Prima din seria de restanțe este pericopa Ki Tisa din Cartea Exodului, în care unul din episoadele centrale este acela în care evreii făuresc vițelul de aur, cel mai grav episod idolatru din istoria noastră ca popor. Gravitatea faptei este cu atât mai mare cu cât — comentatorii explică — ea s-a datorat unei greșeli de calcul de doar câteva ore. Calculând eronat momentul exact al reîntoarcerii lui Moise de pe Muntele Sinai, evreii îi cer lui Aaron să construiască un idol ”care să meargă înaintea lor, căci acest Moise, omul care ne-a ridicat din țara Egiptului — nu știm ce s-a ales de el!” (Exodul 32:1)

Cel puțin două întrebări foarte importante se nasc din acest episod:

  1. Cum au putut oare evreii să comită idolatrie după ce au fost martori la toate urgiile abătute asupra Egiptului, la despărțirea Mării și apoi la Revelație?
  2. De ce este acest episod atât de grav? Ce îl diferențiază de alte episoade idolatre și de alte ”rătăciri” de moment din istoria poporului evreu?

Tentația este să răspundem la aceste întrebări cu un singur răspuns simplu: evreii au uitat de Dumnezeu și de miracolele Sale, ceea ce este, desigur, o eroare foarte gravă.

Însă lucrurile sunt mult mai nuanțate dacă privim atent textul biblic…

În primul rând, textul sugerează că evreii nu doresc să Îl înlocuiască pe Dumnezeu cu un idol, ci caută un înlocuitor pentru Moise, cel care îi conducea efectiv pe drum, la porunca lui Dumnezeu. În al doilea rând, după cum am indicat și mai sus, cerința de înlocuire apare la doar câteva ore după ”dispariția” lui Moise. Iar în al treilea rând, pare că impresia evreilor despre Exod este eronată, ei afirmând în cererea lor că Moise i-ar fi scos din Egipt, și nu Dumnezeu.

În comentariul său asupra pericopei, rabinul american Moshe Tendler citează un comentariu al lui Rambam (Maimonide) care pune episodul într-o lumină complet nouă. În istoria omenirii, idolatria a avut un loc și un rol aparte. La origini, ea reprezenta de fapt — aproape paradoxal — o încercare de apropriere a omului față de Creator. În absența unor manifestări clare ale lui Dumnezeu sub forma viziunilor, dialogurilor sau minunilor, oamenii timpurii au ales să venereze ”agenți” ai lui Dumnezeu: forțe naturale și astre cerești, tocmai în ideea unei mai profunde înțelegeri și comunicări cu Creatorul. Această formă primitivă de venerare era, într-o oarecare măsură, o încercare de a-I atrage atenția lui Dumnezeu, asemenea unui copil care face o poznă pentru a obține atenția părinților. În plus, manifestările idolatre erau totodată o încercare de a înțelege lumea înconjurătoare, de a îi conferi un sens dincolo de simpla existență fizică, materială, de a strecura în ea o doză de spiritualitate și de ritual. În fapt, în lumea primitivă, în etapele timpurii ale istoriei omenirii și cu precădere în generațiile de dinaintea Potopului, idolatria era foarte răspândită și, în esență, perfect normală. (O notă importantă aici: Potopul a distrus lumea nu datorită idolatriei, ci din cauza criminalității, corupției și jafului care ajunseseră la ordinea zilei în acele vremuri — a se vedea Geneza 6:5 și 6:11-12).

Problemele spirituale au început să apară însă în generațiile următoare celei care a adoptat modelul de venerare a naturii ca formă de apropiere de Divinitate. Urmașii acelor primi oameni au uitat scopul inițial al ritualurilor practicate de părinții lor și au ajuns să venereze natura însăși sau idolii creați de mâini omenești, fără a mai păstra ca scop și obiectiv dorința de înțelegere și relaționare cu Creatorul. Așa s-a născut idolatria.

În timp, omenirea a evoluat și, odată cu ea, și credința religioasă. Oamenii au înțeles că vântul și ploaia, soarele și luna, natura în sine, nu sunt decât manifestări ale voinței lui Dumnezeu, care nu trebuie niciodată confundate cu Dumnezeu Însuși. Imediat după Potop chiar, Dumnezeu enunță acest lucru clar și răspicat, demonstrând că El este Cel care controlează forțele naturii, dar nu este controlat de acestea și nici sinonim cu ele: ”câte zile [va dăinui] pământul, însămânțatul și culesul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea nu vor înceta.” (Geneza 8:22). Și astfel, oamenii au înțeles pentru prima dată în istorie că o mai bună comunicare cu Dumnezeu nu necesită intermediari (obiecte, fenomene naturale, astre cerești sau chiar alți oameni), relația putând și trebuind să fie directă și nemijlocită.

Exodul și Revelația au reprezentat culmea acestei înțelegeri. În cadrul acestor evenimente, Dumnezeu S-a arătat oamenilor direct și nemijlocit. Tora precizează în repetate rânduri că Dumnezeu Însuși a trecut prin țara Egiptului pentru a lovi pe întâii născuți. Dumnezeu Însuși a despărțit Marea, chiar dacă lui Moise i s-a poruncit să întindă toiagul asupra ei. Dumnezeu Însuși a vorbit la Sinai, nepermițând nimănui să fie pe munte în momentul Revelației.

În pericopa Ki Tisa, vițelul de aur reprezintă un regres uriaș în conștiința evreilor și a omenirii. Revenirea la idolatrie este gravă și problematică deoarece ea semnalizează o reîntoarcere la modalități de comunicare cu Divinitatea care se doreau deja demult uitate.

Dacă analizăm atent, chiar și prezența lui Moise în cadrul relației evreilor cu Dumnezeu în timpul celor 40 de ani în deșert este un compromis. La modul ideal, Dumnezeu ar dori ca oamenii să aibă cu El o relație absolut nemijlocită. Însă în contextul unei generații născute și crescute în sclavie, înconjurate de violență și decădere spirituală, Dumnezeu a ales un lider, pe Moise, să conducă poporul către libertate. Moise însă nu primește funcția de surogat de Dumnezeu, așa cum nici Aaron, Marele Preot, nu primește acest rang. În finalul binecuvântării preoților (Birkat Kohanim), Dumnezeu precizează clar: ”Preoții să pună numele Meu asupra copiilor lui Israel și Eu îi voi binecuvânta”. (Numeri 6:27) Dumnezeu va binecuvânta, nu preoții!

Dar dacă Moise și Aaron, liderii în carne și oase ai poporului, reprezentau factori tolerabili de mediere între Dumnezeu și evrei, înlocuirea unuia dintre intermediari (Moise) cu un alt intermediar (vițelul de aur) sugera faptul că oamenii alunecaseră din nou pe panta pe care alunecaseră și înaintașii lor. Aidoma celor care uitaseră că foțele naturale erau — în vremurile de dinaintea Potopului — un simplu mijloc de apropiere față de Dumnezeu, ajungând în final să venereze acele forțe ca surogat al Divinității — tot la fel s-ar fi întâmplat și cu generația Exodului dacă ea l-ar fi înlocuit pe Moise cu un idol de aur. Iar această repetare a istoriei era pur și simplu intolerabilă, pentru că un astfel de regres spiritual însemna că toate generațiile de la Adam până la Moise fuseseră, în esență, inutile.

În ochii lui Dumnezeu, omenirea nu se putea reîntoarce la primitivism spiritual și ritualic. מעלים בקודש ואין מורדים (”maalim bakodeș veein moredim”) — ”în sfințenie, drumul trebuie să fie numai ascendent”.

Acesta este motivul pentru care Dumnezeu reacționează atât de aspru în episodul venerării vițelului de aur. Acesta este motivul pentru care Moise, înțelegând bine voința și dorința divină, sparge Tablele Legii de piciorul muntelui (Exodul 32:19) și poruncește o purificare a taberei, violentă însă perfect necesară. Și acesta este motivul pentru care și noi, cititorii acestor istorii și povețe, ar trebui să ne gândim bine la modul în care Îl percepem pe Dumnezeu și spiritualitatea în general și la mesajul pe care vrem să îl transmitem celor care vin după noi.

Șabat Șalom!

Share This