– As vrea sa-ti spun ceva, daca se poate…
– Sigur, ce s-a intamplat?
– Ei bine, voiam sa-ti spun cat de mult iti apreciez entuziasmul si toata munca pe care o faci. Imi pare sincer foarte bine ca lucrezi aici, atatea lucruri frumoase au fost realizate in ultimul timp…
– Si totusi…
– Hmm, da, exista un mic „totusi”… Cred ca mergi un pic cam repede.
– Nu cred ca inteleg…
– Ei bine, asa cum am spus, cred ca mergi un pic prea repede, cred ca ritmul tau este prea rapid. Adica… au fost facute multe lucruri excelente, insa este un pic prea devreme pentru unele dintre ele. Oamenii nu sunt pregatiti chiar pentru toate… Cred ca trebuie sa o iei un pic mai incetisor.

Aceasta a fost o conversatie reala, pe care am avut-o in urma cu ani, la inceputurile activitatii mele la Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania. Ma aflam pe atunci intr-un grup care luase fiinta recent, Centrul Pedagogic al F.C.E.R. din Bucuresti, si aveam o multime de idei minunate, care de care mai indraznete. Si la inceput am crezut, si eu si poate si colegii mei, ca aceasta conversatie este o gluma. Cum adica sa o luam mai incet, cum adica mergem prea repede? Nu trebuie oare sa mergem cat mai repede pentru a ajunge „acolo”, oriunde este acel „acolo” la care incercam sa ajungem ?! Am gandit chiar, la vremea respectiva, ca un astfel de indemn era menit sa ne opreasca, sa ne demoralizeze… Cu cat mai repede, cu atat mai bine, nu-i asa?!…

Apoi am inceput sa inteleg…

La inceputul pericopei din aceasta saptamana, in mijlocul Exodului, Tora ne vorbeste in cateva cuvinte despre inceputurile calatoriei poporului evreu:

Va iehi beshalah Paro et ha’am ve’lo naham Elokim dereh Eretz Plishtim ki karov hu ki amar Elokim: „Pen inahem ha’am birotam milhama ve’shavu mitzraima.”

Si s-a intamplat atunci cand faraonul a dat drumul poporului, ca Dumnezeu nu i-a condus pe drumul prin tara filistenilor pentru ca era aproape, caci a spus Dumnezeu: „S-ar putea sa ii para rau poporului cand vor vedea razboi si sa se intoarca in Egipt.” (Exodul 13:17)

Comentand asupra acestui verset, un midrash, in Shemot Raba (20:15), spune urmatoarele: „Acest lucru poate fi comparat cu un rege care avea un fiu si a dorit sa ii lase o mostenire importanta, insa s-a gandit: ‘Daca ii dau aceasta mostenire acum, cand este mic, nu va sti sa aiba grija de ea. Mai bine astept pana cand fiul meu mai creste si invata sa scrie si sa inteleaga valoarea proprietatii mele si abia atunci ii voi da aceasta mostenire.'”

Interesant, foarte interesant, mi-am spus, citind aceste cuvinte… Cu ani in urma, atunci cand am purtat acea conversatie, nu stiam de existenta acestui midrash. Insa am reusit sa invat chiar si in aceste conditii, in timp, mesajul pe care il poarta. Nu este usor sa lucrezi cu oamenii. Nu este usor sa ii conduci pe drumul pe care l-ai planuit pentru ei. Insa este chiar si mai dificil sa ii conduci cum trebuie, sa folosesti un „temporizator”, sa o iei incet si sa nu grabesti lucrurile mai mult decat e necesar. Dupa cum aveam sa descopar, cei pentru care lucram si pregateam programe la vremea respectiva, nu erau intr-adevar pregatiti pentru chiar tot ce doream de la ei atunci. Era prea curand, era karov hu.

Daca ne uitam cu atentie la acest midrash, nu exista in el nici o idee despre vreun spatiu geografic. Ki karov hu („pentru ca era aproape”) nu se refera aici la ceva fizic. Drumul nu era prea scurt ca lungime, era prea scurt in timp. Cateodata, atunci cand mergem catre un scop si avem in minte idei foarte clare, uitam ca exista altii, in jurul nostru, poate chiar cei pentru care am conceput acel scop, care au nevoie de un pic mai mult timp sa inteleaga, de o perioada putin mai lunga de adaptare. Lungimea drumului din Egipt catre Eretz Israel, de la ceea ce este catre ceea ce trebuie sa fie, se masoara uneori nu in kilometri, ci in ani. Daca mergi prea repede, oamenii renunta si se intorc in Egipt…

Atunci sa o luam incet, nu? Asta ar trebui sa fie solutia!… Vine Rashi cu un alt mod de a citi versetul de debut al pericopei noastre: „KI KAROV HU – ve’noah lashuv be’oto ha’dereh le’Mitzraim. (PENTRU CA ERA APROAPE – si era usor sa se intoarca in Egipt pe acelasi drum.)”

Cred ca ceea ce incearca Rashi sa ne spuna in acest comentariu este ca uneori a merge prea incet inseamna a nu merge deloc. Daca oamenii se plictisesc, daca ceea ce le oferim este karov hu, daca este prea apropiat de ce exista deja si nu mai atrage, atunci multi vor face exact ceea ce faceau si pana acum si nici macar nu vor porni la drum.

Pot intelege motivele si am vazut aceasta idee „la lucru”: este intotdeauna mai usor sa facem ceea ce stim si sa nu ne obosim sa pornim la drum. Evreii au facut-o in numeroase randuri in timpul celor patruzeci de ani in desert. Cu sau fara razboiul pe care Dumnezeu incerca sa il ascunda de ei, evreii au spus in mod repetat: „nashuva mitzraima” („sa ne intoarcem in Egipt). Era mai bine acolo, pentru ca stiam cum e.

Rashi vede drumul din Egipt catre Eretz Israel apropiat in sens fizic si poate metafizic. Daca oamenii isi pierd speranta in reusita, se intorc. Daca drumul nu reprezinta o provocare (in sensul bun al cuvantului), si atunci se intorc. Daca scopul este rahok hu, prea indepartat, oamenii nu pornesc la drum. Daca este karov hu, prea apropiat si prea simplu, oamenii se plictisesc si fac cale intoarsa. Daca Dumnezeu i-ar fi condus pe evrei pe drumul drept catre Tara Canaanului, daca le-ar fi oferit absolut totul „pe tava”, la primul semn de razboi, fiii lui Israel s-ar fi intors in Egipt.

Iar atunci cand incerc sa inteleg conversatia pe care am avut in urma cu ani, tot ce trebuie sa fac este sa inlocuiesc „razboiul” biblic cu ideea de „discomfort”, de „dificultate” sau de „incertitudine”. Toate acele lucruri care sunt practic parte integranta si fireasca din procesul de schimbare. Am descoperit cu timpul ca oamenii se intorc la ceea ce cunosc, la minhag hamakom (obiceiul locului), daca nu simt nici o provocare si daca drumul este prea simplu. Este la fel ca si lectia pe care am invatat-o din cealalta pasiune a mea, programarea calculatoarelor: daca solutia pe care ai ales-o functioneaza din prima si nu exista deloc erori in cod, atunci inseamna ca evident ceva este in neregula…

Si aceasta este a doua lectie. In timp ce prima vorbea despre a o „lua incetisor”, a doua vorbeste despre a face calatoria sa merite. O lingurita de greutati si o picatura de probleme pe traseu sunt adesea ingredientele potrivite.

Insa nu este vorba numai despre aceste doua idei… O a treia abordare a acestui prim verset al pericopei Beshalah este oferita de Etz Haim, un comentariu asupra Torei realizat de David Lieber si Elliot Dorff si publicat sub auspiciile miscarii iudaismului conservator, de catre JPS (Jewish Publishing Society) in 2003. Conform acestui comentariu, cuvintele „ki karov hu” nu se refera deloc la drum, ci vorbesc despre Dumnezeu Insusi.

Va iehi beshalah Paro et ha’am ve’lo naham Elokim dereh Eretz Plishtim ki karov hu ki amar Elokim: „Pen inahem ha’am birotam milhama ve’shavu mitzraima.”

Si s-a intamplat atunci cand faraonul a dat drumul poporului, ca Dumnezeu nu i-a condus pe drumul prin tara filistenilor pentru ca El era aproape, caci a spus Dumnezeu: „S-ar putea sa ii para rau poporului cand vor vedea razboi si sa se intoarca in Egipt.” (Exodul 13:17)

Dumnezeu a fost aproape de evrei si nu a dorit ca acestia sa sufere intalnind un razboi. I-a iubit atat de mult, incat nu a vrut nici macar ca ei sa fie martori la un razboi, cu toate ca, evident, i-ar fi putut proteja de consecintele sale nefaste. Iar aceasta este, cred eu, a treia lectie pe care o putem invata din primul verset al pericopei…

Daca nu iubim cu adevarat ceea ce facem, nu putem continua. Cel putin eu nu pot. Daca nu suntem dedicati trup si suflet si nu ne pasa de cei pe care incercam sa ii conducem, daca nu ne pasa de cei cu care lucram si de scopul pe care ni-l propunem, atunci nimic din ceea ce facem nu are sens.

Cand mergeam cu tata pe munte, in urma cu ani, mi-a povestit despre vremurile in care facea drumetii, in tinerete, cu prietenii lui. Era pe atunci un calator pe munte experimentat si rapid, putea parcurge distante mari in timp relativ scurt, insa intotdeauna el era ultimul din convoi. Pentru ca, asa dupa cum mi-a explicat, daca ar fi fost primul, putini ar fi putut tine pasul cu el si ar fi ramas in urma. Traseele pe care le alegeau erau doar arareori k’rovim („apropiate”), in fapt adesea erau poteci montane din cele mai dificile si toti cei din grup faceau eforturi pentru a le parcurge. Insa atunci cand ajungeau la capatul drumului, sarbatoreau intotdeauna impreuna. Si cred ca acea sarbatorire era posibila tocmai datorita celor trei lucruri despre care vorbeste pericopa acestei saptamani: un drum care merita efortul, un ritm temporizat si adaptat calatorilor si grija pentru cei din jur.

Cu totii, sunt convins, intalnim in viata si cariera pe care le urmam momente in care trebuie sa decidem pe ce drum sa pornim si cat de repede sa calatorim. Multe dintre drumuri au la capatul lor o „Tara a Fagaduintei”, idealuri marete si scopuri nobile. Si cred ca versetul de debut al pericopei Beshalah ne poate oferi fiecaruia o lectie despre cum sa mergem si cum sa ii conducem pe altii pe aceste drumuri. Va doresc, in tot ceea ce faceti, sa gasiti fiecare dintre voi propriul drum si sa realizati cu adevarat „Exodul”.

Shabat Shalom!

Abonează-te acum!

Dacă site-ul DvarTora ți se pare interesant și util, completează numele și adresa ta de email în formularul alăturat și vei primi prin email -- automat și gratuit -- fiecare comentariu nou publicat pe site.

ABONEAZĂ-TE!

Îți mulțumim! Am adăugat adresa ta în baza de date.