În decursul anilor, în ciclurile de comentarii la pericopele Torei, am vorbit în mai multe rânduri despre animale. Chiar la pericopa Bo, un comentariu din anul 5783 vorbea despre câini și despre faptul că, în timpul Exodului, ”niciun câine nu a mârâit pe limba sa” (Exodul 11:7).

În acest eseu, aș vrea să învățăm împreună o lecție de la un alt animal, o lecție inspirată dintr-o scriere a rabinului contemporan Yissocher Frand, pe care am descoperit-o de curând.

Există trei tipuri de întâi-născut (behor) amintite în pericopa Bo.

Primul tip este al întâilor-născuți ai oamenilor, care sunt uciși în cea de-a zecea urgie abătută asupra Egiptului, ca pedeapsă pentru atrocitățile comise de Faraon față de evrei și pentru refuzul său de a lăsa poporul evreu să iasă din robie: ”Și orice întâi-născut din țara Egiptului va muri, de la întâiul-născut al lui Faraon, care stă pe tronul său până la întâiul-născut al slujnicei care este în spatele pietrelor de moară” (Exodul 11:5).

Al doilea tip este al întâilor-născuți ai dobitoacelor. Ei apar atât în finalul versetului legat de a zecea urgie, dar și mai târziu în pericopă, când Dumnezeu spune: ”Să-Mi sfințești orice întâi-născut, deschizător al oricărui pântec dintre copiii lui Israel, dintre oameni și dintre dobitoace, al Meu este” (Exodul 13:2).

Două tipuri: behor adam (întâiul-născut al oamenilor) și behor behema (întâiul-născut al dobitoacelor). Ambele tipuri posedă sfințenie, ambele sunt considerate speciale în ochii lui Dumnezeu.

Inițial, întâii-născuți erau cei care Îi slujeau lui Dumnezeu în mod direct și, desigur, cei care aveau un statut special în cadrul familiei. Doar ulterior, în urma venerării Vițelului de Aur, întâii-născuți au pierdut distincția ritualică și ea a fost transferată tribului Levi, respectiv leviților și kohenilor (leviți care sunt și urmași direcți ai lui Aaron), deoarece bărbații din tribul Levi au fost singurii care s-au adunat în jurul lui Moise și i-au pedepsit pe cei ce se făcuseră vinovați de idolatrie (a se vedea Exodul 32:26-29).

În mod similar, întâii-născuți ai dobitoacelor sunt sfinți de la naștere. În antichitate, ei erau jertfiți pe altar, ca ofrandă pentru Dumnezeu. Chiar și în zilele noastre, când ritualul Templului nu mai este practicat, întâii-născuți ai animalelor domestice cașer (vacă, oaie, capră) au o sfințenie intrinsecă. Proprietarii de animale evită să producă și să posede întâi-născuți, vânzând unui neevreu animalele care urmează să dea naștere primului lor pui, tocmai pentru a evita statutul de behor. Iar dacă un animal aflat în posesia unui evreu produce totuși un întâi-născut, acesta nu poate fi pus la muncă și nici tăiat pentru consum, fiind lăsat să pască în voie până când dobândește o meteahnă oarecare, care îl descalifică de la statutul său de ofrandă.

Al treilea tip de behor amintit în pericopa noastră este însă unul extrem de special, deoarece el cuprinde un singur animal, singurul animal necașer pentru care Tora definește statutul de behor: măgarul. Ne spune Tora astfel: ”Și orice deschizător de pântec al măgarului să-l răscumperi cu un miel sau ied, iar dacă nu-l vei răscumpăra, să-i frângi gâtul” (Exodul 13:13). Comentatorii explică faptul că această lege este în esență menită a pedepsi un proprietar recalcitrant, care refuză să răscumpere întâiul-născut al măgarului său.

O întrebare firească este următoarea: de ce tocmai măgarul?

Ne răspunde Rași, cu două explicații: egiptenii sunt comparați cu măgarii în Ezekiel 23:19-20, deci conexiunea cu Exodul este implicită. Iar măgarul a fost de asemenea un animal care a contribuit direct la procesul de eliberare al evreilor din robie. Știm din paginile Torei că evreii au ieșit din Egipt cu multă avere (a se vedea Geneza 15:14 și Exodul 11:2), o compensație pentru lungii și greii ani de robie. Acea avere a fost cărată pe măgari, dobitoacele care erau folosite în acele vremuri ca animale de povară (cf.  Talmud Behorot 5b). De aceea, explică Rași, măgarul beneficiază de un statut special în cadrul animalelor necașer, pentru că el este asociat cu unul din momentele definitorii ale existenței noastre ca popor.

O altă întrebare însă, ceva mai complicată, este legată de simbolistica măgarului în acest context: ce ne învață această regulă legată de răscumpărarea unui animal necașer cu un animal cașer care este apoi jertfit?

Rabinul Țvi Iehuda Berlin, cunoscut sub numele de Nețiv (1816-1893), oferă o explicație uimitoare: un întâi-născut care nu poate să-și îndeplinească destinul de a-L sluji direct pe Dumnezeu – așa cum se întâmplă cu măgarul, care nu poate fi adus ca ofrandă pe altar pentru că nu este cașer – primește încă o șansă, și anume aceea de a-L sluji pe Dumnezeu în mod indirect, fiind înlocuit cu un animal cașer care este jertfit în locul său. Însă dacă proprietarul refuză să facă această răscumpărare, măgarului trebuie să i se frângă gâtul. De ce? Pentru că dacă și această a doua șansă este ratată, animalul este considerat complet inutil și își pierde astfel însuși dreptul la viață.

În mod similar stau lucrurile și în sfera umană: un om care are capacitatea de a face ceva extraordinar și nu își folosește acea capacitate, decade pe un nivel spiritual inferior chiar și celui pe care l-ar fi avut dacă n-ar fi avut niciodată respectiva capacitate.

Aceasta este o idee extraordinară și revoluționară. Sfințenia adevărată nu stă în capacitatea nativă a unei persoane, ci în acțiunile pe care ea le întreprinde pentru a o concretiza. Atunci când un om alege să nu facă ceea ce îi stă în putință pentru a merge pe calea cea bună și a îndeplini voința divină, când mintea și sufletul său aleg să justifice greșelile în loc să le recunoască și să le corecteze, coruperea morală și spirituală este chiar mai gravă decât greșelile în sine. Oricine poate greși, dar cel care perseverează în greșeală pierde totul.

Un om care nu poate face o acțiune pentru că nu are capacitatea fizică sau intelectuală necesare nu este de condamnat pentru acest lucru. În schimb, un om care are potențialul să facă acea acțiune și alege să nu o facă, își poartă vina pentru alegerea sa.

Probabil cel mai de preț dar pe care Dumnezeu îl oferă omului este potențialul, iar misiunea noastră în viață este să-l fructificăm. Dumnezeu nu cere de la noi să fim la nivelul de sfințenie a lui Moise, spre exemplu, ci la cel mai înalt nivel de sfințenie pe care îl putem atinge noi. Iar când alegem să nu concretizăm acel potențial și îl lăsăm să se irosească, vina noastră este considerată mult mai gravă decât dacă n-am fi avut deloc acea ocazie. Aceasta este lecția pe care suntem îndemnați s-o învățăm de la regula măgarului cu gâtul frânt din pericopa noastră. O lecție cu adevărat valoroasă pentru orice situație și orice vreme!

Șabat Șalom!

Share This