău, să nu ne refugiem în prea-comodul ”nu-i problema mea” și să nu uităm că suntem toți oameni creați după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Împreună, putem într-adevăr reuși!

Șabat Șalom și Purim Sameah!

Abonează-te acum!

Dacă site-ul DvarTora ți se pare interesant și util, completează numele și adresa ta de email în formularul alăturat și vei primi prin email -- automat și gratuit -- fiecare comentariu nou publicat pe site.

ABONEAZĂ-TE!

Îți mulțumim! Am adăugat adresa ta în baza de date.