Într-una din cele mai scurte pericope din întreaga Tora, pericopa Nițavim, câteva versete aparent obișnuite și fără prea multă miză ne oferă o perspectivă foarte interesantă despre cum ajung oamenii să adopte sau să respingă legea lui Dumnezeu. Ne spune Tora:
Dar nu numai cu voi singuri statornicesc eu acest legământ și această imprecație, ci cu cine este aici, care stă cu noi astăzi înaintea Domnului, Dumnezeului nostru, și cu cine nu este cu noi astăzi aici. Căci voi știți cum am locuit în țara Egiptului și cum am trecut prin mijlocul neamurilor prin care ați trecut. Și ați văzut scârboșeniile lor și fetișurile lor de lemn și piatră, de argint și aur, care erau cu ei. – Deuteronom 29:13-16
Două imagini separate: una a legământului și jurământului în fața lui Dumnezeu, iar cealaltă a respingerii acestora prin practicarea idolatriei… Două imagini opuse, pe care Tora ni le pune în același paragraf, parcă pentru a ne reaminti cât de subțire este linia care le separă…
Însă întrebarea principală care se desprinde din această juxtapunere este următoarea: Cum ar putea un om să aleagă calea idolatriei după ce a văzut minunile lui Dumnezeu și a intrat într-un legământ etern cu Acesta?
Un prim răspuns – poate cel mai simplu și comod – este cel pur istoric. Imediat după cea mai importantă și uimitoare revelație din istorie, Primirea Torei pe Muntele Sinai, la doar câteva luni de la Exodul din Egipt, după ce măreția și forța lui Dumnezeu s-au dezvăluit în plină splendoare, poporul evreu a venerat Vițelul de Aur. Istoria ne învăță, dureros, că nimic, nici chiar posibilitatea de a-L simți pe Dumnezeu aproape nu reprezintă o garanție absolută că noi, oamenii, vom dori și vom fi capabili să menținem relația cu El pe termen lung. Am călcat strâmb o dată și, din păcate, suntem pasibili să repetăm greșeala în orice moment…
Am avut ocazia să citesc însă și un alt răspuns, oferit de unul din rabinii marcanți ai secolului trecut, rabinul Yitzchok Zev Halevi Soloveitchik (1886-1959), cunoscut și sub numele de Brisker Rav (Rabinul din Brisk).
La început, orice om care vede un idol – ne spune Brisker Rav – îl consideră o ”oroare”, un lucru ”detestabil”, așa cum punctează în debutul său și versetul pericopei Nițavim. Însă pe măsură ce timpul trece, pe măsură ce intervine un oarecare grad de familiaritate cu respectivul idol, pe măsură ce omul se obișnuiește cu prezența sa, sentimentele și opiniile negative inițiale se diminuează. După un timp, omul consideră respectivul idol ca fiind doar un simplu obiect ”de lemn sau piatră” fără prea multă valoare, pe care nu îl mai disprețuiește ci față de care este indiferent. Iar mai apoi, respectivul idol îi poate părea chiar un obiect ”de argint sau de aur”, de care omul se atașează și pe care îl consideră important.
De la oroare, prin indiferență, către atașament… Iată cum evoluează seducția idolatriei, ne spune Brisker Rav. O idee care ne poate fi utilă și nouă celor de astăzi, chiar dacă noțiunea de idolatrie (cel puțin în accepțiunea antichității) ne este probabil străină. Astăzi, suntem confruntați cu alte lucruri și comportamente potențial seducătoare, pe care le respingem inițial, dar de care – datorită obișnuinței și familiarizării cu ele – putem ajungem să ne atașăm, uneori cu consecințe grave. Iar vigilența continuă în fața acestei seducții nu strică niciodată…
Însă răspunsul la întrebarea pe care am adresat-o (”Cum poate un om devia către idolatrie după ce a făcut un legământ cu Dumnezeu?”) nu se oprește aici. Și asta datorită faptului că mai există cel puțin o componentă neexplorată pe care versetele pericopei Nițavim o aduc în prim-plan. Acea componentă este tot o întrebare, derivată din finalul relativ straniu al versetului 14. Conform versetului, legământul cu Dumnezeu realizat în acel moment a fost făcut ”cu cine este aici, care stă cu noi astăzi înaintea Domnului, Dumnezeului nostru”, dar și – paradoxal – ”cu cine nu este cu noi astăzi aici”.
Cum a făcut oare Dumnezeu un legământ cu oameni care n-au fost prezenți la ratificarea lui? Cum pot fi făcuți responsabili acei oameni pentru ceva ce, aparent, nu au luat la cunoștință? Mai mult, un concept talmudic important ne spune că זכין לאדם שלא בפניו ואין חבין לו אלא בפניו – ”putem face un bine unui om în absența lui, dar nu îl putem obliga la ceva decât atunci când este prezent.”
Și aici, la această întrebare, există mai multe răspunsuri posibile…
Un prim răspuns avansează ideea că respectarea voinței Creatorului este de fapt un lucru bun și pozitiv pentru om și că, în consecință, un om poate fi făcut părtaș – chiar și în absența sa – la acest legământ. Dovada că relația este bună este însuși faptul că, datorită ei, existăm ca popor, în timp ce multe alte popoare din aceeași perioadă nu s-au menținut, în ciuda faptului că au beneficiat de condiții istorico-sociale mult mai propice decât cele de care au avut parte evreii.
Un al doilea răspuns are ca sursă Midrașul și Kabala. Conform explicațiilor oferite acolo, toate sufletele evreiești, născute sau nenăscute încă la momentul respectiv, au fost prezente la Muntele Sinai, atunci când Dumnezeu a predat Tora poporul evreu. Într-adevăr, noi, ca trăitori în secolul 21, nu am fost prezenți fizic, în carne și oase, alături de înaintașii noștri, la ratificarea acestui legământ, însă – ne spune tradiția – sufletele noastre au fost acolo și au ”semnat” în numele nostru.
Al treilea răspuns posibil provine tot din Talmud, dintr-o tradiție menționată în Tratatul Nedarim 30b, care spune că, în pântecul mamei, un înger îl învață pe fiecare făt încă nenăscut întreaga Tora. Conform acestei tradiții, imediat înainte de naștere îngerul îl atinge pe copil deasupra buzelor, creând acea ”adâncitură” a feței dintre nări și gură și făcându-l să uite tot ce a învățat. În viața pe care o duce după naștere, concluzionează Talmudul, copilul așadar re-învață lucruri pe care odată le-a știut și cu care a fost deja de acord.
Și, în final, un al patrulea răspuns posibil provine, din nou din istorie… Ideea că generațiile următoare au datoria istorică, legală și morală să urmeze deciziile și legămintele înaintașilor lor nu este nici nouă și nici inedită. Granițele țărilor, noțiunea de limbă oficială, modelele de guvernare și organizare a societății și multe alte lucruri pe care oamenii le acceptă astăzi sunt exemple elocvente în acest sens. Niciunul dintre noi nu a fost prezent atunci când dacii și romanii au fondat poporul român. Niciunul nu a fost prezent când granițele României sau a oricărei alte țări în care trăim au fost stabilite, niciunul nu și-a pus semnătura pe respectivele documente de ratificare, pe pactele dintre state sau pe convențiile dintre guverne. Și cu toate acestea, recunoaștem acele înțelegeri, acele legăminte și acele obligații pe care strămoșii noștri și le-au luat în fața contemporanilor lor – ca și cum am fi fost de față noi înșine.
Ei bine, Tora și legământul cu Dumnezeu nu fac excepție de la această regulă… Ceea ce înaintașii noștri au decis, relația pe care Dumnezeu a construit-o cu ei, promisiunile făcute, semnele și tradițiile înrădăcinate în conștiința națională în urma unor evenimente produse acum multe sute și mii de ani ne definesc și ne formează ca popor și indivizi. Iar faptul că le continuăm astăzi constituie ”semnătura” noastră incontestabilă pe acele documente, pe acele relații și promisiuni și tradiții. În fiecare generație – așa cum au făcut-o de mii de ani – evreii re-semnează așadar prin simpla lor apartenență la poporul evreu legămintele lui Dumnezeu cu Avraham, Ițhak, Iaacov sau Moșe.
Fie că suntem mișcați de tradițiile care ne spun că am fost efectiv părtași la Predarea Torei sau că am învățat-o în întregime înainte de a ne naște, fie că adoptăm explicațiile istorice sau că acceptăm ideea că relația cu Dumnezeu este de fapt doar spre binele nostru – altfel spus, oricare din aceste răspunsuri adoptăm, rezultatul final este același. Rămânem identificați cu o istorie a unui popor, cu o tradiție care a supraviețuit în cele mai defavorabile condiții, cu o decizie a unor înaintași de a fi monoteiști și nu idolatri, cu o relație cu Divinitatea care ne onorează și ne obligă. Iar datorită legămintelor noastre de acum, datorită alegerilor noastre de acum, acea istorie, tradiție, decizie și relație își păstrează șansa de a continua către copiii noștri și către copiii copiilor noștri…
Am debutat cu o întrebare (“Cum poate un om devia către idolatrie după ce a făcut un legământ cu Dumnezeu?) și iată că am ajuns la un răspuns și o concluzie… Ca indivizi într-o relație cu Dumnezeu, oamenii pot greși pe moment. Chiar și popoarele pot greși pe moment, deoarece un popor este și el format din oameni, supuși greșelilor, potențial ”seduși” de tendații, comozi și uneori delăsători. Însă relația despre care vorbim, dintre Dumenzeu și poporul evreu, rămâne peste timp, în ansamblul ei, eternă. Pentru că în fiecare generație, alți și alți evrei aleg să ”resemneze documentele”, să refacă legămintele, să readucă la loc de cinste pecetea pe care înaintașii noștri au pus-o în urmă cu mii de ani asupra istoriei și identității noastre ca popor și asupra lumii întregi.
Șabat Șalom!
P.S.
[But with him that standeth here with us this day before the LORD our God, and also with him that is not here with us this day:] (trad.KJV).
„Dar cu Cel ce stă aici cu noi în această zi înaintea Domnului Dumnezeului nostru, dar și cu Cel ce nu este aici cu noi în această zi:” (trad.automată /KJV).
Legământ + jurământ între Cine şi „Cel ce” stă aici dar … nu este aici?
Nu cumva este legământ /jurământ între Dumnezeul omniprezent şi Dumnezeul Cel prezent şi posibil conştientizat, în (unii) oameni?
Întreb …
[Ne spune Tora în Devarim 29:13-16:
„Nu doar cu tine singur fac acest legământ și acest jurământ, ci cu toți cei care stau în picioare astăzi cu noi înaintea Domnului, Dumnezeului tău, și cu cei care nu sunt astăzi aici …”]
O traducere foarte interesantă şi diferită (puţin /esenţial) faţă de versiunile din limba română:
„Nu numai cu voi inchei legamantul acesta incheiat cu juramant,
ci atat cu cei ce sunt aici printre noi de fata in ziua aceasta, inaintea Domnului Dumnezeului nostru, cat si cu cei ce nu sunt aici printre noi in ziua aceasta.” (Deut.29.14-15 – trad.DC).
„Si nu numai cu voi singuri inchei Eu acest legamant si fac acest juramant,
Ci atat cu cei ce stau astazi aici cu noi inaintea fetei Domnului Dumnezeului vostru, cit si cu acei care nu sunt astazi aici cu noi. (idem – trad. BOR)
Respectiv, pare un legamânt şi jurământ încheiat doar cu „cei ce stau ÎN PICIOARE” dar şi cu „cei care nu sunt astăzi aici” (indiferent dacă stau în picioare sau nu).
(Nu fac religie comparată, însă mai apelez la diverse traduceri – pentru că nu cunosc direct limba ebraică şi nu o înţeleg suficient – în condiţiile în care unii mai şi rostesc doar fonetic /mecanic câte ceva).
Cum interpretati acest „toți cei care stau în picioare astăzi cu noi înaintea Domnului, Dumnezeului …” – spre deosebire de cei care şed sau care îngenunchiază – adică nu stau în picioare?
La cine s-ar referi textul: „şi cu cei care nu sunt astăzi aici” (şi probabil că nici nu stau în picioare)?
Mulţumesc (dacă nu este spam).
–
Legământul este încheiat atât cu cei care în acel moment erau prezenți, stând în picioare înaintea lui Moise, cât și cu toate generațiile următoare. Cu alt cuvinte, este vorba despre un legământ etern și imuabil, încheiat cu întregul popor evreu, prezent (la momentul discursului lui Moise) și viitor.
Legat de religia comparată – nu am nicio problemă că folosiți traducerea BOR sau DC sau alte traduceri. (Și eu le-am citat și folosit pe site, când a fost cazul.) Ceea ce nu doresc pe site-ul DvarTora sunt comparațiile de ritual, de filosofie, de teologie, de interpretare a textului biblic etc., sau citatele din Noul Testament care să ”demonstreze” alte interpretări ale subiectelor. Există site-uri dedicate creștinismului, există site-uri dedicate religiei comparate. Site-ul DvarTora nu este un astfel de site și nu își propune niciuna din aceste lucruri, ci doar să discute, din perspectivă iudaică, textul Bibliei Ebraice (Tanah), iudaismul și evreii. Atât.
Bine ați revenit pe site! 🙂
Mulţumesc mult!