“Avraham a venit [inaintea lui Dumnezeu] si a spus: «Vei distruge Tu pe cei drepti laolalta cu cei nelegiuiti? Poate ca sunt cincizeci de oameni drepti in mijlocul orasului… Il vei distruge totusi si nu il vei cruta pentru meritul celor cincizeci de oameni drepti din mijlocul lui? Ar fi un sacrilegiu pentru Tine sa faci un asemenea lucru, sa aduci moartea asupra celor drepti alaturi de cei nelegiuiti; iar cei drepti vor fi precum cei nelegiuiti. Ar fi un sacrilegiu pentru Tine! Judecatorul intregului pamant nu va face dreptate?» Si Dumnezeu a zis: «Daca voi gasi in Sodoma cincizeci de oameni drepti in mijlocul orasului, atunci voi cruta intregul loc pentru meritul lor»” — Geneza 18:23-26

“Cand apa din burduf s-a consumat, ea [Hagar] a aruncat copilul sub unul dintre copaci. A plecat si s-a asezat la distanta, la cateva aruncaturi de sageata departare, pentru ca a spus: «Sa nu vad moartea copilului.» Si a stat la distanta, si-a ridicat vocea si a plans.”— Geneza 21:15-16

Atunci cand cineva citeste randurile de mai sus, doua lucruri ies in evidenta in mod flagrant. Primul este faptul ca pericopa Vaieira este una deosebit de bogata in evenimente, o pericopa despre care se pot spune enorm de multe si din care se pot trage multe invataminte. Al doilea este faptul ca fragmentele pe care le-am selectat spre a le comenta nu au aparent nici o legatura unul cu celalalt. Primul fragment vorbeste despre Avraham si interventia sa “pe langa” Dumnezeu in favoarea locuitorilor din orasele condamnate la distrugere, iar al doilea vorbeste despre un episod mult mai tarziu din punct de vedere cronologic, si anume acela in care Hagar, sclava Sarei, rataceste prin pustiul Beer Sheva.

Pentru acest comentariu insa, mi-am propus sa prezint cele doua episoade prin prisma unui element comun si anume modul in care reactioneaza oamenii in momente de criza. Va fi o Dvar Tora mai mult moralizatoare decat “stiintifica”, dar cred ca Tora tocmai de aceasta a fost scrisa. Pentru a fi luata ca pe un ghid de viata. Si nu ne strica sa auzim, macar din cand in cand, ce are ea sa ne spuna… Sa luam asadar aceste episoade (si implicit tipuri de oameni si de reactii) pe rand…

In versetul 18:17-21, Tora ne spune: “Si Dumnezeu a spus: «Sa ascund oare fata de Avraham ceea ce fac? […] Pentru ca strigatul Sodomei si Gomorei a devenit mare si pentru ca pacatul lor a fost foarte grav, voi cobori si voi vedea: Daca [locuitorii] se comporta asa cum a ajuns la Mine strigatul orasului, atunci distrugerea! Iar daca nu, voi sti.»”

Este o situatie de criza, nu-i asa? Cinci orase (desi Tora mentioneaza in aceste versete numai doua) sunt la un singur pas de exterminarea totala: Sodoma, Gomora, Adma, Tzevoim si Tzoar (conform interpretarii lui Rashi pe versetul Geneza 14:2). Cinci orase, cu mii de locuitori, sunt la cateva zile sau ore de o ploaie de foc si pucioasa care sa stearga de pe fata pamantului tot raul provocat lumii intregi. Iar Avraham, care nu are nici o legatura cu tot acest rau si cu aceia care l au provocat, este cel care intervine pentru ei, in ceea ce ar putea fi considerat un fel de “recurs in anulare”… Dupa ce toate instantele ceresti au rostit o condamnare la moarte…

Dar oare de ce a intervenit Avraham? In primul rand a intervenit pentru ca el, ish ha’hesed (“omul binefacerii”, intr-o traducere aproximativa) nu putea ramane deoparte atunci cand semeni de-ai lui erau in pericol. A intervenit apoi pentru ca a fost incurajat sa intervina de catre Insusi Dumnezeu. De ce oare altfel ar fi dorit Acesta sa ii spuna lui Avraham ceea ce avea sa se intample? Versetele Torei sunt aproape o “invitatie” adresata lui Avraham: “Haide, incearca sa-i salvezi!”. Avraham a intervenit si pentru ca acesta era rolul lui, in calitatea sa de “Avraham”, av hamon hagoim (tata a multe popoare). Si oare care parinte nu isi apara copiii, chiar daca acestia gresesc? A intervenit apoi pentru ca Dumnezeu sa stie ca mesajul Sau a fost receptionat: Dumnezeu i-a spus lui Avraham ca un judecator este dator sa inteleaga “de aproape” problema pe care o judeca, chiar daca acest lucru inseamna sa coboare si sa vada” [Geneza 18:21]. Si, nu in ultimul rand, Avraham a pledat pentru salvare pentru ca a crezut in oameni si in puterea lor de a-i schimba in bine pe cei din jur. Daca ar fi fost macar zece oameni corecti intr-unul din acele orase, mai exista inca o speranta…

Insa motivul principal pentru care Avraham a intervenit pentru salvarea celor cinci orase este acela de a-I transmite lui Dumnezeu un mesaj. Un mesaj deosebit de puternic, pe care eu personal il percep de fiecare data cand il aud sau citesc ca pe un fior prin tot corpul: “Hashofet col haaretz lo iaase mishpat?” (“Judecatorul intregului pamant nu va face dreptate?”). Este o intrebare aproape obraznica… Dar Avraham a avut taria si cutezanta sa o formuleze… Asa dupa cum explica Gur Arie, Avraham I-a spus lui Dumnezeu ca daca oamenii drepti vor fi ucisi impreuna cu cei nedrepti, fara discriminare, credinta in Dumnezeu si in corectitudinea Sa vor fi pierdute pentru totdeauna in ochii oamenilor. Cu alte cuvinte, Avraham I-a spus lui Dumnezeu ca judecatorul si actul de justitie trebuie sa fie perfecte.

Sa vedem insa ce se poate intampla intr-o alta situatie de criza, in care o viata de om este in pericol… Hagar, sclava Sarei, se afla alaturi de copilul sau in desert, fara apa de baut. Iar copilul se imbolnaveste si viata ii este in pericol. Ce face mama? Il arunca intr-un tufis, pleaca la cateva aruncaturi de sageata (sa zicem cativa kilometri) distanta, plange si exclama: “Sa nu vad moartea copilului!” [Geneza 21:16] Desi poate copilul are nevoie de ajutor sau macar consolare in clipele acelea grele, poate ultimele…

Dar, ne spune Tora, “Dumnezeu a auzit glasul copilului…” [Geneza 21:17] Nu glasul ei si nu plansul ei, ci al copilului! Pentru ca plansul unei mame care isi abandoneaza copilul in asemenea conditii si apoi plange (mai mult de mila ei decat de mila lui) nu poate fi auzit si ascultat…

Si imi aduc aminte acum de alte mame, care apar la emisiunile de stiri de la televizor, spunand ca sunt mandre ca fiii si fiicele lor au murit “eroic”, ucigand prin gesturi teroriste pe fiii si fiicele altor parinti prin Israel sau New York sau alte colturi ale lumii… Imi aduc aminte ca si ele, aceste mame care isi plang copiii ucigasi, au avut sansa de a fi cu copiii lor, de a-i educa si de a le spune ca viata are valoare si ca toti oamenii sunt egali… Au avut sansa lui Hagar, de a fi aproape de copiii lor, cu dragostea si caldura unei mame, dar si-au ratat-o fugind la “cateva aruncaturi de sageata departare” si instigand la ura si distrugere. Apoi au plans si au zis: “Nu voiam sa vad moartea copilului meu”

Sa fie oare o repetare a istoriei? Sa fie vreo caracteristica genetica datorata lui Hagar si Ishmael (stramosul musulmanilor de astazi)? Greu de raspuns… Si foarte dureros de indurat, pentru toate celelalte mame ale lumii care au pierdut un copil in “desertul” vreunui atentat terorist…

Dar oare ce ne spun noua toate acestea? Noua, celor care nu suntem nici Avraham si nici Hagar… Eu cred ca ne spun sa fim oameni si sa ne educam copiii sa fie oameni. Sa ii educam in spiritul intelegerii si tolerantei, in spiritul vietii si nu al urii.

Si ne mai spun un lucru: ca situatii de criza precum cele prezentate in pericopa Vaieira ne sunt aproape fiecaruia dintre noi. Suntem pusi, mai des poate decat ar trebui, sa rezolvam probleme de viata sau de moarte, probleme in care suntem direct interesati sau in care trebuie sa fim interesati pentru ca suntem oameni.

Un vechi dicton iudaic spune: “Col Israel arevim ze laze.” (Fiecare evreu este responsabil pentru celalalt.) Suntem responsabili pentru bunastarea parintilor si rudelor si prietenilor. Insa, cred eu, suntem la fel de responsabili si pentru bunastarea celor care nu ne sunt parinti sau rude sau prieteni. Avraham ne-a demonstrat-o, intervenind pentru salvarea unor oameni care ii erau straini! Noi nu ar trebui oare sa facem la fel?

Si mai e ceva: Avraham i-a spus lui Dumnezeu ca intr-un moment de criza sa nu uite (desi acest lucru nu era posibil lui Dumnezeu) ca un Judecator este inainte de toate un exemplu de corectitudine! Oare nu suntem si noi, in calitatea noastra temporara si ocazionala de “judecatori” supusi aceleiasi restrictii? Oare nu trebuie sa fim un exemplu de corectitudine pentru ceilalti, daca vrem sa instituim dreptatea in jurul nostru? Ce mod mai bun de a ne educa copiii sau pe cei apropiati exista, decat acela de a trai noi insine cu valorile pe care incercam sa le promovam?

De cate ori ne uitam astazi la oameni de vaza, politicieni, lideri spirituali, mari personalitati, si ii luam drept exemplu pentru ceea ce dorim noi sa devenim sau sa realizam? Si de cate ori nu ni se intampla sa auzim de conducatori mincinosi, de judecatori corupti sau de lideri spirituali cu grave abateri de la reguli elementare de bune moravuri sau bun simt?

Asa cum am mai spus-o (in urma cu vreo doi ani, cred): mentalitati de tipul “Tutunul dauneaza grav sanatatii, fiule!, spuse tatal stingand tigarea in scumiera” nu sunt corecte sau de urmat. Suntem datori sa educam corect, cu exemple bune si pe care sa le urmam noi insine. Suntem datori sa fim ca Avraham(intervenind pentru altii) si nu ca Hagar (refuzand sa vedem si sa intelegem suferinta celor din jurul nostru).

Atunci vom fi poate, noi si cei pe care ii educam sa ne urmeze, cei care Il vor face pe Dumnezeu sa spuna:“Voi cruta intregul loc pentru meritul lor!” [Geneza 18.26]

Shabat Shalom!

Share This