Prima din seria de restanțe este pericopa Ki Tisa din Cartea Exodului, în care unul din episoadele centrale este acela în care evreii făuresc vițelul de aur, cel mai grav episod idolatru din istoria noastră ca popor. Gravitatea faptei este cu atât mai mare cu cât – comentatorii explică – ea s-a datorat unei greșeli de calcul de doar câteva ore. Calculând eronat momentul exact al reîntoarcerii lui Moise de pe Muntele Sinai, evreii îi cer lui Aaron să construiască un idol ”care să meargă înaintea lor, căci acest Moise, omul care ne-a ridicat din țara Egiptului – nu știm ce s-a ales de el!” (Exodul 32:1)
Cel puțin două întrebări foarte importante se nasc din acest episod:
- Cum au putut oare evreii să comită idolatrie după ce au fost martori la toate urgiile abătute asupra Egiptului, la despărțirea Mării și apoi la Revelație?
- De ce este acest episod atât de grav? Ce îl diferențiază de alte episoade idolatre și de alte ”rătăciri” de moment din istoria poporului evreu?
Tentația este să răspundem la aceste întrebări cu un singur răspuns simplu: evreii au uitat de Dumnezeu și de miracolele Sale, ceea ce este, desigur, o eroare foarte gravă.
Însă lucrurile sunt mult mai nuanțate dacă privim atent textul biblic…
În primul rând, textul sugerează că evreii nu doresc să Îl înlocuiască pe Dumnezeu cu un idol, ci caută un înlocuitor pentru Moise, cel care îi conducea efectiv pe drum, la porunca lui Dumnezeu. În al doilea rând, după cum am indicat și mai sus, cerința de înlocuire apare la doar câteva ore după ”dispariția” lui Moise. Iar în al treilea rând, pare că impresia evreilor despre Exod este eronată, ei afirmând în cererea lor că Moise i-ar fi scos din Egipt, și nu Dumnezeu.
În comentariul său asupra pericopei, rabinul american Moshe Tendler citează un comentariu al lui Rambam (Maimonide) care pune episodul într-o lumină complet nouă. În istoria omenirii, idolatria a avut un loc și un rol aparte. La origini, ea reprezenta de fapt – aproape paradoxal – o încercare de apropriere a omului față de Creator. În absența unor manifestări clare ale lui Dumnezeu sub forma viziunilor, dialogurilor sau minunilor, oamenii timpurii au ales să venereze ”agenți” ai lui Dumnezeu: forțe naturale și astre cerești, tocmai în ideea unei mai profunde înțelegeri și comunicări cu Creatorul. Această formă primitivă de venerare era, într-o oarecare măsură, o încercare de a-I atrage atenția lui Dumnezeu, asemenea unui copil care face o poznă pentru a obține atenția părinților. În plus, manifestările idolatre erau totodată o încercare de a înțelege lumea înconjurătoare, de a îi conferi un sens dincolo de simpla existență fizică, materială, de a strecura în ea o doză de spiritualitate și de ritual. În fapt, în lumea primitivă, în etapele timpurii ale istoriei omenirii și cu precădere în generațiile de dinaintea Potopului, idolatria era foarte răspândită și, în esență, perfect normală. (O notă importantă aici: Potopul a distrus lumea nu datorită idolatriei, ci din cauza criminalității, corupției și jafului care ajunseseră la ordinea zilei în acele vremuri – a se vedea Geneza 6:5 și 6:11-12).
Problemele spirituale au început să apară însă în generațiile următoare celei care a adoptat modelul de venerare a naturii ca formă de apropiere de Divinitate. Urmașii acelor primi oameni au uitat scopul inițial al ritualurilor practicate de părinții lor și au ajuns să venereze natura însăși sau idolii creați de mâini omenești, fără a mai păstra ca scop și obiectiv dorința de înțelegere și relaționare cu Creatorul. Așa s-a născut idolatria.
În timp, omenirea a evoluat și, odată cu ea, și credința religioasă. Oamenii au înțeles că vântul și ploaia, soarele și luna, natura în sine, nu sunt decât manifestări ale voinței lui Dumnezeu, care nu trebuie niciodată confundate cu Dumnezeu Însuși. Imediat după Potop chiar, Dumnezeu enunță acest lucru clar și răspicat, demonstrând că El este Cel care controlează forțele naturii, dar nu este controlat de acestea și nici sinonim cu ele: ”câte zile [va dăinui] pământul, însămânțatul și culesul, frigul și căldura, vara și iarna, ziua și noaptea nu vor înceta.” (Geneza 8:22). Și astfel, oamenii au înțeles pentru prima dată în istorie că o mai bună comunicare cu Dumnezeu nu necesită intermediari (obiecte, fenomene naturale, astre cerești sau chiar alți oameni), relația putând și trebuind să fie directă și nemijlocită.
Exodul și Revelația au reprezentat culmea acestei înțelegeri. În cadrul acestor evenimente, Dumnezeu S-a arătat oamenilor direct și nemijlocit. Tora precizează în repetate rânduri că Dumnezeu Însuși a trecut prin țara Egiptului pentru a lovi pe întâii născuți. Dumnezeu Însuși a despărțit Marea, chiar dacă lui Moise i s-a poruncit să întindă toiagul asupra ei. Dumnezeu Însuși a vorbit la Sinai, nepermițând nimănui să fie pe munte în momentul Revelației.
În pericopa Ki Tisa, vițelul de aur reprezintă un regres uriaș în conștiința evreilor și a omenirii. Revenirea la idolatrie este gravă și problematică deoarece ea semnalizează o reîntoarcere la modalități de comunicare cu Divinitatea care se doreau deja demult uitate.
Dacă analizăm atent, chiar și prezența lui Moise în cadrul relației evreilor cu Dumnezeu în timpul celor 40 de ani în deșert este un compromis. La modul ideal, Dumnezeu ar dori ca oamenii să aibă cu El o relație absolut nemijlocită. Însă în contextul unei generații născute și crescute în sclavie, înconjurate de violență și decădere spirituală, Dumnezeu a ales un lider, pe Moise, să conducă poporul către libertate. Moise însă nu primește funcția de surogat de Dumnezeu, așa cum nici Aaron, Marele Preot, nu primește acest rang. În finalul binecuvântării preoților (Birkat Kohanim), Dumnezeu precizează clar: ”Preoții să pună numele Meu asupra copiilor lui Israel și Eu îi voi binecuvânta”. (Numeri 6:27) Dumnezeu va binecuvânta, nu preoții!
Dar dacă Moise și Aaron, liderii în carne și oase ai poporului, reprezentau factori tolerabili de mediere între Dumnezeu și evrei, înlocuirea unuia dintre intermediari (Moise) cu un alt intermediar (vițelul de aur) sugera faptul că oamenii alunecaseră din nou pe panta pe care alunecaseră și înaintașii lor. Aidoma celor care uitaseră că foțele naturale erau – în vremurile de dinaintea Potopului – un simplu mijloc de apropiere față de Dumnezeu, ajungând în final să venereze acele forțe ca surogat al Divinității – tot la fel s-ar fi întâmplat și cu generația Exodului dacă ea l-ar fi înlocuit pe Moise cu un idol de aur. Iar această repetare a istoriei era pur și simplu intolerabilă, pentru că un astfel de regres spiritual însemna că toate generațiile de la Adam până la Moise fuseseră, în esență, inutile.
În ochii lui Dumnezeu, omenirea nu se putea reîntoarce la primitivism spiritual și ritualic. מעלים בקודש ואין מורדים (”maalim bakodeș veein moredim”) – ”în sfințenie, drumul trebuie să fie numai ascendent”.
Acesta este motivul pentru care Dumnezeu reacționează atât de aspru în episodul venerării vițelului de aur. Acesta este motivul pentru care Moise, înțelegând bine voința și dorința divină, sparge Tablele Legii de piciorul muntelui (Exodul 32:19) și poruncește o purificare a taberei, violentă însă perfect necesară. Și acesta este motivul pentru care și noi, cititorii acestor istorii și povețe, ar trebui să ne gândim bine la modul în care Îl percepem pe Dumnezeu și spiritualitatea în general și la mesajul pe care vrem să îl transmitem celor care vin după noi.
Șabat Șalom!
Nu stiu daca sunt vrednic sa adaug ceva
Pericopa si comentariul din articol sunt despre ratacirea inspre intuneric a unei natiuni intr-o directie gresita
Totusi, cred ca explicatia legata de calculul orelor este interesanta dar nu determinanta
Determinant este textul din Exod 7.1 – calitatea lui Moshe de dumnezeu si a lui Aron de profet
Este posibil ca depasirea timpului sa fie un factor dar fara concursul lui Aron si a reprezentarii acestuia in constiinta colectiva, ca fiind profet al Domnului, ratacirea pe cale inspre pierzanie era improbabila
Ca acest drum era spre pierzanie ne spune Deuteronom 8.10 – 20
Este vorba si de primele porunci din Decalog
Binecuvantarea si scaparea din robia egipteana presupun un pret mic: respectarea legilor, poruncilor si oranduirilor Numelui Domnului
Textul nu releva singura ratacire a poporului evreu
Au mai fost si altele: robia, distrugerea Templului Numelui Domnului, etc.
Asta nu inseamna ca noi ca natiune romana am fi fost mai vrednici
Asa am ajuns sa orbecaim si noi in miezul zilei, drepturi pt infractori, coruptie si deviante proclamate ca modele de comportament
Conducatori care duc tara spre rau, spre depravare si pierzanie
Fiecare crede ca tot ce a obtinut in viata este meritul lui personal iar satisfacerea tuturor placerilor si deviantelor conducatorilor a ajuns politica de stat
Lumea se strica pe zi ce trece tot mai mult
Cea fost va mai fi
Daca o avem credinta si o sa strangem Cuvantul Numelui Domnului in inima noastra si in mintea noastra, o sa-l punem pe usile si pe peretii locuintelor noastre, precum si o sa-l purtam la gat si la incheieturile mainilor noastre, poate o sa ne trezim din intunerec si o sa alegem lumina
Altfel, prea multe natiuni puternice s-au ratacit pe cale si au disparut fara urma in negura istoriei: sumerienii, akadienii, hititi, iebusiti, egiptenii, etc.
Numele Domnului sa fie laudat ca ne-a dat posibilitatea sa citim articolul si ca a dat intelepciune autorului lui
Shalom Rabbi! Am citit cu emotie comentariul dvs. Si am facut o remarca, dupa ce am parcurs si lucrarea „Biblia si metalurgia” semnata de ing. Strul Moisa. Autorul, foarte elegant, ne explica cum au reusit evreii, in conditii de desert, sa toarne acel vitel de aur. Mai mult, el sugereaza (si inclin sa-i dau dreptate), ca de fapt acea figurina era goala la interior!! De ce? Citim in pericopa: „Aaron a zis: o sarbatoare pentru Hashem, miine”, sperind ca pina atunci Moise va reveni de pe munte. Asta inseamna ca pina a doua zi, au putut sa apuce cu mina acea reprezentare de aur, deci se racise. Sa zicem ca avea 30, poate 40 de kilograme. Dar ce a facut Moise, in minia sa? Citim iar in pericopa: „si a luat vitelul pe care-l facusera, si l-a ars cu foc, si l-a macinat in pulbere si a presarat-o pe apa si a dat-o fiilor lui Israel s-o bea” (Exod 32:20).
Ce a facut de fapt Moise? Primul tratament homeopatic, consemnat in paginile Bibliei. Prin acest tratament, el a indepartat din mintea celor ce infruntau desertul, dar erau neincrezatori in fortele lor si erau descurajati, multi chiar ar fi avut motive de ingrijorare, chiar depresie, si erau tentati spre sinucidere. Asta aflam din orice tratat de homeopatie: impartind acele 40 kilograme de aur la cei 3 milioane de suflete ce erau la poalele muntelui Sinai, le-a oferit o doza infinitezimala, homeopatica de aurum mettalicum, metoda naturala de a scapa de tendinta la sinucidere, astfel ca, la urmatorul recensamint, facut chiar inainte de a cuceri cetatea Ierihon, populatia era sensibil egala cu acei 603.550, citi erau la primul recensamint. O dovada in plus ca se adevereste dictonul: de la Moise, pina la Moise, nu a mai fost unul ca Moise!!”
Shabat shalom u mevorach! Cu bine si cu sanatate! – Avram ben Shulim haLevi