Semne de intrebare

[BAMIDBAR SAU NUMERI?]
In urma cu cateva saptamani, atunci cand cetatenii Romaniei au trebuit sa se declare pentru recensamant, recenzorul nu m-a gasit acasa. Mai erau doar cateva zile pana la incheierea actiunii si incepusem sa-mi fac chiar probleme, gandindu-ma deja la drumurile pe care le voi avea de facut pe cine stie unde pentru a ma declara. Nu era vorba de vreo nevoie sau dorinta a mea de a fi recenzat, ci doar de faptul ca legea ma obliga sa fac acest lucru.

Intr-un final, am fost gasit acasa. Mi s-a pus in fata un formular pe care urma sa il completeze o doamna recenzor si care a inceput sa bifeze, mai mult fara sa ma intrebe, rubrici dupa rubrici. Am corectat-o acolo unde era necesar, a inlocuit in cele din urma formularul cu unul pe care nu a mai facut greseli si totul s-a terminat cu bine. Iar apoi, la catva timp dupa ce a plecat, am stat si m-am gandit: m-am declarat evreu si asta inseamna din punct de vedere statistic o zecimala (probabil milionime) in plus la procente; am spus ca lucrez la Federatia Comunitatilor Evreiesti si ca ma ocup de educatie iudaica si m-am intrebat atunci (si inca o mai fac) daca oare au vreun cod pentru functia pe care o ocup, aceea de coordonator al activitatii de Talmud Tora. S-a incheiat formularul si am devenit (fara a ma limita, sper, la asta) o cifra intr-o statistica…

 * * *

In limba ebraica, cea de-a patra carte a Torei, cea pe care o deschidem saptamana aceasta, se numeste Bamidbar, insemnand “in pustiu”. Deoarece cartea isi desfasoara actiunea in exclusivitate in pustiu, dupa iesirea evreilor din Egipt si inainte de intrarea in Eretz Israel, un nume mai potrivit nici nu se putea… Si totusi, numele in limba latina, preluat mai apoi si de catre toate traducerile ulterioare, este Numeri, insemnand – evident – “numere”, “numaratori”. Ce este atat de important in aceste numaratori care – de altfel – abunda in cartea Numeri, ca si in celelalte carti? De ce insista Tora sa ne arate, iarasi si iarasi, numarul exact al evreilor, cati au ajuns in Egipt, cati au iesit din Egipt, cati au calatorit prin pustiu, cati au ramas dupa pacatul vitelului de aur, cati au ajuns in Tara Fagaduintei?

Cand m-am gandit la ideea de recensamant din Tora am avut impresia ca oamenii aceia, evreii numarati in atatea si atatea ocazii, trebuie sa se fi simtit cam la fel: o cifra intr-o statistica. Cel putin asa pare la prima vedere… Nu pot spune ca e rau, statisticile sunt bune in principiu, insa care este totusi mesajul? Tora insista, ofera cifre, face adunari, tine evidenta… De ce?

In pericopa Ki Tisa, in care evreii sunt numarati printr-o donatie de o jumatate de shekel, Dumnezeu da porunca: “Cand vei socoti pe copiii lui Israel si le vei face numaratoarea, fiecare dintre ei sa dea Domnului un dar in bani, pentru rascumpararea sufletului lui. […] Orice om cuprins in numaratoare, de la varsta de 20 de ani in sus, va plati darul ridicat pentru Domnul.” [Exodul 30.11-14]

Ce este atat de “ridicator”, de “inaltator” in a fi numarat? Raspunsul este ca adevaratii profeti au avut puterea de a ii dezvalui unui om intreaga personalitate, numai printr-o simpla privire. Cand un om statea in fata lui Moshe si Aharon pentru a fi numarat, persoana respectiva primea o binecuvantare, experienta era cu adevarat inaltatoare. Prin faptul de a repeta numaratoarea iar si iar, exact in momentele de rascruce ale istoriei evreilor (ajungerea in Egipt, Exodul, drumul prin desert, primirea Torei, intrarea in Israel), Dumnezeu a dorit sa realizeze contrarul a ceea ce un recensamant insemna in zilele noastre. Prin faptul ca au primit o binecuvantare si li s-a dat ocazia sa contribuie cu bani sau sa se implice in vreun fel in ceea ce avea loc in respectivul moment istoric, evreii au fost scosi din anonimat si nu introdusi in acesta. Li s-a dat sentimentul de “am fost si eu acolo”, de “am spus si eu un cuvant acolo, am dat un ban”, li s-a reinnoit convingerea ca fiecare individ in parte conteaza. In Tora, recensamantul nu a fost o statistica, ci un mod de inaltare spirituala.

Am debutat acest comentariu cu intrebarea “Bamidbar sau Numeri?” Maretia Torei consta tocmai in faptul ca Bamidbar si Numeri sunt sinonime, nu in intelesul intrinsec al cuvintelor, ci in semnificatia lor. In pustiu, acolo unde oamenii nu supravietuiesc solitari, in care chiar si o natiune intreaga poate fi mica pentru imensitatea de nisip si piatra care o inconjoara, acolo, Dumnezeu le-a dat evreilor sentimentul de apartenenta la poporul lor si de unicitate a fiecarui individ. Acolo li s-a spus ca sunt Am ehad ke ish ehad! (Un popor precum un singur om).

Ce putem invata pentru astazi?

[AI CUI SUNT COPIII DUMNEAVOASTRA?]
Ciudata intrebare, nu-i asa? Pare deosebit de straniu sa rogi pe cineva sa-ti raspunda ai cui sunt copiii lui? Poate parea chiar un afront, poate parea ca ma amestec in viata personala a cuiva sau ca pun sub semnul intrebarii fidelitatea partenerului de viata. Dar in intrebarea pe care am pus-o eu nu este nimic din toate astea, iar pericopa Bamidbar ma incurajeaza sa intreb acest lucru.

In pericopa de saptamana aceasta, Dumnezeu ii porunceste lui Moshe sa ii numere pe evrei, dupa casele parintilor lor, sa ii numere pe toti cei peste douazeci de ani care sunt capabili sa tina o arma in mana. (Foarte asemanator cu zilele noastre cand, la varsta de 17, 18 sau 21 de ani, atunci cand se apreciaza ca un tanar este considerat apt pentru armata, respectivul devine major, cu toate drepturile ce decurg din aceasta calitate.) Intr-o numaratoare separata, membrii tribului lui Levi sunt de asemenea cuprinsi, incepand cu varsta de 30 de zile. Iar inainte de aceasta numaratoare, Aharon si cei patru fii ai acestuia, Kohanimii, o subdiviziune a tribului Levi, sunt numarati la randul lor.

Tora ii mentioneaza pe cei patru fii ai lui Aharon pe nume, spunand, in Numeri 3.1-3: “Acestia sunt urmasii lui Aharon si Moshe in ziua in care Dumnezeu a vorbit lui Moshe pe Muntele Sinai. Acestea sunt numele copiilor lui Aharon: Nadav, Avihu, Eleazar si Itamar. Acestea sunt numele copiilor lui Aharon care au fost Kohanim (preoti), care au fost unsi si au slujit in serviciul divin.”

Si iata intrebarea despre care vorbeam: AI CUI SUNT COPIII? Ai lui Aharon sau ai lui Moshe? Ei bine, in realitate, cei patru erau copiii lui Aharon, iar urmasii lui Moshe nici macar nu sunt mentionati explicit in aceasta numaratoare. Si atunci, de ce mai este mentionat Moshe? Si – iarasi deloc de ignorat – care este legatura intre faptul ca Dumnezeu a vorbit lui Moshe pe Muntele Sinai si urmasii acestuia?

In Talmud (Sanhedrin 19b), o persoana care educa un copil este comparat cu un parinte. Desigur, Moshe i-a educat pe toti evreii si poate de aceea Tora il considera ca fiind “parintele” poporului. Si totusi, explicatia nu este suficienta: de ce Moshe nu este desemnat PARINTE atunci cand ii scoate pe evrei din Egipt, sau atunci cand despica Marea Rosie, sau cand scoate apa din stanca? De ce tocmai atunci cand educa?

Mesajul paragrafului de mai sus nu este pentru cei care invata, pentru elevi. Un copil isi considera parintele drept model, isi considera profesorul drept model, insa sunt nenumarate alte modele pe care le poate lua in consideratie si urma. Mesajul din pericopa Bamidbar este pentru cel care preda! Un copil nu poate fi educat decat daca il iubesti ca si cum ar fi al tau. De cate ori nu vi se intampla sa spuneti unui copil din vecini ca se joaca cu mingea la ora 3 dupa-amiaza si ca face prea mult zgomot? Intrebarea este: ii spuneti pentru a scapa dumneavoastra de zgomot, sau pentru a-l educa sa nu mai faca acel zgomot? Dar daca fiul sau fiica dumneavoastra strica un obiect din casa, reprosul facut este pentru ca respectivul obiect costa, sau pentru a face copilul sa inteleaga ca lucrul respectiv costa?

De cele mai multe ori, atunci cand incercam sa facem educatie unui copil care nu este al nostru, o facem pentru noi, si nu pentru copil. Ne deranjeaza zgomotul, facem observatie si se intrerupe. Ne e teama ca mingea ne-ar putea lovi masina, facem observatie si locul de joaca se muta. Ni se pare ca un tanar este nepoliticos in tramvai si nu cedeaza locul, ii spunem si il certam si lucrurile se rezolva. Dar – de cele mai multe ori – nu punem suflet in nimic din toate astea… Scapam de disconfortul de moment, rezolvam problema care a aparut, insa “de educatia copilului sa se ocupe parintii lui, nu eu”.

Atunci cand ne dam insa copii la scoala, dorim ca profesorul sau educatorul sa ni-i invete cum sa se poarte, nu numai sa sanctioneze abateri. Atunci cand vedem copilul cu un cercel in nas, de exemplu, sau cand ni se pare ca sta prea mult prin discoteca si prea putin la invatatura, sau cand cercul lui de prieteni nu ne place, atunci ne amintim…

In pericopa Bamidbar, Moshe este numit parintele copiilor lui Aharon atunci cand isi arata dragostea pentru ei, cand ii invata Tora pentru a le crea o identitate si a le oferi un ghid pentru viata, atunci cand ii EDUCA. Atunci cand faceti si dumneavoastra acelasi lucru, cand sunteti pusi de catre viata in ipostaza de “profesor”, retineti un lucru: daca nu iubiti pe respectivul copil ca si cum ar fi al dumneavoastra, puteti sa-i cititi din manual, puteti sa-i tineti un discurs, puteti sa-l trageti de urechi sau sa-i faceti morala. Dar cu siguranta, asa nu il veti invata!

[IDENTITATEA…]
Inca din momentul in care ne nastem, fiecare dintre noi are o identitate. Incepand cu talia si greutatea, continuand cu ochii albastri sau verzi si terminand cu seria si numarul pasaportului, orice om are o identitate. Un nume care sa fie folosit de catre ceilalti pentru a-l apela, un nume de familie care ne integreaza in linia pe care au urmat-o parintii si bunicii nostri si, daca reusim sa ni-l cream, un renume, ceva pentru care sa fim amintiti.

Ce se intampla atunci cand ne pierdem identitatea? Apar problemele… Un om care sufera de amnezie, de exemplu, trebuie sa isi ia viata de la inceput, sa se reobisnuiasca cu cei din jur, sa incerce sa isi reaminteasca de unde vine si ce facea inainte ca amnezia sa apara. Si nu-i usor… Trebuie “refacut traseul”, cum se spune… Pentru unii, momentul refacerii legaturii poate fi o lovitura in cap, pentru altii un miros familiar, o strafulgerare de lumina, un cuvant cu cine stie ce semnificatie…

Si tot mecanismul acesta functioneaza pentru ca in urma cu ani, pe cand eram copii, parintii ne-au dat ceva din ei, o legatura si o identitate. Pentru ca am invatat si noi, din experienta de viata, din greselile noastre si ale prietenilor, din ceea ce ni s-a intamplat…

* * *

Pericopa de saptamana aceasta, Bamidbar, ar fi trebuit sa fie stadiul final al dezvoltarii noastre nationale, ca popor evreu. Ar fi trebuit sa povesteasca ultimele luni petrecute in pustiu si pregatirile pentru intrarea in Eretz Israel. De la iesirea din Egipt a trecut un an, iar evreii trebuiau sa fie deja gata sa isi indeplineasca obligatiile de Bnei Israel (fii ai lui Israel), de slujitori ai lui Dumnezeu si de popor sfant. Si totusi – asa dupa cum vom vedea in continuare in Tora – lucrurile nu au decurs chiar asa. A mai fost nevoie de 40 de ani prin desert, de o “amnezie colectiva” si de o recuperare pentru ca misiunea pe care Dumnezeu a pregatit-o pentru evrei sa fie pe deplin inteleasa.

Pericopa Bamidbar mai poarta numele si de Parashat Degalim (pericopa steagurilor), pentru ca in ea Dumnezeu le spune evreilor: “Fiii lui Israel sa poposeasca fiecare langa steagul familiei sale si sa-si aseze taberele inaintea cortului marturiei si imprejurul lui.” [2.2] Dupa multi ani de sclavie in Egipt, in care – in mijlocul atator nevoi si greutati – nimeni nu mai avea prea mult timp pentru relatii familiare, evreilor li se spune sa poposeasca fiecare langa steagul familiei sale si in apropiere de Cortul Intalnirii. Li se spune sa fie impreuna cu ai lor, sa-si incarce bateriile si sa se apropie de Dumnezeu. Li se spune sa stea langa STEAG, langa steagul pe care atatea generatii inaintea lor, chiar in conditiile acelea grele din Egipt, l-au tinut sus…

* * *

Recuperarea dupa amnezie nu este usoara. Se face cu efort si ajutor din partea celor apropiati, se face cu cheltuiala de timp si energie. Si iata ca astazi, dupa groaznica lovitura a Holocaustului si dupa anii de amnezie fortata care au urmat, avem cu totii o criza de identitate. Nu mai stim bine care ne este steagul, cum arata familia noastra, de unde am venit si ce faceam inainte de lovitura… Nu mai stim bine cum sa ne asezam langa steagul familiei noastre si nici putem gasi exact Cortul Intalnirii…

Si totusi, ceva stim! Exista mirosul acela familiar, strafulgerarea de lumina si cuvintele pline de semnificatii: SUNTEM EVREI! Steagul exista! La fel si familia si Dumnezeu! Avem nevoie doar de o lovitura puternica, pe care singuri trebuie sa ne-o administram. Si asta cat mai repede…

In pericopa Bamidbar evreii se aduna in jurul Cortului Intalnirii si fiecare are un loc. Este locul care ne-a fost pastrat si noua, este identitatea uitata si care asteapta sa o regasim.

ESTE IDENTITATEA PE CARE TREBUIE SA O DAM COPIILOR NOSTRI, PENTRU CA STEAGUL FAMILIEI SA RAMANA SUS.

Shabat Shalom!

Share This