Semne de intrebare

[CU CINE ARE DE LUPTAT ISRAEL?]
In urma cu multe pericope, atunci cand Dumnezeu decide sa distruga Sodoma si Gomora, un barbat pe nume Lot, impreuna cu familia sa, scapa din orasul in flacari. Sotia lui Lot, cu credinta in Dumnezeu putina si subreda, se intoarce sa priveasca inapoi si se transforma intr-un stalp de sare, iar Lot scapa impreuna cu cele doua fiice ale sale. Privind la orasul fumegand si la distrugerea totala, in mintea fiicelor lui Lot se infiripeaza un gand: “nu suntem noi oare singurii oameni de pe pamant?”, se intreaba ele. “Vino, sa punem pe tatal nostru sa bea vin, si sa ne culcam cu el, ca sa ne pastram samanta prin tatal nostru” [Geneza 19.32] Iar in urma acestui incest rezulta doi copii. Fiindu-i rusine de originea copilului ei, fiica mai mica a ales pentru acesta un nume neutru, menit sa “stearga urmele”: Ben Ami (Fiul poporului meu). Cea mare insa a adoptat exact metoda opusa: de ce sa ma ascund, mai bine fac totul public si conving pe toata lumea ca nu e grav, ba chiar dimpotriva… Si astfel copilul a fost numit Moav (De la tatal meu). Cu alte cuvinte, copilul a fost numit INCEST! Iar Tora, atenta la toate detaliile, ne precizeaza, pentru ca lucrurile sa fie foarte clare: “El este tatal moabitilor de astazi.” [Geneza 19.37]

[UCIGAS SAU EROU?]
La sfarsitul comentariului la pericopa de saptamana trecuta am fost tentat sa vorbesc despre Pinchas, pentru ca nu de multe ori un episod din Tora contine atatea lucruri neasteptate. Evreii sunt in pustiu, mergand din pacat in pacat spre Tara Fagaduintei, Moshe lupta, Dumnezeu se supara si apoi se impaca – dramatism in toata puterea cuvantului. Si iata ca, la sfarsitul unei calatorii de 40 de ani, atunci cand se afla la cativa kilometri distanta de Israel, atunci cand toata lumea spera ca in sfarsit lucrurile vor intra intr-o cel putin aparenta normalitate, poporul evreu ajunge in Shitim, in Tara Moabului.

Evreii erau greu incercati, rabdarea lui Dumnezeu de asemenea. Avusesera loc iesirea din Egipt, minunile de la Marea Rosie, razboiul cu Amalek, primirea Torei, pacatul vitelului de aur, alte multe razboaie cu canaanitii si amoritii, incercarea de blestem a lui Bilaam si Balak, multe revolte… Si peste toate acestea evreii au trecut in final, pastrandu-se fideli lui Dumnezeu, fiind readusi pe drumul credintei si al moralitatii de catre Moshe si Aharon, cu binisorul sau cu forta. Si iata ca, in pericopa Pinchas, tot ce atati regi si conducatori au incercat si nu au reusit sa realizeze in cei 40 de ani de pribegie, poporul evreu este pe punctul de a realiza: evreii sunt pe cale sa fie distrusi, sau mai bine spus, sa se autodistruga.

In pericopa Balak de saptamana trecuta, profetul Bilaam incearca sa blesteme poporul. Si iata ca, nereusindu-i acest lucru, Bilaam face o afirmatie cu adevarat mare: “Cum sa-l blestem eu pe cel pe care nu-l blestema Dumnezeu? Cum sa-l defaimez eu pe cel pe care nu-l defaimeaza Dumnezeu?”[23.8] Daca Dumnezeu este cu evreii, nici un blestem nu poate “lucra” impotriva lor. Si iata ca solutia miraculoasa a aparut pe data: “sa facem in asa fel incat Dumnezeu sa nu mai fie cu evreii!”, si-au zis Balak si Bilaam. Iar in Shitim, in locul in care poporul evreu facuse popas si – dupa 40 de ani de lupte – avea garda jos, au aparut frumoase fete midianite, oferind marfuri de vanzare si oferindu-se pe ele insele pentru desfrau. Iar in finalul pericopei Balak, Tora ne spune cum coruptia spirituala a functionat si cum evreii au calcat stramb…

Si cum atunci cand o greseala atrage altele, de la imoralitate s-a ajuns la idolatrie (“poporul a inceput sa preacurveasca cu fetele moabite. Ele au poftit poporul la jertfele dumnezeilor lor si poporul a mancat si s-a inchinat pana la pamant in fata dumnezeilor lor” [25.1-2]) Iar Dumnezeu i-a pedepsit cu o molima in care au inceput sa moara oameni. Si iata (din nou surpriza!) un mare conducator al evreilor, aducand in public o moabita in cortul lui, fara rusine, fara remuscari. Iar Pinchas ben Eleazar ben Aharon HaKohen, la fel de fara remuscari si la fel de in public, a pus mana pe o sulita si i-a omorat. Si molima a incetat, dupa ce facuse 24.000 de victime.

In pericopa de saptamana aceasta, chiar in debutul ei, Dumnezeu le vorbeste evreilor si il recompenseaza pe Pinchas pentru fapta sa cu investirea in functia de Kohen. In primul rand, o precizare: investirea in functia de Kohen a avut loc pentru ca singurii care beneficiasera de o astfel de investire pana atunci fusesera Aharon si fiii sai. Pinchas, nepot al lui Aharon, era prea tanar la vremea respectiva (sub 13 ani), el nefiind uns kohen. Si iata ca Dumnezeu ii confera aceasta onoare in pericopa de saptamana aceasta, ca urmare, si (paradoxal) premiu, pentru ca a ucis doi oameni! Cum este asa ceva posibil?!?

Dumnezeu nu ii poruncise sa ucida, nimeni nu parea sa il ameninte personal pentru a invoca legitima aparare, nu trebuia sa razbune moartea nimanui… Si atunci, de ce? De ce este Pinchas “recompensat” pentru o crima? Ca prima parte din raspuns, Pinchas era amenintat personal. Pentru ca Dumnezeu decisese sa pedepseasca poporul evreu, iar acel conducator de trib ii punea si lui Pinchas viata in pericol, prin atitudinea sa imorala. O alta explicatie este si faptul ca in organizarea sociala a evreilor nu existau organe de ordine, in speta politie. Conform principiului “Col Israel arevim ze laze”, fiecare evreu era dator sa ii atraga atentia celuilalt ca greseste, sa il readuca pe calea credintei in Dumnezeu si a moralitatii. Midrashul ne spune ca Pinchas a facut intr-adevar acest lucru, inainte de a ucide.

O alta componenta a raspunsului este aceea ca momentul respectiv era total impropriu unui dialog. Nu trebuie inteles prin asta ca un om are voie sa faca dreptate cu sabia in mana, pur si simplu. Trebuie doar sa ne dam seama ca in conditiile unei molime, ale unui haos total, ale unei perioade de imoralitate crase, ale unei lupte cu un dusman abil (ma refer aici la “diversiunea” moabita), singura solutie viabila era una radicala. Dumnezeu o confirma: “Pinchas, fiul lui Eleazar, fiul preotului Aharon, a abatut mania Mea de la copiii lui Israel, prin zelul pe care l-a avut pentru Mine in mijlocul lor; si n-am nimicit in mania Mea pe copiii lui Israel. De aceea inchei cu el un legamant de pace” [25.11-12]

Este un lucru foarte important in ultima fraza: Aharon, cel despre care Tora ne spune ca era omul care “iubea pacea si alerga dupa ea, iubea pe oameni si ii apropia de Tora”, Aharon si nu altul este cel mentionat ca fiind stramosul lui Pichas, desi ii este numai bunic. Dumnezeu vrea sa spuna ca Pinchas nu a pus mana pe sulita pur si simplu, ci iubind pacea si alergand dupa pace. Pinchas a omorat doi oameni, dar a oprit o molima care facuse deja 24.000 de victime. In acele momente de confuzie generala, Pinchas a fost palma pe obrazul poporului evreu. In acele momente, Pinchas a inteles ca pericolul cel mare nu este nici faptul ca ar fi putut sa isi piarda definitiv dreptul la preotie sau chiar viata, daca rudele celui ucis s-ar fi razbunat, pericolul era distrugerea definitiva a legaturii cu Dumnezeu, caderea totala si ireversibila in imoralitate si semnarea autocondamnarii la moarte a evreilor. Pinchas a inteles ca o situatie disperata cerea o solutie disperata. Insa mai multe despre aceasta, la rubrica “Ce putem invata pentru astazi?”

Ce putem invata pentru astazi?

[PIKUAH NEFESH – PERICOL DE MOARTE]
Am inceput acest comentariu prin a arata cu ce a avut de luptat poporul evreu: cu imoralitatea “pe fata”, fara perdea si fara menajamente, cu nonsalantul “orice este permis, tot ce e bun e legal”… Iar reactia evreilor la toata aceasta desfasurare de forte a fost una care la momentul in care a avut loc L-a lasat pe Dumnezeu “cu gura cascata” (daca pot spune asa si daca El nu ar fi cunoscut deja desfasurarea evenimentelor). Si asta pentru ca toate minunile pe care El le facuse pentru evrei in lungii ani de pribegie prin pustiu si toate interventiile si rugamintile lui Moshe de fiecare data cand evreii calcau stramb, pareau ca nu au ajutat la nimic. Se parea ca la un pas de Tara Fagaduintei, poporul evreu s-a inecat la mal, a cazut in idolatrie si a spus definitiv “la revedere” Torei, lui Dumnezeu si moralitatii pe care El a hotarat-o pentru ei. Se parea ca totul este pierdut, si iata ca a venit Pinchas, cu o solutie radicala atunci cand nici o reintoarcere nu mai parea posibila…

* * *

Intr-o poveste despre vremuri la fel de tulburi, Rabinul Eliezer Sorotzkin relata urmatoarele: in noiembrie 1938, chiar inainte de izbucnirea Celui de-al doilea Razboi Mondial, cativa copii evrei nemti au avut norocul sa fie scosi din Germania nazista si adusi in Marea Britanie prin ceea ce a ramas in istorie drept Kindertransport. Din nefericire, neexistand suficient de multe familii in care educatia iudaica sa le fie oferita, parte din acesti copii au fost incredintati unor familii dornice sa aiba grija de ei, insa in care din punct de vedere spiritual erau condamnati la asimilare. Sef Rabinul Londrei, Yehezkel Abramski, a debutat atunci o campanie disperata pentru strangere de fonduri care sa permita fiecarui copil sa beneficieze de educatie iudaica in aceeasi masura in care beneficiau si de hrana si securitate.

Si iata-l pe rabinul Abramski sunand la telefon intr-o zi pe un mare industrias evreu si cersind literalmente o donatie in masura sa asigure un minim de mediu evreiesc pentru acesti copii. “Este PIKUAH NEFESH!”, s-a rugat rabinul Abramski.

Interlocutorul, marele bogatas englez, a tresarit. “Rabi”, a spus el, “nu folosi acest cuvant pur si simplu! Stiu si eu ce inseamna pikuah nefesh. Pikuah nefesh inseamna pericol de moarte! Cand eram mic, parintii mei practicau religia si respectau legile cu foarte multa strictete. Cand sora mea mai mica, un bebelus pe atunci, s-a imbolnavit, era Shabat si parintii au discutat indelung daca sa sune sau nu la doctor, pentru ca Shabatul nu permitea folosirea telefonului. Tatal meu nu ar fi profanat Shabatul niciodata… Insa rabinul nostru ne-a spus ca atunci cand este vorba de viata si de moarte, putem incalca Shabatul! De la rabinul nostru am auzit eu atunci de pikuah nefesh… Rabi Abramski, copiii astia despre care vorbesti dumneata sunt deja in Anglia, departe de nazisti. Singura problema acum este modul in care sunt crescuti si in ce fel de familie sunt educati. Si, cu tot respectul, asta nu mai este pikuah nefesh! Si cu aceste cuvinte, industriasul a salutat si a inchis telefonul.

In vinerea aceea seara, dupa ce Shabatul incepuse deja, industriasul se afla la masa impreuna cu familia cand telefonul a inceput sa sune fara incetare. Intr-un tarziu, omul s-a ridicat de la masa si a raspuns. Ascultand vocea de la celalalt capat al firului, culoarea a inceput sa ii dispara din obraji… “Sunt rabinul Abramski. Te rog! Nu as suna de Shabat daca nu as stii ca este PIKUAH NEFESH. Te implor! Avem nevoie de banii aceia, ca sa fim siguri ca ii crestem evreieste pe acesti copii.”

Si, fara a mai fi nevoie sa o spunem, industriasul a raspuns favorabil.

* * *

In lumea de astazi, intelegem lucruri precum viata si moartea, justitia si injustitia, razboiul si pacea… Dar ne este de multe ori foarte greu sa intelegem la fel spiritualitatea.

In pericopa Pinchas, Dumnezeu le porunceste evreilor: “Priviti pe moabiti ca dusmani si omorati-i, caci si ei vi s-au aratat dusmani, amagindu-va, prin viclesugurile lor…” [25.17-18] Tora ne spune ca dusmani ne sunt nu numai cei care ne pun in pericol viata, existenta fizica, ci si acei care ne ameninta existenta spirituala. De-a lungul generatiilor, am avut de luptat cu cei care ne doreau moartea si cu cei care ne doreau disparitia ca evrei. Ceea ce inamicii nostri materiali nu au reusit sa faca cu gloante si camere de gazare, incearca astazi inamicii invizibili sa faca prin indepartarea de la spiritualitate.

O lume guvernata in mare masura de bani, in care legea junglei este deseori la ea acasa, o campanie publicitara in care copiilor nostri si noua ni se “vinde” sex, violenta si distrugere, sunt doar cateva dintre pericolele spirituale pe care le infruntam azi. Si deseori se ignoram si ne lasam sedusi de ele…

Tora ne invata ca lumea materiala si cea spirituala sunt inseparabile. Incercarii de a justifica terorismul prin “dorinta de eliberare nationala”, incercarii de invazie a spiritualitatii cu ceea ce azi din pacate prolifereaza (ma refer la arme, droguri, violenta) si altor incercari de atac la moralitate trebuie sa le raspundem la fel de ferm precum am raspunde unei incercari de a ni se lua viata. Pentru ca, in ultima instanta, asta este chiar ceea ce ni se ia, fara sa ne dam seama: dreptul de a creste in spiritualitate, dreptul de a realiza ceva important, dreptul de a avea copii care sa ne impartaseasca valorile morale.

Este o lupta grea, pentru ca inamicii sunt puternici. Insa este o lupta pe care trebuie sa o ducem. Pentru ca – repet ce am mai spus intr-un alt comentariu la o pericopa – daca peste ani copiii nostri nu vor mai fi evrei, pentru ca noi nu am stiut sa le insuflam dragostea de iudaism, pentru ca noi am ales calea usoara a “aplatizarii spirituale”, asta este ceva ce nu cred ca Dumnezeu poate ierta! Nu trebuie solutii tip Pinchas, pentru ca – slava Domnului – nu suntem in razboi si nici in toiul unei molime. Trebuie insa sa ne dam seama ca este totusi PIKUAH NEFESH (pericol de moarte), nu moarte fizica, ci spirituala. Trebuie sa ridicam scuturile si sa luptam, fiecare dupa puterea lui. Cu un venit la sinagoga, trimitand un copil la Talmud Tora, participand la un seminar in comunitate, ajutand si pe altii sa faca la fel…

Este Pikuah Nefesh si trebuie sa intelegem ca este nevoie de “donatia” noastra, pentru ca sa mai avem si peste ani de azi inainte, acel AM ISRAEL HAI (popor evreu in viata) pe care nimeni nu a izbutit sa il doboare pana acum. Trebuie sa intelegem ca si prin noi poporul evreu va capata puterea de a nu fi doborat nici de acum incolo!

Shabat Shalom!

Share This