Semne de intrebare

[OARE CHIAR TREBUIE “PROCES VERBAL”?]
M-am intrebat de multe ori de ce in limba romana exista formularea “proces verbal”, utilizata pe scara atat de larga, cand in definitiv sintagma este incorecta. Cum poate cineva sa spuna de exemplu ca a scris un proces verbal? Ori e verbal, ori e scris… Oricum, voi trece peste acest inconvenient minor si voi folosi sintagma asa cum este ea folosita in general…

Versetele introductive ale pericopei Ki Tavo vorbesc despre o porunca pe cat de simpla pe atat de stranie: porunca de bikurim (prime roade). In Deuteronom 26.1-4, Tora ne spune:

“Cand vei intra in tara pe care ti-o da mostenire Domnul, Dumnezeul tau, cand o vei stapani si te vei aseza in ea, sa iei cele dintai roade din toate roadele pe care le vei scoate din pamant, in tara pe care ti-o da Domnul, Dumnezeul tau, sa le pui intr-un cos si sa te duci la locul pe care il va alege Domnul, Dumnezeul tau, ca sa faca sa locuiasca Numele Lui acolo. Sa te duci la kohenul care va fi in zilele acelea si sa-i spui: «Marturisesc astazi inaintea Domnului, Dumnezeului tau, ca am intrat in tara pe care Domnul a jurat-o parintilor nostri ca ne-o va da. Kohenul sa ia cosul din mana ta si sa-l puna inaintea altarului Domnului, Dumnezeului tau.»”

Aparent, nici o problema, insa daca privim versetele mai indeaproape, exista ceva care nu este foarte clar: daca porunca de a aduce bikurim la Templul din Ierusalim este oarecum stranie, insa in ultima instanta inteligibila (Dumnezeu doreste sa fim in permanenta legatura cu El), ceea ce este cu adevarat de neinteles este acea “marturie”. De ce trebuie sa “marturisim” in fata kohenului si a lui Dumnezeu ca am venit la Templu sa aducem fructe drept ofranda?!? Nu este oare suficient de clar?!? Nu este evident ca un om cu un cos de fructe in mana, stand in fata unui kohen in curtea Templului din Ierusalim, intinzand aceste fructe kohenului si rugandu-l sa le aduca drept sacrificiu, a venit la Ierusalim pentru a indeplini porunca de bikurim?!? De ce mai este atunci necesar sa se incheie acest “proces verbal” de predare-primire, sa se mentioneze explicit ca fructele sunt destinate a fi aduse drept ofranda si ca evreul respectiv a intrat in Israel?

Pentru a afla un raspuns (desi nu singurul posibil) la aceasta intrebare, va trebui sa calatorim inapoi pana la prima carte a Torei, Geneza. In povestea din chiar prima pericopa, Bereishit, Adam si Eva, pe atunci aflati in Eden, comit cea mai mare greseala pe care o puteau comite la vremea respectiva si Il supara pe Dumnezeu. Continuarea (cunoscuta de catre toata lumea) – izgonirea din Gan Eden. Ceea ce lumea in general cunoaste mai putin (sau chiar s-a intrebat mai putin) este natura exacta a acelei “greseli” de la inceputuri. Ce au facut Adam si Eva?

Se poate spune ca nu au avut grija indeajuns de gradina, incalcand astfel prima porunca pe care au primit-o de la Dumnezeu. Se poate spune de asemenea ca au incalcat cea de-a doua porunca, mancand din Pomul Cunoasterii Binelui si Raului, din care li se spusese explicit sa nu manance. Motivele sunt adevarate, reprezentand poate parte din vina celor doi, insa explicatia completa mai are o componenta… Pasajul in care se relateaza povestea este urmatorul: “Atunci [dupa mancatul din pom] au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umba prin gradina; iar omul si sotia lui s-au ascuns de fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om si i-a zis: “«Unde esti?» El a raspuns: «Ti-am auzit glasul in gradina si mi-a fost frica pentru ca eram gol si m-am ascuns.» Si Domnul Dumnezeu a zis: «Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mancat din pomul din care iti poruncisem sa nu mananci?» Omul a raspuns: «Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat.» Iar Domnul Dumnezeu a zis femeii: «Ce ai facut?» Femeia a raspuns: «Sarpele m-a amagit si am mancat din pom.»” [Geneza 3.8-13]

A ce va suna toata aceasta? Intreb din nou (asa cum am facut-o si in comentariul la pericopa Bereishit): oare Dumnezeu nu stia unde sunt Adam si Eva si avea nevoie sa ii intrebe “Unde esti?” Sau mai curand poate Dumnezeu a dorit sa fie un Tata bun si iubitor, sa dea copiilor Lui sansa de a recunoaste ceea ce au facut? Eu sincer inclin pentru varianta a doua… Iar Adam si Eva, in loc sa spuna pur si simplu: “Iarta-ne, am gresit!”, incearca sa arunce vina de la unul la altul. Adam spune: “Eva e vinovata”, iar Eva spune “sarpele e vinovat”. Fara remuscari sau vreo incercare de a repara ceva, ci doar cu intentia de a “arunca pisica” cat mai departe…

In pericopa de saptamana aceasta, Tora ne invata un lucru important: sa nu comitem aceeasi greseala. Tora ne spune ca atunci cand aducem ofranda primelor fructe la Templu pentru a ne eleva spiritual, cheia pentru a reusi in aceasta intreprindere este aceea de a intocmi un “proces verbal”, de a consemna faptul ca am venit cu intentia de a indeplini aceasta porunca. Ni se spune ca atunci cand aducem primele fructe, precum si in toate celelalte momente ale vietii noastre, trebuie sa ne recunoastem propriile greseli si propriile reusite, trebuie sa articulam verbal, sa ne rostim intentia. Este un exercitiu bun, este un exercitiu obligatoriu daca dorim sa intelegem si sa interiorizam motivul pentru care facem o actiune sau alta. Este intr-un fel ca la jocul de sah, atunci cand inainte de a face o mutare ne gandim de ce o facem, incercam sa studiem si sa evaluam pozitia… Tora ne spune ca in viata de zi cu zi este la fel de important sa ne evaluam pozitia si sa recunoastem pentru noi insine, cu glas tare, ca am procedat corect sau gresit. E clar, asa cum era si pe vremea lui Adam, ca Dumnezeu stie si singur ce am facut bine si ce nu, insa e important sa ne dam si noi seama…

Ganditi-va la cat de greu le e oamenilor astazi sa recunoasca ca au gresit… E greu sa admiti ca ai furat sau ai deturnat fonduri, e greu sa admiti ca fabrica pe care o conduci polueaza atmosfera, e greu sa admiti ca ai dat gres in ceea ce iti propuseseti. Insa – cu efort si constientizare – oamenii reusesc. Reusesc nemtii sa recunoasca ca acum 60 de ani a avut intr-adevar loc un Holocaust propus, proiectat si realizat de conducatorii Germaniei de atunci, recunosc rusii ca a existat si in istoria lor o perioada neagra, cu pogromuri si genocide, recunosc americanii ca Razboiul din Vietnam nu a fost cea mai buna idee, desi la vremea respectiva a parut poate asa… Nu se schimba mult, insa se face macar primul pas, acela al consemnarii, al procesului verbal. Un motiv in plus de a incepe si noi, in lucrurile mai mici pe care le intreprindem, sa scriem acest proces verbal. Sau macar sa il rostim…

Ce putem invata pentru astazi?

[NUANTE DE TRADUCERE…]
Shabatul trecut am fost la Cristian, la editia a IV-a a Seminarului de iudaism si istoria evreilor si am avut privilegiul (si nu glumesc deloc) sa ascult cuvintele unui om, ale unui rabin de origine canadiana care traieste acum in Israel, care efectiv m-a uimit cu modul de a gandi, cu extraordinara capacitate de a surprinde si sintetiza cele mai fine idei, cele mai ascunse nuante. Am ascultat cateva lectii despre rugaciune in general, despre modul in care evreii in particular inteleg acest concept, despre modul in care simtim nevoia sa intram in legatura cu Dumnezeu, sa Ii vorbim, sa Il rugam, sa Ii spunem ce avem pe suflet (chiar daca El stie deja, poate mai bine decat noi)… Si iata ca pe parcursul acestor discutii, mi-a atras atentia in mod special o explicatie a unui episod tot din Geneza, avand aceeasi protagonisti ca si rubrica anterioara: Adam si Eva.

In continuarea povestii din Geneza 3.8-13, Dumnezeu da verdictul in acest caz:

“Domnul Dumnezeu a zis sarpelui: «Fiindca ai facut lucrul acesta, blestemat esti intre toate vitele si intre toate fiarele de pe camp. In toate zilele vietii tale sa te tarasti pe pantece si sa mananci praf.» […]Femeii i-a zis: «Voi mari foarte mult suferinta si insarcinarea ta. Cu durere vei naste copii, si dorintele tale se vor tine dupa barbatul tau, iar el va stapani peste tine.» Iar barbatului i-a zis: […] «Blestemat este acum pamantul din pricina ta. Cu multa truda sa-ti scoti hrana din el in toate zilele vietii tale. Spini si palamida sa-ti dea si sa mananci iarba de pe camp. In sudoarea fruntii tale sa-ti mananci painea, pana te vei intoarce in pamant…»” — Geneza 3.14-19

Grele pedepse, nu-i asa? Ei bine, hai sa vedem… Evei, Dumnezeu ii spune ca va naste in dureri. Lui Adam, ca va trebui sa munceasca si sa asude pentru a se putea hrani, ca pamantul va fi zgarcit cu el si ca va trebui sa il “invinga”. Dar ce i se spune sarpelui? I se spune ca va trebui sa se tarasca pe pantece si sa manance praf. Ce fel de pedeapsa este asta?!? Praf exista peste tot! Sarpele va avea toata hrana pe care o poate dori. Cum este posibil atunci ca Dumnezeu sa ii spuna ca va fi blestemat? Care este blestemul?!?

Ei bine, blestemul este intr-adevar mult mai cumplit decat pare! Pe Adam si pe Eva, Dumnezeu ii obliga la o viata grea, dar in care vor putea intotdeauna sa se uite spre El, spre cer si sa ceara ajutor. Vor putea sa vorbeasca cu Dumnezeu, sa ceara de la El ploaie pentru hrana (Adam) sau dureri mai mici la nastere (Eva). Vor putea sa aspire intotdeauna spre acea stare originara, de Gan Eden, din care tocmai au decazut…

Insa sarpelui ii este rezervat un viitor mult mai sumbru. I se da hrana, i se da posibilitatea de a se misca, insa i se ia tot restul, posibilitatea de a se reconecta cu Creatorul. Pe scurt, Dumnezeu ii spune sarpelui: “Iti dau mancare, iti dau tot ce vrei, dar nu mai vreau sa te vad sau sa te aud vreodata. Nu mai vreau sa stiu de tine!” Iar aceasta este pedeapsa cea mai cumplita dintre toate…

* * *

Desi cu idei diferite, cu interpretari uneori diametral opuse, cu moduri de a gandi diverse, toti comentatorii Torei, indiferent de epoca istorica sau de contextul politico-economic in care au trait, indiferent de limba pe care au folosit-o pentru a-si scrie comentariile, sunt de acord cu un lucru: acela ca in Tora nici o litera nu este in plus sau in minus, ca fiecare cuvant si fiecare accent conteaza.

Pericopa Ki Tavo de saptamana aceasta vorbeste in marea majoritate a versetelor ei despre blesteme si binecuvantari, despre modul in care evreii vor fi rasplatiti sau pedepsiti pentru a fi respectat sau nu legile divine. Se pune accentul pe legatura dintre popor si Dumnezeu, li se porunceste evreilor sa vina la Templul din Ierusalim pentru a oferi primele roade drept ofranda (practic un pretext de a reveni in legatura directa cu Dumnezeu), Moshe povesteste intreaga istorie a Exodului pentru a oferi o posibilitate de legatura cu Acesta, totul pare indreptat spre “a conecta” sau poate “reconecta” pe evrei la Sursa lor de viata…

Si iata ca in finalul pericopei, atunci cand probabil nimeni nu se mai astepta sa apara vreo idee “revolutionara”, Moshe li se adreseaza evreilor cu urmatoarele fraze: “Totusi, El [Dumnezeu] zice: «Eu v-am calauzit patruzeci de ani in pustiu; hainele nu vi s-au invechit pe voi, iar incaltamintea nu vi s-a uzat in picior. Paine nu ati mancat si n-ati baut nici vin, nici bautura tare, ca sa cunoasteti ca Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.» Ati ajuns la locul acesta; Sihon, imparatul Heshbonului si Og, imparatul Bashanului, ne-au iesit inainte ca sa ne bata si i-am batut.” [29.5-7]

Conform traducerii in limba romana preluata din toate editiile de Biblie pe care le am, ceea ce spune paragraful precedent se imparte in doua: in primul rand Moshe Il “citeaza” pe Dumnezeu, iar in partea a doua acelasi Moshe continua ideea, de data aceasta cu cuvintele proprii. Asa pare la prima vedere si daca lucrurile ar sta asa nu ar exista probleme… Complicatia apare insa atunci cand luam in calcul faptul ca in versiunea originala, cea in limba ebraica, NU EXISTA SEMNE DE PUNCTUATIE SAU GHILIMELE. Ceea ce este posibil sa fie (in finalul citatului de mai sus) cuvintele lui Moshe, ar putea la fel de bine sa fie si cuvintele lui Dumnezeu…

“Si ce-i cu asta?”, veti intreba. “Intrucat se modifica sensul frazei daca cuvintele ii apartin lui Moshe sau lui Dumnezeu?!? Nu este ideea aceeasi?” Raspunsul este da si nu. Ideea este intr-adevar aceeasi, insa imaginati-va ca versetul 29.7 (ultimul al citatului de mai sus) este direct exprimarea lui Dumnezeu. Ce spune Acesta? “Sihon, imparatul Heshbonului si Og, imparatul Bashanului ne-au iesit inainte ca sa ne bata si i-am batut.” Nu “ca sa va bata”, ci ca sa NE BATA! Se vede acum diferenta?

Dumnezeu le spune evreilor ca El si noi suntem INSEPARABILI! Ca binecuvantarile, blestemele, porunca de a aduce primele roade la Templu, celelalte 612 porunci sunt mijloace de a ne reconecta cu Cel care ne-a creat, de a ne incarca bateriile direct din Gan Eden. Sunt mijloace de a nu ne indeparta, sunt un fel de fire directe cu El. Dumnezeu si evreii formeaza un NOI, pe care nici istoria, nici dusmanii, nici toate cate s-au mai intamplat in mai bine de 4000 de ani nu au reusit sa-l distruga.

Asa cum spunea si o gluma pe care am auzit-o odata, legatura dintre evrei si Dumnezeu este “apel local”, fara taxe interurbane sau internationale… Ne trebuie totusi un prefix, acela al acceptarii acestui lucru, acela a intelegerii datoriilor pe care le avem, acela al permanentului efort de a “forma numarul”.

Ni se ofera posibilitatea de a fi online (in legatura directa) cu Dumnezeu, pentru ca Insusi Dumnezeu se considera in aceeasi echipa cu noi. Trebuie insa efortul colectiv, trebuie spiritul de echipa, trebuie sa luptam si noi cu Sihon, imparatul Heshbonului si cu Og, imparatul Bashanului. Si – spre deosebire de alte jocuri – trebuie sa nu “dam pase”, asa cum au facut Adam si Eva in Eden. Trebuie sa ne analizam pe noi insine, sa stam stramb si sa judecam drept, sa intocmim procese verbale si sa analizam strategii, ca sa ajungem (vorbind tot in termeni sportivi) la “calificare”.

Si mai este ceva: un om trebuie sa se considere intotdeauna ca avand meritele egalate de faptele rele, in echilibru perfect. Orice fapta buna va fi un avocat, pledand favorabil la judecata finala, iar orice fapta rea un procuror, incercand sa-l submineze. Succesul echipei depinde de succesul fiecaruia dintre noi, de vointa noastra de a ramane sau a reveni (dupa caz) pe calea buna. Avem ajutor, avem incurajari, avem binecuvantarile din pericopa Ki Tavo si blestemele care sa ne faca sa ne gandim mai bine la tot ce trebuie sa facem.

DUMNEZEU CREDE IN ACEL “NOI”… SA NU-L DEZAMAGIM!

Shabat Shalom!

Share This