Semne de intrebare

[EU SAU NOI? – comentariu adaptat dupa rabinul Yaakov Menken]
La inceputul pericopei Ree, Moshe le spune evreilor urmatoarele cuvinte: “Uite, iti pun inaintea voastra astazi binecuvantarea si blestemul. Binecuvantarea, daca veti asculta poruncile Domnului, Dumnezeului vostru, pe care vi le dau in ziua aceasta. Blestemul, daca nu veti asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului vostru si daca va veti abate de la calea pe care v-o dau in ziua aceasta si va veti duce dupa alti dumnezei pe care nu ii cunoasteti.” [11.26-28]

Exprimarea Torei in versetele de mai sus este ciudata: mai intai se foloseste singularul (“iti pun inainte”), apoi pluralul (“inaintea voastra”). Oamenii au deseori tentatia sa se vada in postura de indivizi mai mult decat in cea de colectivitate. O poveste oferita de Kli Yakar ilustreaza de altfel perfect aceasta atitudine.

Un grup de oameni calatoreau cu o barca. Unul dintre ei ia un cutit si incepe sa faca o gaura dedesubtul scaunului lui. Ceilalti sunt bineinteles alarmati: “Ce faci?”, il intreaba ei, “nu iti dai seama ca o sa ne scufundam?” Iar pasagerul raspunde: “Nu-i treaba voastra! Eu fac gaura sub scaunul meu!”

Evident, insa, apa nu alege, si intreaga barca se va scufunda daca gaura este facuta. Suntem astazi exact in postura acelor calatori in barca. Avem desigur dreptul teoretic (si subliniez, teoretic) de a face o gaura sub scaunul nostru. Insa trebuie sa avem in vedere toate consecintele.

In toate povestile pentru copii, dictonul “unde-s doi, puterea creste” este valabil. Iar oamenii astazi au tendinta de a ignora acele povesti pentru copii. In orice domeniu in care lucram, in orice proiect la care ne angajam, ideea de colectivitate este prezenta. Putem sa ajutam aceasta colectivitate sau o putem submina. Putem sa fim cei care pun umarul la vaslit sau cei care fac o gaura, sub scaunul lor, contribuind la scufundarea intregii barci. Iar Tora ne spune exact acest lucru, anume ca binecuvantarea sau blestemul sunt pentru toti, ca un tot unitar si ca este datoria noastra sa ajutam la inclinarea balantei in directia corecta. Depinde de fiecare dintre noi…

[TZEDAKA – CATRE CINE? – folosind o intamplare povestita de rabinul M. Kaminetzky]
Rabinul Iosef Dov Soloveitchik, cunoscut si drept Rabinul din Brisk, a fost o personalitate cunoscuta si recunoscuta in intreaga Europa, pentru eruditia si inteligenta sa, dar, poate si mai mult, pentru modestia care il caracteriza.

Si iata ca, intr-una din calatoriile sale, rabinul s-a oprit intr-o noapte la un han si a cerut gazduire. Era o noapte friguroasa de iarna, rabinul nu arata prea bine dupa tot drumul pe care il facuse, iar hangiul nu i-a acordat prea multa importanta, ba chiar a simtit nevoia sa il repeada si sa il batjocoreasca. Intr-un final, i s-a permis sa doarma pe podea, langa soba, hangiul refuzand sa ii dea mancare pe care de altfel rabinul era dispus sa o plateasca.

In dimineata urmatoare, rabinul Soloveitchik nu a fost prezent sa vada expresia de uimire profunda de pe fata hangiului, cand la hanul sau au venit cateva dintre personalitatile orasului. “Am auzit ca Rabinul din Brisk a trecut ieri seara prin orasul nostru. A ramas cumva la hanul dumitale?”, au intrebat ei pe hangiu. La inceput hangiul a ocolit raspunsul, pana cand rabinul Soloveitchik a aparut in sala, iar notabilitatile orasului au alergat sa il intampine. In cateva minute, toti oficialii orasului se aflau la han, impreuna cu familiile lor, impreuna cu studentii de la yeshiva, pentru a-l primi cum se cuvine pe marele invatat.

Ingrozitor de rusinat, hangiul si-a dat seama ca a insultat si tratat cum nu s-ar fi cuvenit o personalitate rabinica atat de inalta si a decis sa isi ceara scuze. “Rabi”, a spus el, “nu am stiut ca esti Rabinul din Brisk. Am gresit. Te rog, iarta-ma!”

Cu ton calm si o urma de parere de rau in glas, rabinul Soloveitchik a raspuns: “Imi pare si mie rau si as vrea sa te pot ierta, insa acest lucru este imposibil.” “Dar de ce?”, a intrebat cu uimire hangiul. “Vezi tu,”, a raspuns rabinul Soloveitchik, “tu vii acum sa ceri iertare de la Rabinul din Brisk. Dar nu pe el l-ai insultat azi noapte. Ai insultat un simplu evreu care a cerut gazduire la hanul tau. Iar acel evreu nu mai este acum aici pentru ca sa te poata ierta.”

* * *

Atunci cand se vorbeste despre conceptul iudaic de tzedaka, prima impresie pe care o au multi este de obicei una gresita. Tradus oarecum incorect prin “milostenie” sau “caritate”, cuvantul ebraic tzedaka are o conotatie unica, pentru ca exprima o idee absolut formidabila: TZEDAKA provine in ebraica de la cuvantul tzedek, care inseamna DREPT. Tzedaka inseamna dreptate!

In pericopa de saptamana aceasta, vorbind despre anul shabatic, in care datoriile unui evreu trebuie iertate de catre creditorul sau, Tora ne spune urmatoarele: “Daca va fi la tine vreun sarac dintre fratii tai, in vreuna dintre cetatile tale, in tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau, sa nu iti impietresti inima si sa nu-ti inchizi mana inaintea fratelui tau celui lipsit.” [15.7]

Asa dupa cum explica Tora, tzedaka are doua parti: cel care da si cel care primeste. Adesea, persoana care da devine detasata de primitor, de acel om care intinde mana pentru ca are nevoie. Adesea cel care da o face pur si simplu, fara vreo urma de respect sau macar de compasiune pentru primitor. Iar Tora vine sa ne invete un lucru deosebit de important: acela ca in momentul in care dai, esti obligat sa te identifici cu persoana care primeste, cu suferinta lui. Atunci cand dai tzedaka, trebuie mai intai sa stii cui dai tzedaka, sa vrei sa dai tzedaka si sa stii de ce dai tzedaka.

Daca Tora este suficient de atenta in a mentiona ca unui om nu trebuie “sa ii para rau in inima lui cand da tzedaka.” [15.10], daca Tora transforma pe cel care primeste, dintr-un cersetor intr-o persoana in adevaratul sens al cuvantului, probabil ca ar trebui sa facem si noi la fel…

Ce putem invata pentru azi?

[DUPA 60 DE ANI]
In pericopa Ree, in portiunea care descrie regulile anului shabatic, exista o succesiune de versete care ridica probleme. Mai intai, Tora spune: “Totusi, la tine sa nu fie nici un sarac, caci Domnul te va binecuvanta…” [15.4] Apoi, Tora continua cu: “Daca va fi la tine vreun sarac dintre fratii tai…” [15.7], pentru ca in final sa afirme: “Totdeauna vor fi saraci in tara.”

Este Tora nehotarata? Ce poate sa insemne aceasta succesiune? Vor fi sau nu vor fi saraci in tara? Si ce inseamna saraci in ultima instanta?

* * *

Shabatul acesta este unul special pentru mine. Comentariul la aceasta pericopa il scriu din Berlin, oras in care sunt deja de cateva zile. Am avut ocazia sa fiu martor in aceste cateva zile la multe lucruri: am vazut un muzeu evreiesc, apoi un memorial intr-o casa in care in urma cu 60 de ani a avut loc conferinta de la Wannsee, in care 15 asa-zis “oameni” au luat micul dejun intr-o dimineata si au discutat detalii despre cum sa omoare 11 milioane de evrei din Europa, voi merge la Sachausen, acolo unde au murit intr-un lagar o buna parte din aceste 11 milioane… Sunt in Berlin, impreuna cu cativa prieteni, printre altele pentru a vedea ce a fost acum 60 de ani.

Insa mai exista un motiv foarte important: suntem in Berlin pentru ca niste oameni, la fel de nemti ca si cei care acum 60 de ani au planuit – si din pacate au reusit in parte – sa omoare 11 milioane de evrei, au dorit sa fim impreuna cu ei. Suntem in Berlin pentru a face ceea ce acum 60 de ani nu era posibil, pentru a merge ca evrei la un Muzeu Evreiesc, pentru a sta de vorba, ca evrei si oameni, cu alti oameni, neevrei, despre ceea ce si ei si noi consideram a fi fost o oroare. Ceea ce facem noi acum in Berlin era de neimaginat acum 60 de ani, si totusi se intampla!

Cu mult inainte de nenorocirea de acum 60 de ani, Tora a spus omenirii sa nu dea voie sa fie nici un “sarac” in tara. Sa nu gandeasca si sa nu dea voie ca un om, si cu atat mai mult 11 milioane de oameni, sa fie transformati in cei mai saraci oameni de pe pamant, luandu-li-se demnitatea, averea, familia si viata. Cu mult timp inainte, Tora a spus ca un asemea lucru este o blasfemiere a lui Dumnezeu care a binecuvantat intreaga suflare, care a dat viata tuturor, pentru a o folosi spre a face bine.

Si iata ca, din ura, rautate, dementa sau orice alt motiv pe care il putem invoca, acum 60 de ani (si, extrapoland un pic) si in multii ani care au precedat aceasta perioada, “saracii”, cei oprimati, nu au mai incetat sa existe. Au fost secole de prigoane, au fost pogromuri, au fost crime pentru care pamantul urla deja, toate culminand cu acea monstruoasa crima in care zece milioane de oameni, dintre care vreo sase milioane de frati de-ai nostri au pierit. Si se parea ca lumina s-a stins… Dar a ramas o “cana de ulei pur”, la fel ca in miracolul de Hanuca, si iata-ne astazi, pe cativa din cei “aprinsi” din acel ulei de atunci, vizitand Berlinul, locul unde in urma cu 60 de ani se planifica si comitea CRIMA…

Iar azi sunt alte vremuri si alte probleme… Se mai vad inca zvastici, se mai aud inca urlete impotriva unor oameni nevinovati, mai ard ici si colo sinagogi. Iar Tora ne spune ca, din pacate, saraci vor fi intotdeauna. Vor exista oameni persecutati pentru ca sunt negri sau evrei sau stiu eu ce alta categorie de asa zisi “straini”… Vor exista din pacate “oameni” din a caror mentalitate nu se va putea sterge probabil niciodata idea ca “tot ce nu e ca mine, e rau” sau, si mai rau, ideea ca tot are legatura cu evreii (sau negrii, sau alte minoritati…) e rau.

Iar Tora ne spune ca de aceea da aceasta porunca, pe care – cred eu – Dumnezeu a dorit-o deopotriva valabila pentru evrei si neevrei: “Sa-ti deschizi mana fata de fratele tau, fata de sarac si fata de cel lipsit din tara ta.” [15.11] Ceea ce facem noi azi in Berlin, faptul ca, asa cum am spus, oameni la fel de nemti ca si cei care au pus la cale un masacru in urma cu 60 de ani, vor sa ne cheme pentru a fi impreuna impotriva ideii unui nou masacru, ceea ce facem noi azi in Berlin, este acea “deschidere de mana”.

* * *

Exista insa si o parere de rau: pentru cei care au trait si, majoritatea din ei, au fost ucisi in urma cu 60 de ani, povestea s-a sfarsit atunci. La fel ca in povestea cu Rabinul din Brisk, ei nu mai sunt aici pentru a putea ierta. A ramas de la ei o amintire si o imensa datorie pentru noi, cei de astazi. A ramas memoria lor, a acelor oameni transformati in “saraci”, a acelor suflete si idealuri calcate in picioare. A ramas datoria noastra de a lupta, pentru ei, ca sa ajungem din nou la acel “la tine sa nu fie nici un sarac” pe care Tora il mentioneaza la inceput.

Asa dupa cum am scris si in cartea de oaspeti a Casei Memoriale de la Wannsee, as fi vrut sa nu fie nevoie de aceasta casa memoriala. As fi vrut sa avem oameni, si nu amintiri. Dar asta cred ca am fi vrut-o cu totii si nu a fost posibil. As vrea acum sa fim mai oameni, mai toleranti si mai intelegeratori, sa avem constiinta aceia care le-a lipsit celor care au comis masacrul de acum 60 de ani. As vrea sa intelegem (cu totii) acum ca este singura solutie. Sa intelegem ca Solutia Finala nu mai are voie sa fie aceea a exterminarii evreilor europeni (asa cum s-a decis la Wannsee si inainte de aceasta), ci o Solutie Finala a intelegerii si convietuirii in pace.

Si as mai vrea sa intelegem (din nou, cu totii) un lucru: acela ca avem datoria de a contribui la aceasta noua Solutie Finala. Ca avem datoria sa facem cate un pic pentru a ajunge la acea intelegere si la acea pace. As vrea sa intelegem ca avem, asa dupa cum ne spune si ultimul verset al pericopei Ree, puterea si datoria ca:

“FIECARE SA DEA CE VA PUTEA, DUPA BINECUVANTAREA PE CARE I-O VA DA DOMNUL, DUMNEZEUL TAU!” [16.17]

Shabat Shalom!

Share This