וידבר ה’ אל משה לאמר — ”Vaidaber Hașem el Moșe lemor””Dumnezeu a vorbit cu Moșe și i-a spus” este o sintagmă pe care o regăsim adesea în textul biblic. Este una din metodele cele mai consacrate pe care Tora le utilizează pentru a debuta un dialog dintre Dumnezeu și oameni (în acest caz particular: Moșe). Conform explicațiilor comentatorilor, sintagma implică un limbaj relativ aspru, poruncitor, în multe cazuri fiind chiar o introducere pentru porunci pe care Dumnezeu li le dă oamenilor prin intermediul lui Moșe.

Într-un singur episod din întreaga Tora, direcția acestei conversații este inversată: Moșe I se adresează lui Dumnezeu utilizând această sintagmă. În pericopa Pinhas pe care o citim în această săptămână, Tora ne spune următoarele:

וידבר משה אל ה’ לאמר — Moșe a vorbit cu Dumnezeu și i-a spus: ”Fie ca Domnul, Dumnezeul tuturor spiritelor și tuturor trupurilor să numească un om peste adunare, care să iasă înaintea lor și să intre înaintea lor, care să îi scoată și care să îi adune; și fie ca adunarea Domnului să nu rămână precum oile care nu au păstor.” — Numeri 27:15-17

Desigur, la prima vedere, chiar ne-am putea gândi că Moșe îi poruncește lui Dumnezeu, ba chiar că este poate supărat pe El. În fond, cu doar câteva versete înainte, Dumnezeu i-a reamintit lui Moșe că nu va intra în Țara Făgăduită, că o va putea doar privi de departe și apoi va muri pe unul din munții de dincolo de graniță. Cu siguranță, un motiv suficient pentru oricine să fie supărat și aspru la vorbă…

Și totuși — explică Midrașul (Bamidbar Raba) — motivul principal al ”asprimii” lui Moșe a fost altul: acela că atunci când viitorul obștii este în joc, un om trebuie să fie rezolut chiar și în conversația sa cu Dumnezeu. Astfel de subiecte nu pot fi abordate ”cu mănuși”.

Însă dincolo de limbajul în sine și nuanța sa aparent poruncitoare, problema rămâne și nu este deloc una simplă: ce conducător ar putea alege Dumnezeu, în condițiile în care poporul este atât de divers, oamenii atât de obișnuiți să se plângă de orice dificultate sau neajuns, atât de dependenți de bunăvoința divină manifestă în timpul celor patruzeci de ani prin deșert? Și ce alt conducător ar putea să îl înlocuiască pe Moșe, cel despre care Tora însăși ne spune că ”Dumnezeu i-a vorbit față în față, așa cum vorbește un om cu prietenul său” (Exodul 33:11)?

Răspunsul la această întrebare fundamentală poate fi găsit în modul în care Moșe își formulează rugămintea față de Dumnezeu și în ritualul pe care Acesta i-l oferă pentru investirea succesorului său. Să le explorăm împreună…

În rugămintea sa, Moșe se adresează lui Dumnezeu folosind o sintagmă de asemenea unică în Tora: ”Dumnezeul tuturor spiritelor și tuturor trupurilor”. Comentând acest fragment, Rași explică faptul că Moșe a avut de ales între mai multe potențiale apelative pentru Dumnezeu, spre exemplu Regele Universului, Cel care i-a scos pe evrei din robia egipteană, Cel care le-a călăuzit pașii prin deșert ș.a.m.d. Moșe alege însă să vorbească despre o latură mai aparte a lui Dumnezeu, aceea de Cunoscător al personalității umane. Un conducător potrivit pentru poporul evreu nu poate fi numit de altfel nici de pe poziția de Creator al Universului și nici doar prin intermediul trecutului sau istoriei, adică de pe poziția de Salvator pe care Dumnezeu a avut-o în cadrul Exodului din Egipt. ”Dumnezeul tuturor spiritelor și tuturor trupurilor” — El și numai El este capabil să ”citească” atât inima candidaților la poziția de conducător, cât și cea a oamenilor care vor fi conduși.

Prin comparație, în era modernă (așa cum s-a întâmplat adesea și în alte perioade istorice), alegerea conducătorilor este un proces mult mai puțin fiabil. În unele situații, liderii sunt aleși pe baza puterii lor militare sau a capacității de a domina pe alții. În alte situații, există un proces de vot, adesea influențat de impresia pe care candidații o fac, modul în care vorbesc, programul pe care îl propun sau promisiunile pe care le fac și pe care — realitatea o demonstrează adesea, din păcate — nu întotdeauna le respectă. Indiferent de perioada istorică și de metoda de alegere, un fapt rămâne constant: liderii sunt aleși pe baza a ceea ce credem despre ei, nu pe baza a ceea ce știm despre ei. Credem că sunt oameni capabili și cinstiți, credem că au idei bune, credem că ne vor conduce pe calea pe care ne va fi cel mai bine… Nu știm însă nimic din toate astea, chiar dacă respectivul lider a demonstrat calități sau realizări în trecut. Nu știm pentru că oamenii se schimbă, pentru că performanțele trecutului nu sunt neapărat garanții pentru viitor, pentru că situațiile ulterioare pot fi diferite și pot lua pe nepregătite chiar și pe cei mai capabili și bine intenționați dintre noi. Într-un singur caz ceea ce se crede este absolut echivalent cu ceea ce se știe (și, implicit, echivalent și cu adevărul absolut): atunci când evaluarea o face Însuși Dumnezeu!

Și exact asta este ceea ce îi cere Moșe lui Dumnezeu: numește asupra evreilor, în locul meu, un conducător pe care Tu să îl știi capabil, pe care Tu să îl știi potrivit.

Iar Dumnezeu răspunde cu o numire, dar și cu un ritual pentru a realiza efectiv transferul de putere dinspre Moșe către succesorul său:

Dumnezeu i-a spus lui Moșe: ”Ia-l pe Iehoșua fiul lui Nun, un om în care este spirit și pune-ți mâinile asupra lui. Să îl faci să stea în picioare înaintea lui Elazar HaKohen și înaintea întregii adunări și să îi poruncești înaintea ochilor lor. Să pui o parte din splendoarea ta asupra lui, pentru ca toată adunarea copiilor lui Israel să ia aminte. […] Și Moșe a făcut așa cum i-a poruncit Dumnezeu.” — Numeri 27:18-20, 22

Există trei elemente distincte aici:

  1. personalitatea celui ales (”Iehoșua este un om în care este spirit”)
  2. transferul de putere (”pune-ți mâinile asupra lui”)
  3. investirea publică (”să stea în picioare înaintea lui Elazar Hakohen și înaintea întregii adunări”).

Personalitatea celui ales are o importanță crucială. Desigur, Dumnezeu este capabil să schimbe natura oricărui om. Însă — pe modelul minimizării miracolelor, pe care Tora îl punctează în repetate rânduri — Dumnezeu alege de cele mai multe ori oameni care pășesc deja pe drumul către El. Spre exemplu, în alegerea lui Moșe, un factor determinant a fost chiar acțiunea acestuia: ”Moșe și-a spus: Voi merge acolo și voi vedea acest fenomen straniu — de ce tufișul nu se consumă. Când Dumnezeu a văzut că s-a dus să vadă, Dumnezeu l-a chemat din mijlocul tufișului: Moșe, Moșe!” (Exodul 3:3-4)

La fel stau lucrurile și în cazul succesorului lui Moșe, Iehoșua. Dumnezeu îl alege pentru că este un ”om în care există spiritul divin”, un om care, prin calea pe care deja a ales-o (aceea de a-L urma pe Dumnezeu și poruncile Sale) este mai probabil că va călăuzi poporul tot către dorința divină.

Al doilea element — și foarte important — este transferul efectiv de putere. De fapt, gestul de a pune mâinile asupra lui Iehoșua reprezintă aici mai mult decât un simplu transfer de putere. Rabinul Jonathan Sacks, fost Șef-Rabin al Marii Britanii, punctează într-unul din eseurile sale o diferență majoră între putere și influență, cele două ”componente” ale transferului simbolic dintre Moșe și Iehoșua:

Adesea, oamenii gândesc că puterea și influența sunt unul și același lucru: cei care au putere au și influență și viceversa. De fapt însă, cele două sunt lucruri complet diferite. Dacă eu am putere absolută și decid să o împart cu alți nouă oameni, la final voi avea doar o zecime din puterea inițială. Însă dacă am o oarecare măsură de influență și decid să o împart cu alți nouă oameni, la final nu voi avea mai puțină. Voi avea mai multă. În loc ca o singură persoană (eu) să exercite această influență, acum la final vor fi zece persoane care vor exercita această influență. Puterea funcționează prin împărțire, influența prin multiplicare. — Rabin Jonathan Sacks — ”Legământ și conversație”

Ceea ce Moșe i-a transferat lui Iehoșua în ritualul propus de Dumnezeu a fost atât putere, cât și influență. Într-o imagine pe care Midrașul o zugrăvește în termeni foarte plastici, transferul a fost dual: ca lichidul turnat dintr-un vas în altul (puterea), dar și ca focul transferat de la o lumânare la alta (influența).

De asemenea, într-o primă etapă, transferul s-a realizat prin ”punerea mâinilor asupra lui”, o atingere simbolică, aceeași cu cea utilizată în investirea rabinilor sau — în vechime — a celor care slujeau în Tabernacol și Templu. În cadrul acestei atingeri, o parte din puterea profetică a lui Moșe (ceea ce Tora referă aici drept ”splendoare”) i-a fost într-adevăr transferată lui Iehoșua. Însă o parte a rămas netransferată, iar tradiția iudaică a continuat și pe mai departe să îl numească pe Moșe ”cel care L-a văzut pe Dumnezeu față în față”. Prin această atingere și prin investirea lui Iehoșua, Moșe și-a diminuat într-adevăr puterea, adică rolul de conducător al evreilor, predând ștafeta celui care urma să îi conducă dincolo de Iordan. Însă influența lui Moșe s-a menținut și s-a intensificat. Ritul pe care evreii au continuat să îl respecte, religia pe care au primit-o de la patriarhi, pe care au îmbrățișat-o la Sinai și pe care au menținut-o pe mai departe continuă să poarte chiar și astăzi numele de religie mozaică, cuvântul provenind de la numele lui Moșe.

Iar într-o a doua etapă, transferul a comportat și un caracter public: Iehoșua a fost adus să ”stea în picioare înaintea lui Elazar Hakohen și înaintea întregii adunări”. Pentru că nici puterea și nici influența nu pot fi transferate doar în sfera privată, în spatele ușilor închise. Iar conducerea poporului evreu nu a fost vreodată o simplă chestiune de ereditate. Conducătorii nu au fost membrii ai unei dinastii, în timp ce condușii au privit doar, fără a avea vreun rol. În cadrul ritualului pe care Dumnezeu îl propune în pericopa noastră, numirea lui Iehoșua este ”autentificată” de către liderii religioși (Elazar, cel care în calitatea sa de Mare Preot, îndeplinea ritualul Tabernacolului) și de către popor în ansamblul său. Doar așa, un lider devine cu adevărat un lider: când cei conduși îi acceptă numirea prin faptul că sunt martori și participanți direcți la investirea lui.

Modelul pe care Dumnezeu îl propune în pericopa acestei săptămâni este departe de cel cu care suntem obișnuiți în lumea de astăzi. Ceea ce Tora ne sugerează aici nu sunt simple ”jocuri de putere”, adesea purtate undeva deasupra capului mulțimii, de către așa-zise ”elite” (fie ele ereditare, fie ajunse pe acele poziții de putere prin diverse mijloace sau conjuncturi). Modelul pe care Tora ni-l sugerează este unul care permite oamenilor să fie cu adevărat stăpâni peste ei înșiși, să ia parte în viața lor socială și politică, să își cunoască în mod real și să își accepte conducătorii.

Deși implicând o numire directă și nu un vot, sistemul propus de Dumnezeu în pericopa acestei săptămâni este unul mult mai bun decât tot ce trăim astăzi chiar și în societăți democratice. Sistemul din pericopa Pinhas este un răspuns perfect la o solicitare perfectă. ”Poporul are nevoie de un conducător”, I-a spus Moșe, fără vreo șovăială, lui Dumnezeu. ”Iată conducătorul, iată-i calitățile și iată procesul prin care i se conferă atât puterea cât și influența, astfel încât toți să îl cunoască și să îl accepte”, răspunde, tot fără vreo șovăială, Dumnezeu.

Un model perfect ca rezultat al unei conversații perfecte, între Perfecțiunea Întruchipată și singurul om cu care această Perfecțiune a dialogat vreodată ”așa cum vorbește un om cu prietenul său”.

Să luăm aminte și să învățăm…

Șabat Șalom!

Share This