Semne de intrebare

[DE CE SHMITA?]
In general oamenii nu cauta prea des motivul pentru care anumite porunci sunt mentionate in Tora. Unii nu cauta pentru ca pur si simplu nu ii intereseaza, nici Tora si nici motivul pentru care contine ceea ce contine. Altii nu cauta pentru ca stiu deja, sau cel putin cred ca stiu. Altii nu cauta pentru ca sunt intru totul “dedicati” conceptiei – gresite, dupa parerea mea – ca raspunsul la orice intrebare in acest sens este: “pentru ca asa este, pentru ca asa a vrut Dumnezeu”.

Pentru toti cei de mai sus, precum si pentru altii, pe care i-am omis probabil, voi incerca sa lamuresc o problema care – spre deosebire de multe altele din cele mentionate in Tora – este intoarsa pe toate fetele si “disecata” indelung de catre comentatori.

In debutul pericopei Behar, Dumnezeu le spune evreilor urmatoarele, vorbindu-le pe Muntele Sinai:

Cand veti intra in tara pe care v-o dau, pamantul sa se odihneasca, sa tina un Shabat in cinstea Domnului. Sase ani sa-ti semeni ogorul, sase ani sa-ti tai via si sa strangi roadele. Dar in anul al saptelea sa fie un Shabat, o vreme de odihna pentru pamant, un Shabat tinut in cinstea Domnului: in anul acela sa nu-ti semeni ogorul si sa nu-ti tai via. Sa nu seceri ce va iesi din grauntele cazute de la seceris si sa nu culegi strugurii din via ta netaiata: acesta sa fie un an de odihna pentru pamant. Ceea ce va iesi de la sine din pamant in timpul Shabatului lui, sa va slujeasca de hrana, tie, robului tau si roabelor tale, celui tocmit de tine cu ziua si strainului care locuieste cu tine, vitelor tale si fiarelor din tara ta; tot venitul pamantului sa slujeasca de hrana. — Leviticul 25:2-7

Ce se ascunde oare in spatele acestei porunci? De ce a vorbit Dumnezeu evreilor pe Muntele Sinai despre asa ceva? Oare nu existau lucruri mai importante, mai “presante”, pe care sa le aduca in prim-plan? In fond evreii urmau sa intre intr-o tara noua si necunoscuta, urmau sa isi schimbe modul de viata, sa devina stapani ai locurilor in care traiau… Oare modul in care trebuie crescuti copiii sau explicatii privitoare la ordinea sociala si la dreptul de proprietate, sau poate indemnuri la inaltare spirituala nu erau mai potrivite pentru inceputul unei pericope care se numeste Behar (pe munte [Sinai]) si care incepe cu mentiunea explicita ca legile continute in ea au fost date de Dumnezeu la Muntele Sinai?

Ei bine, pericopa Behar si paragraful de mai sus se refera exact la toate acestea, la educatia copiilor, la ordinea sociala, la dreptul de proprietate si la inaltare spirituala! Voi explica…

In toti anii trecuti de la schimbarea care a avut loc in Romania in decembrie 1989, unul din lucrurile pe care le-am invatat si ni l-am asumat ca fiind parte din forma de guvernamant care se numeste democratie a fost – o sa fiti surprinsi – GREVA. Pentru salarii mai mari, sau dreptul de a face un oarecare lucru, impotriva a ceva care ii deranjeaza, oamenii fac greva. Ni se pare normal ca un profesor sa opreasca lucrul pentru ca nu si-a incasat salariul timp de trei luni, ni se pare normal ca un om evacuat abuziv sa recurga la greva in cazul in care alte solutii au esuat, ni se pare normal ca un muncitor concediat pe nedrept sa protesteze prin greva. Si ni se par normale toate acestea, mai ales daca noi suntem respectivul profesor, sau omul evacuat abuziv, sau muncitorul concediat pe nedrept. “Ce sa faca bietul profesor / om / muncitor? Trebuie si el sa se faca auzit, nu?”, este replica pe care o folosim adesea pentru a justifica o astfel de actiune de protest.

Insa ce ati spune daca spre exemplu calculatorul pe care il folositi abuziv, de dimineata pana seara si uneori chiar si noaptea, ar face greva si nu ar mai functiona? Ce ati spune daca puloverul de lana preferat ar refuza (ca in povestile pentru copii) sa fie imbracat, pentru ca “s-a saturat pur si simplu” si vrea o pauza? Ce ati spune daca fiul dumneavoastra ar veni acasa si v-ar spune ca mingea de fotbal cumparata acum trei ani refuza sa mai sara si striga in gura mare ca este in greva si ca vrea concediu de odihna?

Vi se pare ca am innebunit? “Cum adica pulover, calculator sau minge in greva?!? Toate astea sunt obiecte, asa am invatat de la tata, asa o sa le spun si eu copiilor mei. Toate astea trebuie sa fie folosite, nu au voie (chiar daca ar putea) sa intre in greva!” Ei bine, vorbesc foarte serios! Ce ati face daca s-ar intampla? Ce ati face – si acum revin la pericopa Behar – daca pamantul pe care il cultivati (daca, sa presupunem, ati fi agricultor) ar refuza sa mai dea roade, ar spune “DESTUL!” si v-ar arunca afara de pe el? Ati fi socati?!? Pai de ce? Cititi in Tora!…

In pericopa Behar, Dumnezeu ne spune ca Eretz Israel, tara pe care a dat-o drept mostenire lui Avraham, Itzhak si Iaacov, parintilor nostri, este A LUI. Ne spune ca in fiecare al saptelea an, pamantul tarii trebuie lasat sa se odihneasca, sa respire liber si sa se bucure de o vacanta. Ne spune ca pamantul poate sa respire si sa se bucure, ca are nevoie sa respire si sa se bucure… Dumnezeu ne spune ca in anul al saptelea redevenim egali, pentru ca toti (bogati si saraci, invatati si oameni simpli) suntem obligati sa respectam ceva mai mare decat noi toti, pe Dumnezeu. Si – luati aminte – modul in care Il respectam si il onoram nu este nici prin donatii fabuloase, nici prin spectacole stralucitoare, ci printr-un act simplu si accesibil tuturor: ACELA DE A NE OPRI.

Am spus ca paragraful de mai sus vorbeste despre drept de proprietate, ordine sociala si despre cum trebuie sa ne educam copiii. Acum cred ca va dati seama de ce… Suntem datori sa respectam pamantul si sa ne educam copiii sa il respecte. Suntem datori sa recunoastem ca pamantul are suflet si ca trebuie sa avem grija de sentimentele lui, pentru ca nu ne este subordonat, ci egal.

La masa de Shabat, in timp ce se face Kidush (binecuvantarea asupra vinului) painea este acoperita, pentru a nu se rusina. Avem grija de “sentimentele” ei, chiar daca o mancam. In anul de Shmita, trebuie sa avem grija de sentimentele pamantului, sa ii dam voie sa se odihneasca si sa se reimprospateze. In anul de Shmita (in care nu cultivam nimic) trebuie sa ne apropiem si noi de Dumnezeu si sa credem in El, in puterea si dorinta Lui de a ne hrani chiar fara sa cultivam. In anul de Shmita trebuie sa ne oprim si sa intelegem…

Ce putem invata pentru astazi?

[INSTRUCTIUNI DE UTILIZARE – comentariu adaptat dupa Rabinul Stephen Baars]
In zilele noastre, nimic nu poate exista fara un manual de instructiuni. De la aspiratoare si medicamente si pana la avioane si reactoare atomice, lucrurile trebuie sa fie insotite de o carte in care producatorul sa indice contraindicatii, reactii adverse, probleme tehnice, mod de asamblare…

Iar regulile generale in acest caz sunt doua:

  • instructiunile de utilizare sunt cu atat mai detaliate cu cat obiectul despre care se vorbeste este mai complex si
  • daca instructiunile de utilizare nu sunt respectate, in primul rand se pierde garantia, iar in al doilea rand, obiectul nu functioneaza (de obicei) cum trebuie.
* * *

Atunci cand se vorbeste despre Toheha, oamenii au o tresarire. Si asta pentru simplul fapt ca versetele 26.4-12 si 26.16-38 din Leviticul (cunoscute si sub acest nume, de Toheha) sunt binecuvantarile si blestemele pe care Dumnezeu le “ofera” evreilor.

De ce mai multe versete de blestem decat de binecuvantare? Pentru ca – din nefericire – in viata sunt mult mai multe posibilitati ca lucrurile sa mearga prost decat ca ele sa mearga bine. O lege a lui Murphy spune de altfel ca “lasate la voie intamplarii, lucrurile vor evolua din prost in mai prost”. Din pacate, foarte adevarat…

Si totusi, legea lui Murphy ramane pe hartie… Exista destui oameni care traiesc pur si simplu, care merg la liceu sau facultate pentru ca “toata lumea merge la liceu si facultate”, care se insoara pentru ca “toata lumea se insoara” si care au copii pentru ca “toata lumea are copii”. Exista oameni care – cunoscand si faptul ca lucrurile merg de obicei catre mai prost si constienti si de regulile generale legate de instructiunile de utilizare – ignora pur si simplu toate avertismentele. Ciudat… Oamenilor li se cere sa urmeze o scoala pentru a putea profesa, sa urmeze o alta scoala pentru a putea conduce o masina, de exemplu, dar foarte putini urmeaza o SCOALA PENTRU VIATA. Retineti: nu o scoala a vietii (in care lucrurile se invata pe parcurs, dupa principiul “am gresit si mai incerc”), ci o scoala in care sa ne pregatim pentru viata, sa ne gandim serios la cum ne-o vom trai.

Si mai este ceva: pentru aspiratoare si avioane si chiar si pentru medicamente, exista asigurare, termen de garantie, posibilitatea de a te intoarce la magazin si a spune “nu e bun, schimbati-mi-l, va rog!” Pentru viata care ne este data nu exista aceasta posibilitate. Exista numai deciziile pe care le luam noi, cu posibilitatea de a merge pe calea cea buna sau calea cea rea sau de a lasa lucrurile la voia intamplarii. Si mai exista, ca multe alte manuale de instructiuni, un paragraf care se numeste Toheha in care “Producatorul” ne indica modul de folosinta, contraindicatiile si optimizarile pe care le putem face.

Desi ar fi pacat sa nu punem mana pe manual (pentru ca o facem pentru noi), liberul arbitru ne permite si aceasta abordare. Putem sa citim instructiunile de folosinta sau le putem ignora. Insa – si aici intervine adevarata problema – “necunoasterea legii nu ne absolva de respectarea ei”.

[DUPA 50 DE ANI…]
A fost odata ca niciodata (mai bine nu s-ar mai fi povestit), prin anii 1940-1945, un razboi mare, intre toate tarile pamantului, un razboi absurd, in care nimeni nu avea nimic de castigat. A fost odata o lupta surda, impotriva lumii intregi si in care, pe langa alte cateva milioane de oameni morti prin lupte, masacre si din cauza bolilor, au mai murit si vreo sase milioane de evrei, doar pentru ca erau evrei…

Si la vreo 50 de ani de la acest razboi, atunci cand lumea credea ca – asa cum spune Tora – venise anul de Iovel (jubileul), in care toate lucrurile urmau sa reintre in normal, in care toti cei care suferisera urmau sa se reintoarca in tara lor si sa traiasca fericiti pana la adanci batraneti, la 50 de ani de la razboi asadar, lucrurile s-au “defectat” din nou. Poate pentru ca peste acesti 50 de ani pana la mult-asteptatul Iovel s-au mai suprapus inca 50 de ani ai unui alt razboi, impotriva dictaturii, in care o jumatate de Europa a luptat pentru a putea vorbi si gandi liber…

In orice caz, Iovel-ul nu a avut loc. Nu inca, cel putin… Insa lucrurile au inceput sa se miste, sa se schimbe. Exista astazi o generatie care nu a trecut nici prin primul razboi, nici prin al doilea. Sunt copiii nostri pe care Dumnezeu i-a crutat de Holocaust si de dictatura si de foamete si de nevoi. I-a crutat de toate nenorocirile si le-a dat o viata pe care sa o poata trai asa cum vor dori. Si totusi, de un singur lucru nu avem voie noi sa ii crutam: de amintirea a ceea ce a fost, de amintirea celor sase milioane, a visurilor si idealurilor lor, de alti multi care au murit, in alte epoci, pentru aceleasi visuri si idealuri. Nu avem voie sa nu ii invatam traditia pe care toti acesti oameni au trait-o, cu care toti acesti oameni au murit, nu avem voie sa ii lasam sa o uite…

In pericopa Behar, Dumnezeu ne spune sa suflam din shofar in anul al cincizecilea si sa-l sfintim, si sa se intoarca fiecare la mosia sa, la ogorul sau. Avem datoria, fata de copiii nostri, sa le spune care le este mosia unde trebuie sa se intoarca, pentru a nu se pierde pe drumul vietii, in zecile si sutele de incercari (mai mici sau mai mari) pe care le vor avea de trecut. Avem datoria sa le dam – asa dupa cum se procedeaza si in povesti – o sabie cu care sa lupte, prieteni care sa-i ajute la nevoie si o binecuvantare parinteasca. O mostenire pe care sa o tina pe post de sabie si poate scut, o comunitate de prieteni in care sa se simta acasa, in care sa nu le fie teama si – mai important decat orice – binecuvantarea noastra de a invata si de a nu uita de unde au plecat.

Si iata ca, “daca toate-acestea fi-vor invatate”, nu mai ramane decat ca Dumnezeu insusi, cel care hotaraste de fapt finalul oricarei povesti, sa ia tocul in mana si sa scrie, in anul de Iovel, pentru noi si pentru copiii nostri, ca poporul evreu sa traiasca fericit pana la adanci batraneti, in tara lui si in traditia lui pe care atatia inaintea noastra au luptat sa o pastreze. Amen!

Hazak! si Shabat Shalom!

Share This