Moshe a vorbit lui Dumnezeu si a zis: “Domnul, Dumnezeul duhurilor oricarui trup, sa randuiasca peste adunare un om care sa iasa inaintea lor, si sa intre inaintea lor, care sa-i scoata afara si sa-i bage inauntru, pentru ca adunarea Domnului sa nu fie ca niste oi care n-au un pastor pentru ei.” Dumnezeu i-a zis lui Moshe: “Ia-ti pe Iehoshua, fiul lui Nun, barbat in care este Duhul Meu, si sa-ti pui mana peste el. Sa-l asezi inaintea preotului Eleazar si inaintea intregii adunari, si sa-i dai porunci sub ochii lor. Sa-l faci partas la dregatoria ta, pentru ca toata adunarea copiilor lui Israel sa-l asculte. Sa se infatiseze inaintea preotului Eleazar, care sa intrebe pentru el judecata lui Urim inaintea lui Dumnezeu; si Iehoshua, toti copiii lui Israel, impreuna cu el, si toata adunarea, sa iasa dupa porunca lui Eleazar si sa intre dupa porunca lui. Moshe a facut cum ii poruncise Domnul. A luat pe Iehoshua si l-a pus inaintea preotului Eleazar si inaintea intregii adunari. Si-a pus mainile peste el si i-a dat porunci, dupa cum spusese Dumnezeu prin Moshe. — Numeri 27:15-23

Daca ar fi sa incep comentariul din aceasta saptamana intr-un stil modern, cred ca fraza cea mai potrivita pentru pericopa Pinhas ar fi cea cu care debuteaza arhicunoscutul film “Stapanul inelelor”: “The world is changing…” (“Lumea se schimba…”)

Pericopa Pinhas pe care o citim Shabatul acesta este una intr-adevar plina de schimbare. In debutul sau, lui Pinhas i se schimba statutul social, de la un simplu evreu la Kohen Gadol (Mare Preot), pentru interventia sa din conflictul cu midianitii (pericopa trecuta). Apoi, catre finalul pericopei, lui Moshe i se spune ca trebuie sa predea conducerea generatiei urmatoare.

Chiar si numai aceste doua evenimente sunt suficiente pentru o paralela intre epoca biblica si vremurile moderne. Vedem sub ochii nostri astazi cum oamenii acced la putere sau cum decad, vedem cum conducerile se schimba si cum liderii de ieri predau stafeta celor de maine. Suntem si noi, ca si evreii de acum cateva mii de ani, intr-o perioada de schimbare care ne afecteaza zilnic. Astazi ne alegem singuri liderii. Pe atunci insa, aveam cu totii un Conducator Suprem, ceresc, care ne ajuta in a ne alege conducatorii pamantesti. Si va propun in continuare sa vedem cum a decurs atunci, in vremurile biblice, acest proces de alegere a unui lider…

In pericopa Pinhas, Dumnezeu ii repeta lui Moshe faptul ca va trebui sa moara in desert, inainte de a intra in Tara Fagaduita. Ca un conducator caruia ii pasa cu adevarat de poporul pe care il conduce, raspunsul lui Moshe la aceasta tragica veste este urmatorul: “Domnul, Dumnezeul duhurilor oricarui trup, sa randuiasca peste adunare un om care sa iasa inaintea lor, si sa intre inaintea lor, care sa-i scoata afara si sa-i bage inauntru, pentru ca adunarea Domnului sa nu fie ca niste oi care n-au un pastor pentru ei.”

Raspunsul lui Dumnezeu: “Ia-ti pe Iehoshua, fiul lui Nun…”. In comentariul sau asupra acestei pericope, Rashi aduce in prim-plan o regula deosebit de importanta: in intreaga Biblie, oamenii nu “se iau”. A lua ceva inseamna a misca obiectul sau fiinta respectiva indiferent de vointa acestuia. Obiectele pot fi intr-adevar luate, deoarece nu au vointa. Chiar si animalele, care uneori se opun, pot fi luate pentru ca omul are o inteligenta superioara. Insa atunci cand textul Torei contine verbul “lakahat” (a lua) in relatie cu o persoana, interpretarea corecta este aceea de “a convinge”.

Cum a putut atunci folosi Dumnezeu verbul “lakahat” (a lua) cand i-a poruncit lui Moshe sa il numeasca pe Iehoshua succesor al sau? Rashi ofera urmatoarea explicatie: Moshe a trebuit sa il “miste” pe Iehoshua cu cuvintele sale: “Cat de norocos esti tu, ca ai fost ales sa conduci pe copiii lui Israel in Tara Promisa de catre Dumnezeu!” Lui Iehoshua i s-a oferit o onoare fara margini, onoarea de a fi conducatorul unui popor ce avea sa influenteze pozitiv intreaga umanitate, al unui popor ce avea sa schimbe soarta si fata lumii timp de multe secole si milenii. Si, intr-un pur exercitiu de marketing, facand practic publicitate unei functii pe care Iehoshua trebuia sa o accepte, Moshe a reusit sa il convinga de importanta misiunii ce urma sa ii revina.

In aceeasi fraza insa, aproape imediat, Moshe a fost nevoit sa umbreasca un pic bucuria lui Iehoshua: misiunea de a conduce un popor este una deosebit de dificila, mai ales atunci cand este vorba despre poporul evreu. Pentru a fi cu adevarat liderul lor, Iehoshua a fost nevoit sa inteleaga mai intai ca evreii sunt “un popor incapatanat” [Deuteronom 31:27], ca sunt un popor aparte si ca a ii conduce nu este o misiune usoara…

Acest tip de abordare este insa o metoda de convingere cel putin ciudata! Orice om care incearca sa convinga pe altul de un lucru, va face publicitate lucrurilor pozitive si va trece sub tacere pe cele negative. Nu este oare anti-convingator sa ii spui unui om: “Ce norocos esti tu ca ai fost ales sa conduci un popor de oameni incapatanati si care se revolta tot timpul!”? Si in plus, Iehoshua ii cunostea prea bine pe evrei si modul in care reactionau ei. Fusese alaturi de Moshe timp de 40 de ani si stia tot ce era de stiut despre evrei… De ce este atunci atat de important ca Moshe sa “il convinga” sa preia stafeta, amintindu-i totodata in detaliu problemele pe care era foarte posibil sa le intalneasca?!?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare, rabinul american Eliyahu Hoffman include in comentariul sau la pericopa Pinhas o scurta poveste:

Intr-o familie s-a nascut odata un copil cu o boala deosebit de grava. Dupa luni de zile de doctori, spitale si operatii, inima copilului a cedat si sufletul sau s-a reintors la Dumnezeu.

Parintii au fost absolut devastati. Sa primesti in dar un copil doar pentru a-l pierde cateva luni mai tarziu – o astfel de situatie este una din care de obicei oamenii nu inteleg prea multe. “Oare cu ce am gresit? De ce am meritat o asemenea nenorocire?”, se intrebau parintii.

Intr-o incercare de a raspunde la aceste intrebari, cuplul a venit la un mare rabin, prieten de familie, caruia i-au adresat intrebarea cu raspunsul cel mai dificil de oferit dintre toate: “De ce ni s-a intamplat acest lucru?”

“In urma cu cateva luni”, si-a inceput raspunsul rabinul, “Dumnezeu S-a aflat intr-o mare dilema. Avea langa El un suflet deosebit, caruia ii era necesar un trup. Un suflet atat de aproape de perfectiune incat ii mai era necesar doar un timp foarte scurt in aceasta lume, cateva luni, pentru a isi termina misiunea si a se intoarce pentru totdeauna, complet implinit, la Creatorul sau, in cerurile cele mai inalte. Bineinteles, asta daca nu i s-ar fi intamplat ceva rau in timpul acestei existente de cateva luni…

Cui, S-a intrebat atunci Dumnezeu, as putea sa incredintez acest suflet, aceasta comoara nepretuita? In cine pot avea incredere ca va avea grija de acest suflet cu atentia pe care o merita, ca va veghea ca trecerea sa scurta pe pamant sa fie lipsita de pericole?

Dumnezeu v-a ales pe voi! Dintre multele cupluri si familii, El a avut incredere in voi si v-a incredintat voua comoara Sa de pret. A stiut ca voi sunteti capabili sa indepliniti aceasta sarcina, capabili sa va daruiti trup si suflet acestui copil! A stiut ca veti intelege ca despartirea lui de voi a insemnat si reunirea acestui suflet, pentru totdeauna, cu Creatorul. Nu ati fost pedepsiti, Doamne fereste! Ati fost rasplatiti!

Pe cat de greu este, trebuie sa intelegeti ca acest suflet nu era menit sa se afle in aceasta lume mai mult decat a fost, si ca voi ati fost alesi de catre Dumnezeu sa il calauziti catre fericirea eterna…”

Desigur, acest raspuns este deosebit de greu de oferit… Paralelele care se pot face nu sunt neaparat “sanatoase” si este greu, foarte greu, poate chiar periculos, sa ii spui asa ceva unui parinte care a pierdut un copil… Insa modul in care doresc sa folosesc aceasta poveste este acela de a spune ca in multe cazuri, situatiile cele mai grele cer oamenii cei mai capabili. Misiunile importante si dificile sunt incredintate celor mai buni, celor mai devotati, celor care isi inteleg misiunea si se straduiesc sa o duca la bun sfarsit.

Probabil ca in urma cu cateva mii de ani, Moshe a trebuit sa treaca prin acelasi proces de a-i explica lui Iehoshua misiunea pe care urma sa i-o incredinteze: “Cat de norocos esti tu ca ai fost ales sa conduci poporul lui Dumnezeu! In fond, nu oricine este capabil de aceasta sarcina, de misiunea de a conduce un popor incapatanat si razvratit catre Eret Israel…”

Asa cum am spus si la inceput, povestea de acum cateva mii de ani se repeta in zilele noastre. Atunci cand ni se dau sarcini grele la serviciu, cand suntem alesi pentru a face parte din cea mai dificila misiune, nu trebuie sa ne putem dezamagiti si speriati intrebarea: “De ce am fost ales tocmai eu? Ce am facut oare sa merit pedeapsa de a munci mai mult?”

Poate ca, din contra, trebuie sa rostim in soapta o rugaciune de multumire pentru ca suntem capabili sa indeplinim misiunea si pentru ca oamenii din jurul nostru ne considera si ei capabili de misiune dificile.

Este o sarcina grea! Cel mai usor lucru de facut este sa spunem: “Nu pot.” Ne scuteste de multe dureri de cap, de multe ore de munca asidua, de multe probleme… Dar ne “scuteste” si de satisfactia de a fi printre cei alesi! Ne “scuteste” si de bucuria de a vedea lucruri implinite, edificii construite, proiecte terminate sau oameni care ne sunt recunoscatori pentru ceea ce facem…

Cand viata ne pune in postura de a alege intre implicare si neimplicare, corect este sa constientizam ca alegem de fapt intre un loc pe lista de onoare a istoriei si un loc in uitare. Sa fim asadar recunoscatori pentru calitatile pe care Dumnezeu si parintii ni le-au dat si sa alegem intrarea principala in eternitate!

Shabat Shalom!

Share This