Mi se pare aproape ironic că eseul pe marginea pericopei Emor, în care vom vorbi foarte pe scurt despre ”timpul evreiesc”, este publicat cu întârziere, și asta tocmai datorită lipsei de timp. Săptămâna trecută a fost foarte aglomerată pentru mine — personal și profesional — și în consecință, mi-a fost imposibil să vă ofer acest eseu înainte de Șabat. O fac acum, făcând apel la înțelegerea dumneavoastră și cu speranța că ideile prezentate aici se vor dovedi interesante și utile.

* * *

Timpul evreiesc — o noțiune relativ stranie încă din denumire. Timpul este un concept general uman, nu-i așa, el nefiind apanajul vreunei civilizații sau națiuni în particular…  Desigur, există fusuri orare, definiții legate de cum sunt percepute în fiecare cultură în parte punctualitatea sau întârzierile, există chiar și o istorie a timpului și a modului în care a fost el măsurat în cursul existenței și evoluției omenirii. Dar un ”timp evreiesc”? Ei bine, da.

În iudaism, timpul este un concept esențial. El face parte din ”țesătura lumii”, din planul divin, din modul în care se succed ideile și narațiunile biblice și, desigur, din modul în care înțelegem însăși structura Torei și a poruncilor divine. În Geneza, primul lucru pe care Dumnezeu îl declară ca ”sfânt” este un moment de timp aparte numit Șabat. În Exodul, prima poruncă pe care Dumnezeu o dă poporului evreu — chiar înainte ca acesta să părăsească sclavia egipteană — este porunca de a sfinți timpul, debutând calendarul iudaic: ”Această lună să fie pentru voi începutul lunilor anului.” (Exodul 12:1-2).

În capitolul 23 din Cartea Leviticului, în pericopa Emor, Tora face o incursiune în această lume aparte a ”timpului evreiesc”, pornind de la enumerarea sărbătorilor iudaice: Pesah, Șavuot, Roș Hașana, Sucot și Șmini Ațeret. Capitolul 23 este însă un capitol ușor ciudat, nu atât datorită conținutului său, ci mai ales pentru că el este inserat între două alte capitole care au mult mai multă legătură cu tema centrală a cărții. Leviticul 22 vorbește despre ofrandele aduse în Tabernacol, iar Leviticul 24 prezintă în detaliu elementele componente ale Tabernacolului.

Ce caută așadar capitolul 23 aici? De ce Tora întrerupe firul logic al discuției despre Mișkan (Tabernacol) cu o trecere în revistă a sărbătorilor evreiești și a modului în care evreii înțeleg noțiunea de timp?

Un posibil răspuns — probabil nu singurul — este și cel pe care rabinul Sacks îl aduce în prim-plan în eseul său. Totul pornește de la un foarte scurt citat din Isaia Berlin, care la rândul său amintește o cugetare a unuia dintre părinții socialismului rusesc, Alexander Herzen:

Popoarele slave nu au avut istorie, ci doar geografie. Evreii însă, au avut exact opusul: o grămadă de istorie și foarte puțină geografie. Mult timp, puțin spațiu. — Alexander Herzen

Pentru evrei, spațiul este secundar timpului. Istoria noastră ca popor este definită de timp. Știm, spre exemplu, exact când am ieșit din Egipt (prima zi de Pesah). Nu știm cu certitudine însă pe unde am ieșit, locul pe care Tora îl numește ים סוף (Iam Suf), adesea tradus eronat prin Marea Roșie, fiind incert ca locație în opinia majorității comentatorilor. Știm de asemenea că Tora ne-a fost dată de către Dumnezeu la cincizeci de zile după Pesah. Nu știm însă exact unde, deoarece nici Muntele Sinai nu are o locație clară în tradiția iudaică. Pentru ritualurile noastre, știm că există momente de timp bine definite (ex: dimineața pentru Șaharit, seara pentru Maariv etc). Însă spațiul exact pentru îndeplinirea acelor ritualuri este incert: ne putem ruga lui Dumnezeu nu doar la sinagogă, ci oriunde se adună un minian (cvorum), ba chiar în anumite condiții și cu anumite concesii, chiar și singuri, acasă.

Chiar și aparenta excepție de la lista de incertitudini, respectiv faptul că ofrandele puteau fi aduse doar pe altarul din Tabernacol, aduce cu sine o doză de incertitudine. Tabernacolul — cel care a constituit și modelul pentru Templu — era portabil, așadar spațiul exact în care respectivele ritualul erau îndeplinite nu era fix. Când Tora ne spune să nu aducem ofrandele nicăieri altundeva, porunca definește de fapt doar granițele spațiului, dar nu și locația geografică exactă a acestuia.

Vorbim așadar în iudaism — cel puțin din ce am amintit până acum — de relativa ambiguitate a spațiului în raport cu timpul. Însă în capitolul 23 din Leviticul, Tora ne amintește că de fapt și timpul iudaic are proprietatea dualității, o componentă a ambiguității sau, mai precis, a complexității.

Două din marile religii ale lumii folosesc un sistem temporal cu o singură dimensiune: în creștinism, calendarul este solar; în islam, el este lunar. Iudaismul folosește ambele sisteme în calendarul său: măsurăm zilele după ciclul soarelui, însă măsurăm lunile după ciclul lunii.

În majoritatea culturilor, ziua începe dimineața. În iudaism, ziua începe seara, în conformitate cu versetele din Geneza: ”și a fost seară, și a fost dimineață — o zi”. Însă în ritualul de rugăciune, nu rugăciunea de seară (Maariv) ci mai curând rugăciunea de dimineață (Șaharit) este cea care ”inaugurează” propriu-zis ziua, cu mulțumirea adresată lui Dumnezeu pentru că ne-a returnat sufletul: ”Mode Ani”.

Și modul în care iudaismul înțelege anii are un caracter incert, aproape ambiguu. Roș Hașana (ad literram: ”capul anului”) este ziua celebrată în fiecare an ca Anul Nou Iudaic. Însă conform calendarului biblic, această zi este doar prima zi a lunii a șaptea (nu prima așadar!), anul evreiesc biblic începând de fapt cu luna Nisan, luna eliberării din Egipt. Există de asemenea și alți ani noi în iudaism, cum ar fi Tu BiȘvat — Anul Nou al Pomilor.

După cum remarca și Herzen, iudaismul are o percepție foarte nuanțată asupra timpului. Neavând — timp de atâtea secole — un loc pe care să-l putem numi ”acasă” nu doar în rugăciuni și speranțe ci și în realitate, ca evrei ne-am dezvoltat un simț al timpului care să compenseze absența spațiului. Am redefinit și reutilizat noțiunile spațiale în lumea timpului, numind spre exemplu Șabatul, ziua de odihnă pe care Dumnezeu ne-a dat-o, ”o insulă în timp”. Ne-am găsit refugiul în timp, în speranța unei vieți mai bune, a unei lumi mai bune, în contextul în care — mult prea des în istoria milenară a evreilor — realitatea imediată a spațiului înconjurător era sumbră și ucigătoare de speranță.

Și tocmai în acest context, în pericopa Emor, regăsim capitolul 23 din Leviticul, care ne vorbește despre sărbători. El, acest capitol, este liantul care consolidează noțiunea de קדושה (”kedușa”) — sfințenie. În capitolele 22 și 24, Tora ne vorbește despre sfințenia locului: Tabernacolul, altarul, obiectele de cult pe care le foloseam în ritual. În capitolul 23, ni se vorbește despre sfințenia timpului, complementară primeia și duală în sensul că nu îl implică doar pe Dumnezeu în mod direct, ci și pe noi, ca păstrători și purtători mai departe ai calendarului. Am mai amintit în comentarii precedente un aspect interesant: binecuvântarea pe care o rostim de Șabat este ”binecuvântat ești Tu Doamne, sfințitorul Șabatului”). Prin contrast, de sărbători, binecuvântarea se schimbă în ”binecuvântat ești Tu Doamne, sfințitorul lui Israel și al sărbătorilor”. Șabatul este timpul sfânt creat de Dumnezeu. Sărbătorile sunt timpul sfânt pe care noi îl creăm cu puterea pe care Dumnezeu ne-o dă. Numai combinând noțiunile putem avea o poză completă a sfințeniei și, în ultima instanță, a lumii în care trăim.

Complexitate în spațiu, complexitate în timp. Așa înțelege iudaismul lumea, tocmai pentru că ea refuză să se lase simplificată arbitrar, tocmai pentru că — fiind creată de către Dumnezeu — ea poartă în însăși esența ei o parte din esența Lui, unică, infinită, multicoloră.

După cum spunea și rabinul Sacks în finalul eseului său:

Încă de la vechii greci, oamenii au căutat să găsească un principiu unificator care să explice totul, acel ”punct fix” pe care Arhimede îl căuta pentru a mișca lumea. […] Iudaismul ne spune că nu există un astfel de principiu. Realitatea este mult mai complexă de atât. Nu există nici măcar un concept unic asupra timpului. Avem nevoie de minim două perspective pentru a putea vedea realitatea în trei dimensiuni și această idee se aplică timpului tot atât cât se aplică și spațiului. Timpul evreiesc are două ritmuri simultane.

Iudaismul este pentru spirit ceea ce teoria complementară a lui Niels Bohr este pentru fizica cuantică. În fizică, lumina este înțeleasă ca fiind atât undă cât și particulă. În iudaism, timpul este și istoric, și natural. Neașteptat și contrar intuiției umane? Desigur. Însă majestuos în refuzul său de a simplifica uimitoarea complexitate a timpului: ceasul care bate, planta care crește, trupul care îmbătrânește și mintea care nu încetează să evolueze. — rabin Jonathan Sacks

 

Șabat Șalom!

Share This