Dumnezeu a vorbit lui Moshe in Pustia Sinai, in Cortul Intalnirii, in prima zi a lunii a doua, in al doilea an dupa iesirea din Egipt, spunand: “Fa o numaratoare a intregii obsti a fiilor lui Israel…” (Numeri 1:1-2)

Moshe i-a numarat dupa cuvantul lui Dumnezeu, precum i se poruncise. (Numeri 3:16)

Pericopa din aceasta saptamana, cu care incepe lectura Cartii Numeri, ar putea fi “concentrata” la prima vedere intr-un singur cuvant: recensamant. Dumnezeu ii porunceste lui Moshe sa numere poporul, iar acesta se supune poruncii… Insa cele doua versete pe care le-am ales pentru acest comentariu ne spun mult mai multe si pentru a aduce in prim-plan acest fapt, voi face uz de vorbele lui Rashi, cel mai mare comentator al Torei din toate timpurile…

Comentand primul verset al pericopei Bamidbar, Rashi spune urmatoarele:

“Pentru ca Israel este atat de drag inaintea Sa – pentru aceasta [Dumnezeu] ii numara fara incetare. Cand au iesit din Egipt, i-a numarat. Cand au (de)cazut prin pacatul Vitelului de Aur, i-a numarat, pentru a vedea cati au mai ramas. Iar aici, cand a venit pentru a aduce Prezenta Divina asupra lor, i-a numarat [din nou]. In prima zi a lunii Nisan, Tabernacolul a fost ridicat. Si in prima zi a lunii Yiar, [luna urmatoare,] Dumnezeu i-a numarat pe evrei.”

Cand am citit pentru prima data comentariul lui Rashi, mi s-a parut sincer putin “obsesiva” aceasta numaratoare. Ce rege, in fond, chiar daca isi iubeste poporul, isi numara supusii tot timpul ?! Apoi am inteles ca de fapt ceea ce Rashi aduce in prim-plan nu este o dragoste regala, a unui suveran fata de supusii sai, ci o dragoste parinteasca, a unui tata (sau mama) fata de copiii sai. Recitind cele cateva cuvinte pe care Rashi le scrie, imi vin in minte imagini “calde”… Imi vine in minte spre exemplu imaginea unei mame pasare sau animal cu puii, numarandu-i, strigandu-i, asigurandu-se ca toti sunt prezenti, ca nimic rau nu s-a intamplat nimanui, ca toti pot raspunde… Imi vine in minte imaginea pe care o traiesc impreuna cu Livia, sotia mea, de noua luni incoace, de cand o avem pe Shiri, fetita noastra, pe care mai nou, de cand a invatat sa se tarasca peste tot, trebuie sa o tinem sub observatie permanenta, sa o “numaram” (daca vreti sa folosim verbul pericopei noastre) pentru a ne asigura ca totul este in regula. Si sunt convins ca orice parinte si chiar si orice frate sau sora mai mare care a petrecut timp cel putin o data avand grija de un copil ma intelege perfect…

Rashi compara dragostea lui Dumnezeu pentru fiii lui Israel cu dragostea parinteasca. O spunem si noi, de multe ori in rugaciuni, “Avinu Malkeinu” – “Tatal nostru, Regele nostru”, pentru ca dorim ca iubirea regala sa se impleteasca cu iubirea parinteasca… Iar parintii sunt intotdeauna foarte grijulii cu copiii lor si ii tin mereu aproape, nu-i asa?

Asa am inteles primul verset… Insa la al doilea verset, cel din capitolul 3, Rashi face un comentariu pe cat de straniu, pe atat de interesant: “Moshe a spus inaintea lui Dumnezeu: «Cum pot eu oare sa intru in corturile oamenilor pentru a le numara copiii?! [Ar fi o violare a intimitatii!]» Dumnezeu i-a raspuns: «Tu sa-ti faci treaba ta, iar Eu o voi face pe a mea.» Moshe a mers si a ramas in picioare la intrarea cortului, iar Prezenta Divina a intrat inauntru si [apoi] a rostit: «In cortul acesta sunt atatia copii.» De aceea Tora spune [ca numaratoarea a fost facuta] dupa cuvantul lui Dumnezeu.

Ce inseamna de fapt aceasta poveste? Ce vrea Rashi, citand Midrash-ul, sa ne spuna? Si cred ca raspunsul poate fi gasit tot prin intermediul comparatiei intre relatia evreilor cu Divinitatea si relatia copiilor cu parintii. De multe ori, in dragostea lor nesfarsita, parintii uita ca fiii si fiicele lor au nevoie si de independenta, de intimitate, de un spatiu al lor, fizic, intelectual, spiritual si emotional… Se intampla de multe ori ca parintii sa le refuze copiilor acest drept la propriul spatiu, sa vrea – chiar si la varste inaintate, adulte – sa ii tina aproape, sa ii ajute, sa le ia greutatile de pe umeri. Insa copiii trebuie intr-un final lasati sa “plece din cuib”… Pentru a creste corect si a deveni adult, un copil trebuie lasat sa faca uneori greseli, trebuie calauzit insa nu tinut permanent de mana, trebuie indrumat cu sfaturi insa lasat sa ia propriile decizii.

In ipostaza pe care o prezinta Tora in saptamana aceasta, Dumnezeu i-a iubit pe evrei atat de mult incat i-a numarat tot timpul, i-a tinut permanent in “raza vizuala”, pentru ca evreii proaspat eliberati din robie erau ca niste copii… Insa chiar si in aceasta grija parinteasca, Dumnezeu a tinut seama de rugamintea lui Moshe, care – iubindu-i poate tot atat de mult – a cerut sa fie lasat sa ramana la usa, sa lase fiecaruia dintre cei pe care ii conducea acel spatiu al lor, in care sa poata sa fie cu ei insisi, cu familia lor, cu viata lor intima…

De multe ori, teologii se intreaba de ce Dumnezeu, cel care stie sfarsitul oricarui lucru, nu ii opreste pe oameni de la a comite fapte reprobabile, de la a pacatui si de la a-si face rau unii altora… Si, cu aceeasi intrebare, incercam adesea sa aflam si motivul pentru care uneori parintii (unii dintre ei, cel putin) isi lasa copiii sa comita greseli, cu toate ca acestea dor si uneori lasa urme… Iar raspunsul este acelasi – cel pe care pericopa Bamidbar si comentariul lui Rashi il aduc in prim-plan: este important pentru fiecare om sa aiba spatiul lui, sa poata – atunci cand simte nevoia – sa se retraga in cei “dalet amot” personali (dupa cum numeste iudaismul acest spatiu; lit: 4 amot – aprox. 3 metri patrati) si sa fie cu sine, cu viata si cu deciziile sale.

Este o lectie de viata pe care cu totii avem nevoie sa o invatam…

Shabat Shalom!

Share This