În ciclul nostru de comentarii, unele pericope au fost o adevărată provocare, fiind pur narative și fără să conțină porunci explicite. Pericopa Mișpatim este însă cu totul altceva: ea este un adevărat cod legislativ, conținând nu mai puțin de 53 de porunci (23 pozitive și 30 negative) din totalul de 613 ale Torei! Dar ce mesaj ascunde această abundență de legi?
De fapt, dacă este să fim pe deplin exacți, numărul poruncilor din pericopa Mișpatim variază ușor. Totalul de 53 se bazează pe enumerarea oferită de Rambam (Maimonide) în Sefer Hamițvot, însă Ramban (Nahmanide) ajunge spre exemplu la un total de 51, considerând unele porunci ca fiind doar detalieri ale unor reguli generale care apar altundeva în Tora.
În mod cert însă, pericopa Mișpatim este o adevărată comoară în ceea ce privește tema pe care o avem în acest ciclu. (De altfel, am scris și în trecut despre aceste subiecte, așa că vă invit să revedeți și comentariile din anii anteriori pe marginea poruncilor conținute în această pericopă.) Legile incluse în ea ating un spectru vast de domenii, cu teme antice și moderne deopotrivă. Iată, pe scurt, o clasificare a poruncilor pe care le regăsim aici:
- Legi despre sclavi (Exodul 21:1-11)
- Legi referitoare la obligațiile soțului față de soția sa – prezentate tot în contextul sclaviei, însă având aplicabilitate mult mai largă (Exodul 21:7-11)
- Pedepse pentru crime, violență, blestemarea părinților, răniri, tratamentul sclavilor sau avortul provocat (Exodul 21:12-27)
- Despăgubiri pentru daune și accidente, fie provocate de animale, fie de proprietatea cuiva (Exodul 21:28-36)
- Legi legate de furt, împrumuturi și răspundere civilă, inclusiv legea legată de legitima apărare (Exodul 22:1-14)
- Legi variate legate de seducerea unei fecioare, vrăjitorie, zoofilie sau ofrande idolatre (Exodul 22:15-19)
- Interdicții morale și sociale – cum ar fi interzicerea cametei, nedreptățirea străinilor, protecția orfanilor și văduvelor (Exodul 22:20-27)
- Datoria de a considera întâiul-născut ca fiind dedicat lui Dumnezeu (Exodul 22:28-29)
- Interdicția de a mânca o bucată de carne dintr-un animal care a murit altfel decât prin tăiere rituală (Exodul 22:30)
- Reguli de justiție și echitate – cum ar fi interdicția mitei, integritatea procesului de justiție și cerința de a ajuta dușmanul dacă are nevoie, mila față de animale (Exodul 23:1-9)
- Porunci legate de anul șabatic și de Șabat (Exodul 23:10-12)
- Interdicția de a rosti nume de idoli (Exodul 23:13)
- Legi despre sărbătorile de pelerinaj – Pesah, Șavuot și Sucot (Exodul 23:14-19)
- Interdicții legate de idolatrie (Exodul 23:20-33)
O sumedenie de teme, o sumedenie de porunci… În decursul timpului, mulți comentatori și-au pus însă câteva întrebări fundamentale: Ce rol au aceste porunci? Ce a urmărit Dumnezeu atunci când ni le-a adresat? Și de ce o pericopă atât de importantă și bogată legislativ începe cu o poruncă atât de stranie și aparent banală, cum este cea legată de ”sclavul evreu” (eved ivri)? Să fie oare doar o coincidență acest lucru, un fapt lipsit de însemnătate?
La prima vedere, întrebările pot părea complet distincte. Privind mai atent însă, putem remarca faptul că ele vorbesc fundamental despre același subiect: rolul poruncilor în viața iudaică.
Pentru a înțelege mai bine subiectul, vă propun însă să vorbim un pic despre această primă poruncă din pericopa Mișpatim. Iată ce ne spune Tora:
(1) Și acestea sunt judecățile pe care să le pui înaintea lor: (2) „Când vei cumpăra un sclav evreu, șase ani să muncească, iar în al șaptelea să iasă liber, fără plată. (3) Dacă va intra [în sclavie] singur, singur să iasă; dacă era soțul unei femei, să iasă și soția lui împreună cu el. (4) Dacă stăpânul său îi va da o soție și ea îi va naște fii sau fiice, soția și copiii ei să fie ai stăpânului ei, iar el să iasă singur. (5) Dar dacă sclavul va spune răspicat: «Îl iubesc pe stăpânul meu, pe soția mea și pe copiii mei – nu voi ieși liber», (6) atunci stăpânul lui să-l apropie de judecători și să-l apropie de ușă sau de ușorul [ușii]; și stăpânul său să-i găurească urechea cu o sulă și el să-i slujească veșnic. – Exodul 21:1-16
Legea pare stranie și deconectată de lumea de azi. Azi nu mai avem sclavie, nici ritualuri de eliberare a sclavilor, nici solicitări ale acestora de a rămâne sclavi. De ce începe așadar pericopa Mișpatim – acest codex de legi par excellence – tocmai cu această poruncă?
Ce se întâmplă în zilele noastre atunci când cineva comite un furt? Victima reclamă, poliția anchetează, hoțul este prins în cele din urmă, justiția îl condamnă, și omul ajunge după gratii. Ce se întâmplă însă cu prejudiciul? Este victima compensată? Este prejudiciul recuperat? Uneori da, însă de cele mai multe ori nu. Adesea, victima nu-și recuperează bunurile furate, iar actul de justiție ajungem să fie, în esență, doar unul de pedepsire a hoției.
Însă lucrurile sunt mult mai problematice. De ce? Pentru că în acest act de justiție, societatea însăși este cea care trebuie să suporte costurile detenției. Familia hoțului suferă și ea, copiii lui rămân fără sprijin. Hoțul însuși – în multe cazuri – petrece ani grei în închisoare, unde vine implicit în contact cu alți hoți sau criminali, care au încălcat și ei legea. Un hoț ajuns la închisoare este înconjurat doar de modele negative, de oameni care nu știu decât să-l învețe cum să-și rafineze comportamentul criminal. În fapt, este statistic demonstrat că gradul de recidivă al condamnaților depinde în mare măsură și de durata și severitatea pedepsei. Sistemul pe care îl avem astăzi, așadar, este unul care, de multe ori, duce la un lanț de pierderi pentru toată lumea.
Iudaismul și legea mozaică oferă o altă abordare. Spre deosebire de codul civil și penal modern, Tora nu propune încarcerarea ca formă de pedeapsă, tocmai pentru că aceasta nu repară răul comis, nu compensează victima și, de multe ori, duce la degradarea și mai profundă a infractorului.
Alternativa pe care o propune Tora, acest concept de ”sclav evreu”, nu era – în vremea când era practicat – o expresie a opresiunii, ci un mecanism de reabilitare și reintegrare socială. Scopul său nu era acela de a descuraja infracționalitatea prin înăsprirea pedepsei, ci prin crearea unui cadru organic de reabilitare și de restaurare a demnității celui care a greșit.
Cum decurge așadar această ”sclavie”? Ei bine, în loc să stea în închisoare laolaltă cu alți hoți, hoțul locuiește împreună cu familia lui chiar în casa victimei pe care a păgubit-o. Stăpânul lui are dreptul să-l pună la muncă, dar are și obligația să-i ofere un trai decent, similar cu cel pe care îl avea înainte de a fura. În timpul ”sclaviei”, hoțul muncește pentru a-și plăti datoria, în loc să fie închis. Adesea – mai ales dacă stăpânul știe să se folosească de abilitățile lui – ”sclavul” ajunge să producă mult mai mult decât ceea ce cheltuie stăpânul cu întreținerea lui în cei șase ani de ”sclavie”. Familia hoțului nu este nici ea abandonată, ci este îngrijită și beneficiază de un trai decent. Stăpânul care îl „cumpără” nu îl poate trata ca pe un inferior, ci trebuie să-i ofere aceleași condiții ca și familiei sale. Pe scurt: hoțul nu este înlăturat din societate, uitat în spatele unor gratii, ci dimpotrivă, este forțat să contribuie pozitiv la societate și să învețe totodată ce înseamnă să duci o viață onestă și productivă.
Aceasta este reabilitarea. Ce facem însă cu pedepsirea? Nu este oare și acel obiectiv ceva de urmărit în procesul prin care ar trebui să treacă cineva care a furat? N-ar trebui ca, într-un fel sau altul, ceea ce i se întâmplă hoțului să descurajeze pe acesta (și pe alții) de la a mai fura?
Ei bine, există în această poruncă și un element de pedeapsă. El este subtil, dar deosebit de important. Dacă studiem cu atenție legea mozaică (deși nu este stipulat explicit în textul biblic, ci apare în Legea Orală și în Talmud), acest element devine un punct critic al întregii operațiuni: cât timp ”sclavul” este sub autoritatea stăpânului său, acesta îi poate da o nouă parteneră de viață. Mai precis, ”sclavului evreu” stăpânul său îi poate impune să ia de soție o sclavă canaanită, cu care în mod normal un evreu nu are voie să aibă relații. Copiii născuți din această uniune devin proprietatea stăpânului, ei nefiind considerați copii adevărați ai ”sclavului evreu”. Relația lui cu sclava este, așadar, pur fizică, neavând nicio componentă spirituală a legăturii dintre un soț și soția sa.
La prima vedere, acest detaliu pare foarte lejer, ba chiar ne putem întreba dacă el este într-adevăr o pedeapsă. Din perspectivă iudaică însă, el este o reamintire a faptului că sfințenia – în acest caz, a persoanei și a relației dintre soți – poate fi compromisă și chiar pierdută. În iudaism, sfințenia este un concept extrem de important. Pentru evrei, prin poruncile Torei și prin relația pe care Dumnezeu o are cu poporul lui Israel, sfințenia este un privilegiu înnăscut. Cu toate acestea, prin furt, acest hoț ajunge să decadă spiritual și moral, sacrificându-și parțial sfințenia și devenind (temporar) doar o simplă mașină de produs copii și de muncă pentru stăpânul său. Deși este tratat cu grijă și compasiune în toți anii de ”sclavie”, evreul ajuns în această situație pierde totuși ceva din strălucirea sa de odinioară, ceva pe care trebuie mai apoi să lupte pentru a-l recupera. Într-un cuvânt, pedeapsa unui ”sclav evreu” este faptul că – prin furtul pe care l-a comis și consecințele lui – el ajunge să își piardă din nobilitate.
Însă sensul și simbolistica acestei porunci de debut a pericopei Mișpatim nu se opresc aici. Un alt detaliu fascinant este și durata acestei ”sclavii”: șase ani de muncă, urmată de eliberare în al șaptelea an. Aceste cifre nu sunt întâmplătoare. În iudaism, șase reprezintă lumea materială, iar șapte simbolizează dimensiunea spirituală, perfecțiunea. După cum explica în scrierile sale rabinul Samson Rafael Hirsch, un hoț fură tocmai pentru că a decăzut în materialism, punând posesiunile, banii, aspectul material, deasupra eticii și corectitudinii. În cei șase ani de muncă onestă, hoțul, transformat în ”sclav”, trece printr-o perioadă de redescoperire a acelor valorilor morale pierdute, atingând libertatea din anul al șaptelea cu o optică reînnoită a moralității și spiritualității.
Iar finalul fragmentului din pericopa noastră aduce în prim-plan și un alt aspect: dacă sclavul cere răspicat să rămână în casa stăpânului său și după cei șase ani (din comoditate sau teama de a fi pe cont propriu), atunci urechea sa este străpunsă. Aceeași ureche care a auzit la Sinai, direct de la Creator: ”Eu sunt DOMNUL Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din casa robiei” (Exodul 20:2), este acum mutilată pentru că refuză să asculte. Rabinii explică acest gest ca pe o lecție profundă despre libertate: omul – indiferent cine este el – nu este menit să fie sclav. El nu este menit să rămână în robie permanentă nici măcar într-un mediu bun, într-un cadru în care are ocazia să fie alături de oameni buni, care îl pot învăța lucruri pozitive. Libertatea sa – fizică și spirituală – trebuie să rămână un ideal suprem.
Putem acum răspunde la întrebările cu care am debutat.
Care este scopul poruncilor? Acela de a-l face pe om să-și atingă potențialul moral și spiritual, să-și corecteze greșelile într-un mod productiv, învățând din ele și continuându-și apoi ascensiunea. O societate dreaptă și corectă nu este aceea care doar pedepsește, ci aceea care oferă fiecăruia o șansă reală de a se redresa.
De ce începe această colecție de legi tocmai cu această poruncă? Pentru că o societate se măsoară prin modul în care îi tratează pe cei mai vulnerabili. Un hoț care nu își poate plăti datoria este vândut ca ”sclav”, dar acest statut este profund diferit de orice concept clasic de sclavie. Scopul lui nu este umilirea sau pedepsirea, ci restaurarea integrității morale, pentru ca individul să poată fi reintegrat ca un membru productiv al societății, în etică și sfințenie.
De aceea, cred eu, a dat Dumnezeu această lege ca preambul la toate celelalte din pericopa Mișpatim! ”Ce mari sunt faptele Tale, DOAMNE, foarte profunde sunt gândurile Tale!” (Psalmi 92:6)
Șabat Șalom!
Opinii recente