În celebrul roman și serial de comedie științifico-fantastică “Ghidul autostopistului galactic” (”Hitchhiker’s Guide to the Galaxy”), publicat în 1979 de scriitorul și dramaturgul englez Douglas Adams, omenirea dă sarcină unui supercomputer numit Deep Thought să caute: ”sensul vieții, universului și tuturor lucrurilor” După peste șapte milioane de ani de procesare a informației, computerul anunță că răspunsul pe care toată lumea îl aștepta este… patruzeci și doi.

Nu cu mult timp în urmă, am citit un articol publicat în 2014 pe site-ul QuantumTorah.com și republicat recent pe blogul Times of Israel. În articol, dr. Alexander Poltorak, profesor de fizică și matematică în New York, enumeră mai multe semnificații ale numărului 42 în iudaism, în relație cu pericopele pe care le citim în această săptămână: Matot și Masei. Legătura este simplă: în pericopa Masei, Tora enumeră locurile de popas ale israeliților în timpul celor patruzeci de ani de peregrinări prin deșert, de la Exodul din Egipt și până la intrarea în Țara Canaanului. Numărul total de locuri de popas: patruzeci și două, același cu numărul care aparent sumarizează ”sensul vieții”…

Deși poate părea ușor copilărească, ideea unui număr ”magic” 42 mi s-a părut interesantă, așa că m-am gândit ca pentru acest articol să încercăm să trecem în revistă împreună câteva dintre sensurile acestui număr, pornind în primul rând de la articolul dr. Poltorak, căruia îi revine tot creditul pentru colectarea acestor surse și elucidarea ideilor aduse în prim plan.

În primul rând, Zohar Hadash — o lucrare compilată în Spania Evului Mediu din pasaje legate de mistica iudaică, dar care nu fost incluse în Zohar — ne spune că ”Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt în spiritul misterios al numelui Său de 42 de litere, același care a fost folosit și la Crearea lumii.” Despre ce nume divin de 42 de litere este vorba? Despre un nume divin practic imposibil de pronunțat (în special datorită lungimii lui), la care însă poemul sub formă de acrostih Ana Bekoah, recitat în cadrul rugăciunii de Kabalat Șabat, face aluzie.

În tratatul Kidușin, Talmudul Babilonian leagă acest nume divin de trăsături de caracter cum ar fi pietate, calm, modestie, maturitate, bunătate și dragoste față de oameni și concluzionează că o persoană care stăpânește acest nume (probabil sensul fiind că este capabilă să acționeze în spiritul trăsăturilor de caracter la care el face aluzie) ”moștenește două lumi: această lume și Lumea Viitoare”.

Conform unei tradiții din perioada gaonilor (aproximativ secolele 7-10 e.a.), numele divin pe care Marele Preot îl rostea în Sfânta Sfintelor în ziua de Iom Kipur era tot acest nume de 42 de litere. (Există desigur și tradiția că numele pronunțat de Kohen Gadol era Tetragrama, în pronunția ei corectă și completă.)

Și încă alte câteva curiozități… Un sul de Tora are 42 de rânduri pe fiecare coloană. Filacteriile conțin numele lui Dumnezeu de 21 de ori fiecare, pentru un total de 42 de ori împreună. Iar după terminarea sărbătorii de Pesah, numărul de zile rămase din Sefirat HaOmer (Numărarea Omerului) este tot 42, în condițiile în care respectivele zile sunt încărcate de semnificații mistice și totodată marchează o progresie de la eliberarea fizică (Pesah) către eliberarea spirituală (Șavuot, Sărbătoarea Primirii Torei).

Desigur, după cum am mai spus, ideea că numărul 42 ar avea semnificații speciale poate părea copilărească. În fond, multe dintre aluziile și metaforele de mai sus pot fi o simplă coincidență, deși — probabil veți fi de acord — una deosebit de ”suculentă”.

Însă un comentariu hasidic asupra Torei, intitulat Pri Țadik, redactat în ultima jumătate a secolului al 19-lea de către rabinul polonez Țadok HaKohen, face o observație și interpretare interesantă.

De ce este important — se întreabă Pri Țadik — ca Tora să enumere în capitolul 33 din Numeri toate locurile de popas ale evreilor? De ce este oare atât de important să știm unde s-au oprit și de câte ori, ordinea exactă a acelor popasuri și evenimentele asociate cu fiecare loc în parte?

Răspuns: pentru că fiecare din respectivele locuri sunt de fapt un pas pe care l-am făcut împreună în devenirea noastră ca popor. Fiecare loc a fost nu doar un prilej de odihnă fizică, ci și o ocazie de reflecție, introspecție, regăsire de sine și creștere în spiritualitate.

În toți anii de peregrinare prin deșert, evreii au avut nevoie de foarte puține lucruri din punct de vedere fizic. Hrana cădea zilnic din cer sau zbura direct în mâna celor care și-o doreau (a se vedea episoadele cu mana și prepelițele). Apa potabilă curgea din stâncă. Nori protectori înconjurau poporul din toate direcțiile, pentru a-l feri de soare, de arșița și nisipul deșertului, de animale sălbatice și de dușmani. Dumnezeu Se îngrijea de toate… mai puțin de spiritualitatea oamenilor. Liberul arbitru — poate cel mai de preț dar pe care Dumnezeu l-a dat omenirii alături de Tora — făcea în așa fel încât oamenii să fie direct răspunzători pentru deciziile lor, pentru ceea ce făceau cu viața lor, cu moralitatea lor, cu caracterul lor. Ei și numai ei aveau datoria să își automodeleze conștiința și mentalitatea, de la una de sclav, violentă, pripită și dură, la o cale a dreptății, bunătății, calmului, respectului față de Dumnezeu și de oameni și respectării poruncilor Torei.

Când Zohar Hadaș ne spune că ”Dumnezeu i-a scos pe evrei din Egipt în spiritul misterios al numelui Său de 42 de litere, același care a contribuit și la Crearea lumii”, ceea ce cred eu că ne spune este că atât în Creație cât și în Exod, Dumnezeu a încorporat conceptul de creștere graduală în spiritualitate. Nici lumea pe de-a-ntregul ei și nici lumea evreilor proaspăt eliberați din robie nu a fost menită să fie nici una perfectă din primul moment și nici una statică și plată spiritual. Dimpotrivă, Dumnezeu a dorit-o ascendentă și dinamică, fiecare pas în direcția bună reprezentând practic o treaptă mai aproape de ideal.

Trăsăturile menționate de Talmud ca fiind asociate cu numărul 42 erau exact opusul celor pe care evreii le înfruntaseră în Egipt. Societatea egipteană a acelor vremuri era idolatră, violentă, arogantă și xenofobă. Acum, evreilor li se cerea să fie buni, non-violenți, repectuoși, iubitori de oameni, spirituali. Probabil că ceea ce Talmudul dorește să puncteze este că în timpul anilor de peregrinări, cu fiecare oprire, cu fiecare popas, evreii au lăsat în urmă o trăsătură negativă și au îmbrățișat una pozitivă. Patruzeci și doi de pași dinspre robie spre libertate. Patruzeci și două de trepte dinspre decădere către împlinire spirituală. Patruzeci și două de etape ale evoluției conștiinței umane, dinspre sclavie către libertate, dinspre servitute către autoguvernare.

În viața fiecăruia dintre noi, călătoriile abundă. Ele sunt modul nostru de a ne afirma ca oameni, dinamici și schimbători, în continuu periplu prin viață, în continuă relație cu Dumnezeu, cu semenii noștri și cu noi înșine. Indiferent dacă sunt în număr de 42 sau mai multe sau mai puține, ”popasurile” noastre prin viață sunt menite să ne ofere momente de respiro și de meditație, în care să ne întrebăm dacă drumul pe care mergem este cel bun sau nu. Ele sunt reperele, așa-numitele milestones, care ne definesc progresul ca indivizi și societate.

Cele patruzeci și două de popasuri din Egipt către Țara Promisă se regăsesc în viața fiecărui evreu, al cărui suflet călătorește din momentul în care coboară în lume la naștere și până la reîntoarcerea sa la Sursă, la Dumnezeu. — Baal Șem Tov

Șabat Șalom!

Share This