Mi se pare aproape ironic că eseul pe marginea pericopei Emor, în care vom vorbi foarte pe scurt despre ”timpul evreiesc”, este publicat cu întârziere, și asta tocmai datorită lipsei de timp. Săptămâna trecută a fost foarte aglomerată pentru mine – personal și profesional – și în consecință, mi-a fost imposibil să vă ofer acest eseu înainte de Șabat. O fac acum, făcând apel la înțelegerea dumneavoastră și cu speranța că ideile prezentate aici se vor dovedi interesante și utile.
* * *
Timpul evreiesc – o noțiune relativ stranie încă din denumire. Timpul este un concept general uman, nu-i așa, el nefiind apanajul vreunei civilizații sau națiuni în particular… Desigur, există fusuri orare, definiții legate de cum sunt percepute în fiecare cultură în parte punctualitatea sau întârzierile, există chiar și o istorie a timpului și a modului în care a fost el măsurat în cursul existenței și evoluției omenirii. Dar un ”timp evreiesc”? Ei bine, da.
În iudaism, timpul este un concept esențial. El face parte din ”țesătura lumii”, din planul divin, din modul în care se succed ideile și narațiunile biblice și, desigur, din modul în care înțelegem însăși structura Torei și a poruncilor divine. În Geneza, primul lucru pe care Dumnezeu îl declară ca ”sfânt” este un moment de timp aparte numit Șabat. În Exodul, prima poruncă pe care Dumnezeu o dă poporului evreu – chiar înainte ca acesta să părăsească sclavia egipteană – este porunca de a sfinți timpul, debutând calendarul iudaic: ”Această lună să fie pentru voi începutul lunilor anului.” (Exodul 12:1-2).
În capitolul 23 din Cartea Leviticului, în pericopa Emor, Tora face o incursiune în această lume aparte a ”timpului evreiesc”, pornind de la enumerarea sărbătorilor iudaice: Pesah, Șavuot, Roș Hașana, Sucot și Șmini Ațeret. Capitolul 23 este însă un capitol ușor ciudat, nu atât datorită conținutului său, ci mai ales pentru că el este inserat între două alte capitole care au mult mai multă legătură cu tema centrală a cărții. Leviticul 22 vorbește despre ofrandele aduse în Tabernacol, iar Leviticul 24 prezintă în detaliu elementele componente ale Tabernacolului.
Ce caută așadar capitolul 23 aici? De ce Tora întrerupe firul logic al discuției despre Mișkan (Tabernacol) cu o trecere în revistă a sărbătorilor evreiești și a modului în care evreii înțeleg noțiunea de timp?
Un posibil răspuns – probabil nu singurul – este și cel pe care rabinul Sacks îl aduce în prim-plan în eseul său. Totul pornește de la un foarte scurt citat din Isaia Berlin, care la rândul său amintește o cugetare a unuia dintre părinții socialismului rusesc, Alexander Herzen:
Popoarele slave nu au avut istorie, ci doar geografie. Evreii însă, au avut exact opusul: o grămadă de istorie și foarte puțină geografie. Mult timp, puțin spațiu. – Alexander Herzen
Pentru evrei, spațiul este secundar timpului. Istoria noastră ca popor este definită de timp. Știm, spre exemplu, exact când am ieșit din Egipt (prima zi de Pesah). Nu știm cu certitudine însă pe unde am ieșit, locul pe care Tora îl numește ים סוף (Iam Suf), adesea tradus eronat prin Marea Roșie, fiind incert ca locație în opinia majorității comentatorilor. Știm de asemenea că Tora ne-a fost dată de către Dumnezeu la cincizeci de zile după Pesah. Nu știm însă exact unde, deoarece nici Muntele Sinai nu are o locație clară în tradiția iudaică. Pentru ritualurile noastre, știm că există momente de timp bine definite (ex: dimineața pentru Șaharit, seara pentru Maariv etc). Însă spațiul exact pentru îndeplinirea acelor ritualuri este incert: ne putem ruga lui Dumnezeu nu doar la sinagogă, ci oriunde se adună un minian (cvorum), ba chiar în anumite condiții și cu anumite concesii, chiar și singuri, acasă.
Chiar și aparenta excepție de la lista de incertitudini, respectiv faptul că ofrandele puteau fi aduse doar pe altarul din Tabernacol, aduce cu sine o doză de incertitudine. Tabernacolul – cel care a constituit și modelul pentru Templu – era portabil, așadar spațiul exact în care respectivele ritualul erau îndeplinite nu era fix. Când Tora ne spune să nu aducem ofrandele nicăieri altundeva, porunca definește de fapt doar granițele spațiului, dar nu și locația geografică exactă a acestuia.
Vorbim așadar în iudaism – cel puțin din ce am amintit până acum – de relativa ambiguitate a spațiului în raport cu timpul. Însă în capitolul 23 din Leviticul, Tora ne amintește că de fapt și timpul iudaic are proprietatea dualității, o componentă a ambiguității sau, mai precis, a complexității.
Două din marile religii ale lumii folosesc un sistem temporal cu o singură dimensiune: în creștinism, calendarul este solar; în islam, el este lunar. Iudaismul folosește ambele sisteme în calendarul său: măsurăm zilele după ciclul soarelui, însă măsurăm lunile după ciclul lunii.
În majoritatea culturilor, ziua începe dimineața. În iudaism, ziua începe seara, în conformitate cu versetele din Geneza: ”și a fost seară, și a fost dimineață – o zi”. Însă în ritualul de rugăciune, nu rugăciunea de seară (Maariv) ci mai curând rugăciunea de dimineață (Șaharit) este cea care ”inaugurează” propriu-zis ziua, cu mulțumirea adresată lui Dumnezeu pentru că ne-a returnat sufletul: ”Mode Ani”.
Și modul în care iudaismul înțelege anii are un caracter incert, aproape ambiguu. Roș Hașana (ad literram: ”capul anului”) este ziua celebrată în fiecare an ca Anul Nou Iudaic. Însă conform calendarului biblic, această zi este doar prima zi a lunii a șaptea (nu prima așadar!), anul evreiesc biblic începând de fapt cu luna Nisan, luna eliberării din Egipt. Există de asemenea și alți ani noi în iudaism, cum ar fi Tu BiȘvat – Anul Nou al Pomilor.
După cum remarca și Herzen, iudaismul are o percepție foarte nuanțată asupra timpului. Neavând – timp de atâtea secole – un loc pe care să-l putem numi ”acasă” nu doar în rugăciuni și speranțe ci și în realitate, ca evrei ne-am dezvoltat un simț al timpului care să compenseze absența spațiului. Am redefinit și reutilizat noțiunile spațiale în lumea timpului, numind spre exemplu Șabatul, ziua de odihnă pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ”o insulă în timp”. Ne-am găsit refugiul în timp, în speranța unei vieți mai bune, a unei lumi mai bune, în contextul în care – mult prea des în istoria milenară a evreilor – realitatea imediată a spațiului înconjurător era sumbră și ucigătoare de speranță.
Și tocmai în acest context, în pericopa Emor, regăsim capitolul 23 din Leviticul, care ne vorbește despre sărbători. El, acest capitol, este liantul care consolidează noțiunea de קדושה (”kedușa”) – sfințenie. În capitolele 22 și 24, Tora ne vorbește despre sfințenia locului: Tabernacolul, altarul, obiectele de cult pe care le foloseam în ritual. În capitolul 23, ni se vorbește despre sfințenia timpului, complementară primeia și duală în sensul că nu îl implică doar pe Dumnezeu în mod direct, ci și pe noi, ca păstrători și purtători mai departe ai calendarului. Am mai amintit în comentarii precedente un aspect interesant: binecuvântarea pe care o rostim de Șabat este ”binecuvântat ești Tu Doamne, sfințitorul Șabatului”). Prin contrast, de sărbători, binecuvântarea se schimbă în ”binecuvântat ești Tu Doamne, sfințitorul lui Israel și al sărbătorilor”. Șabatul este timpul sfânt creat de Dumnezeu. Sărbătorile sunt timpul sfânt pe care noi îl creăm cu puterea pe care Dumnezeu ne-o dă. Numai combinând noțiunile putem avea o poză completă a sfințeniei și, în ultima instanță, a lumii în care trăim.
Complexitate în spațiu, complexitate în timp. Așa înțelege iudaismul lumea, tocmai pentru că ea refuză să se lase simplificată arbitrar, tocmai pentru că – fiind creată de către Dumnezeu – ea poartă în însăși esența ei o parte din esența Lui, unică, infinită, multicoloră.
După cum spunea și rabinul Sacks în finalul eseului său:
Încă de la vechii greci, oamenii au căutat să găsească un principiu unificator care să explice totul, acel ”punct fix” pe care Arhimede îl căuta pentru a mișca lumea. […] Iudaismul ne spune că nu există un astfel de principiu. Realitatea este mult mai complexă de atât. Nu există nici măcar un concept unic asupra timpului. Avem nevoie de minim două perspective pentru a putea vedea realitatea în trei dimensiuni și această idee se aplică timpului tot atât cât se aplică și spațiului. Timpul evreiesc are două ritmuri simultane.
Iudaismul este pentru spirit ceea ce teoria complementară a lui Niels Bohr este pentru fizica cuantică. În fizică, lumina este înțeleasă ca fiind atât undă cât și particulă. În iudaism, timpul este și istoric, și natural. Neașteptat și contrar intuiției umane? Desigur. Însă majestuos în refuzul său de a simplifica uimitoarea complexitate a timpului: ceasul care bate, planta care crește, trupul care îmbătrânește și mintea care nu încetează să evolueze. – rabin Jonathan Sacks
Șabat Șalom!
Probabil interpretarea mea e greșita
Dar cred ca porunca de a aduce jertfe, adica de a curăți si sfintii atat oamenii cat si tara nu este legata exclusiv de existenta Tabernacolului ci are legatura cu credinta in Dumnezeu
Tocmai de aceea Iov aducea jertfe inainte de existenta Tabernacolului
De aceea Avraham a adus jertfe anterior construirii Tabernacolului
De aceea Ietro socrul lui Moise a adus jertfe lui Dumnezeu – Exod 18:12
De aceea regele David a adus jertfe, etc
Calea sfinteniei a fost aleasă de Dumnezeu pt poporul evreu ca o obligatie si nu ca o simpla alegere la indemana alegeri fiecarui individ
Binecuvantarea vine din sfintenie si nu din ascultarea pornirilor inimii
Iar atunci cand te impiedici si cazi mergand pe un drum gresit in viata si stricand ordinea, incalcand legile, poruncile si oranduirile lui Dumnezeu
Cand falimentezi pe calea (drumul) pe care l-ai ales in viata
Tb sa aduci jertfe lui Dumnezeu ca sa nu aduci pedeapsa pt faptele tale asupra ta ca persoana, a familiei tale si a tarii in care traiesti
Pt ca nerespectarea sfinteniei Torei aduce pedeapsa
Iar textul Torei impune evreilor obligatia de a se sfintii prin aducerea jertfelor incepe cum corect se spune in comentariul textului de la inceputul anului ca dimensiune temporala conform Exod 12 – jertfa care nu are legatura cu Tabernacolul
Tot astfel postul pastelui este tot o jertfa – obligatia de a nu manca aluat dospit o perioada de 7 zile
Pt ca poporul evreu a fost ales ca o imparatie de preoti si un neam sfânt conform Exod 19.6
Iar preotii tb sa se sfinteasca pt ei ca persoana, pt colectivitatile lor si pt țară
Tot astfel, cum s-a sfintit poporul evreu anterior primirii legii prin neapropierea de femeie timp de 3 zile
Pt ca adaugarea betiei la sete aduce pedeapsa – Deuteronom 29.19-20
Doar jertfa te poate sfinti pe fiecare in parte, colectivitatile umane si țara
Înainte de construirea Tabernacolului, nu exista într-adevăr un loc anume pentru aducerea de jertfe. După construirea Tabernacolului însă, aducerea de jertfe în afara locului stabilit de Dumnezeu este interzisă.
Este adevarat
Dar daca nu mai exista Tabernacol inseamna ca evreul, comunitătile evreiesti si țara evreiasca nu mai trebuie sa se sfințeasca ?
Poate gresesc
Daca am inteles bine, la inceputuri studiul Torei pt tinerii evrei inceoea cu studiul cartii Leviticului pt ca tanarul sa invete sa se sfinteasca si abia apoi se putea apuca de studiat restul textului Torei
Omu, colectivitatile si țara tb sa se sfinteasca ca sa fie in legatura cu Dumnezeu, pt ca Dumnezeu este sfant
V-am răspuns la afirmația conform căreia ”porunca de a aduce jertfe, adica de a curăți si sfintii atat oamenii cat si tara nu este legata exclusiv de existenta Tabernacolului ci are legatura cu credinta in Dumnezeu.” Greșiți când puneți un semn de egalitate între sfințire și aducerea de jertfe sau curățire. Sunt porunci distincte. Sfințirea se face prin îndeplinirea poruncilor divine, nu prin jertfe sau ritual.
asa de clara este legea atunci cand te lumineaza un rabin…
Buna ziua. Ce anume se sarbatoreste la Savuot? Mai exact, Dumnezeu a „rostit” doar doua porunci, apoi Mose a mers singur pe munte. Teoretic poporul a primit doua porunci in acel moment! De ce se spune : Darea Torei? Multumesc
Se sărbătorește Revelația de la Sinai. Conform tradiției iudaice, în acea zi poporul evreu a primit Cele Zece Porunci (primele două direct de la Dumnezeu și următoarele opt prin intermediul lui Moșe), apoi Moșe a urcat pe munte pentru a primi și restul Torei scrise, precum și Tora Orală.
Moșe a urcat pe munte pentru a primi și restul Torei scrise, precum și Tora Orală. Intrebare: Mose a primit toata Tora scrisa sau doar o parte din ea? Multumesc
Toată.
Am o nelamurire. Daca toata Tora a fost data si adusa de Mose de pe munte, nelamurirea este ca eu daca as fi fost Corah si as fi citit Torah as fi vazut ca o sa sfarsesc foarte rau, asa ca m-as inchide undeva. sechestra, as plati pe cineva sa ma lege pana trece necazul pe langa mine. Clar ca nu as vrea sa mor. Are sens ce spun?
Apoi ar mai insemna clar ca restul intamplarilor petrecute in istoria poporului Israel dupa ce a venit de pe munte ar fi fost complet predestinata, fara liber arbitru?!
Ceva nu mi se pare in regula.
Sper ca nu va prea steresez cu intrebarile mele.
Nu toți oamenii cărora li se oferă să își cunoască viitorul aleg să o facă și nu toți aleg să creadă că ceea ce li se prezintă este într-adevăr viitorul lor.
În iudaism există spre exemplu profeții. Însă ele nu sunt aproape niciodată ”ceea ce se va întâmpla”, ci mai curând ”ceea ce se poate întâmpla” sau ”ceea ce se va întâmpla dacă (sau dacă nu) facem un anume lucru…”
În cazul lui Korah, spre exemplu, Tora oferă imaginea în care el și familia sa sunt înghițiți de pământ. Cu toate acestea, familia lui Korah apare în multe episoade în Tanah (restul Bibliei Iudaice): în Cronici, în Psalmi, în Cartea lui Samuel etc. O explicație oferită este și aceea că fiii lui Korah s-au căit pentru faptele lor și au fost astfel salvați în ultimul moment de la pieire. Este posibil ca (,) Korah să nu fi cunoscut sau să nu fi înțeles exact Tora și îndemnurile ei. Sau este posibil să le fi ignorat, crezând că face un lucru bun sau că în final deznodământul va fi bun (sau, cel puțin, nu atât de dramatic pentru el). Explicații posibile sunt multe…
Ceea ce este cert este că predeterminismul nu își are locul în iudaism. Pentru a înțelege mai bine noțiunea de liber arbitru în iudaism, vă recomand ca punct de plecare și acest articol (în engleză).
M-ati pus pe ganduri…
Totusi, la nivelul spiritual in care era Mose ar fi stiut ce va face poporul. Vitelul de aur.. Este cumva posibil ca Mose sa fi primit Tora doar pana si inclusiv pericopa Itro, iar apoi Dumnezeu sa-i „spuna” acestuia ce anume sa scrie mai departe?
Cumva mintea mea incearca sa inteleaga! Parca ceva lipseste!?
Multumesc pentru timpul acordat!
Conform tradiției iudaice: nu, nu este posibil. Iudaismul menține ideea că Moșe a primit întreaga Tora (scrisă și orală) în timpul celor 40 de zile petrecute pe Muntele Sinai. Singurele versete care (poate) nu au fost scrise direct de către Moșe în Tora sunt ultimele opt, din Deuteronomul 34:5-12, a căror acțiune se petrece după moartea lui Moșe. Despre aceste versete și semnificația lor, puteți citi mai multe aici.
multumesc pentru actualizare,…ma straduiesc sa ma apropii de voi ,recunosc nu imi este usor ( nu trebuie sa ma justific) dar imi doresc sa „ recuperez timpul“ daca pot numi asa faptul ca zilnic rasfoiesc si adun , citesc doar in limba materna(românā) …mi ar placea sa citesc direct in limba voastra…
Am revenit din nou… Traditia spune ca de Savuot se consuma produse lactate, din cauza faptului ca nu mai era timp de sacrificii „Kosher”. Poi daca de Savuot a fost doar „Revelatia de la Sinai”, legile kashrut au fost date ulterior asa ca la acel moment nu era posibil ca sa se tina cont de legile Kashrut nefiind date deja. Iarasi ceva nu mi se pare in regula….. Care este motivul pentru care se consuma produse lactate?
Va multumesc de rabdare.
Câteva răspunsuri posibile: aici și aici.
Am parcurs cele doua link-uri pe care mi le-ati dat. Interesante motive, interpretari, foarte interesante. Va multumesc
Totusi, legile Kashrut au fost date sau nu la Shavuot?
Va multumesc!
Mă bucur că v-au fost utile. Sper ca acest articol să vă fie la fel de util pentru a înțelege mai clar ”drumul” parcurs la de Revelația Sinaitică până la Tora pe care o avem astăzi.
A se nota că legile de kașrut nu sunt doar cele pe care le indică Tora scrisă. La ele se adaugă și nenumărate interpretări ale Mișnei și Talmudului, edicte rabinice și tradiții pe care evreii le-au adoptat în istoria lor milenară. Așadar, este impropriu să spunem că ”legile kașrut-ului au fost date de Șavuot, la Sinai”. Baza lor a fost dată, precum și o bună parte din reguli. Restul derivă din acea bază iar decizii legate de statutul (koșer sau nu) al unui aliment anume se mai iau și în zilele noastre, de către autoritățile rabinice.
Spre exemplu, păsările koșer nu sunt menționate explicit în Tora, însă tradiția a consacrat găina, rața, gâsca printre aceste păsări. Ulterior, la această listă s-a adăugat și curcanul (care își are originea pe continentul american, deci în perioada biblică sau chiar talmudică nu era cunoscut în Europa sau Orientul Mijlociu. Idem și pentru alte alimente, ex: consumarea de quinoa de Pesah etc.