În urmă cu câteva săptămâni am învățat un cuvânt nou în engleză: ”cliffhanger”. În românește, termenul cel mai apropiat este ”suspans”. Însă ideea surprinsă de cuvântul englezesc este de fapt ceva mai nuanțată, ea desemnând finalul unei acțiuni, povești sau cărți care se încheie cu eroul principal într-o situație de tensiune, ambiguitate și… suspans. Adesea, motivul pentru un cliffhanger este și acela de a stimula reacția publicului, de a îl ”provoca” să se gândească și să aleagă un final din cele posibile, de a îl implica practic pe privitor în însăși continuarea scenariului.

Pericopa din această săptămână nu este un cliffhanger, ci o continuare a unuia. La finalul pericopei anterioare, Vaieșev, Tora ne spune următoarele:

Și a fost în a treia zi, ziua de naștere a lui Faraon, că el a făcut un ospăț pentru toți slujitorii lui și a ridicat capul căpeteniei paharnicilor și căpeteniei brutarilor între slujitorii săi. L-a reîntors pe căpetenia paharnicilor la slujba sa și el a pus cupa în mâna lui Faraon. Iar pe căpetenia brutarilor l-a spânzurat, așa cum le tălmăcise Iosef. Însă căpetenia paharnicilor nu și-a adus aminte de Iosef și l-a uitat — Geneza 40:20-23

Așa se încheie pericopa Vaieșev. Și iată debutul pericopei din această săptămână, Mikeț:

ויהי מקץ שנתים ימים — ”Vaiehi mikeț șnataim iamim” — S-a întâmplat la sfârșitul a doi ani de zile: Faraon a visat și iată, stătea pe râu. — Geneza 41:1

Între ultimul verset din Vaieșev și primul din Mikeț în Tora nu este nimic, doar un simplu spațiu gol ținând loc de alineat. Nu ni se spune nimic despre vreun eveniment aparte, despre vreun episod care are loc, despre ceva important sau reprezentativ. Nimic, niciun cuvânt. Pericopa săptămânii trecute se încheie pur și simplu în suspans, cu Iosef încă în închisoare, așteptând cu nerăbdare momentul în care căpetenia paharnicilor urma să-și țină cuvântul dat, să pună o vorbă bună înaintea lui Faron care să-l elibereze.

Însă suspansul se prelungește timp de încă doi ani.

Desigur, atunci când citim textul direct dintr-o Biblie sau dintr-un sul de Tora, nimeni nu ne oprește să aruncăm o privire și la capitolul următor, în pericopa acestei săptămâni, pentru a afla de acolo deznodământul poveștii. Însă dacă urmăm ciclul tradițional de citire a Torei, povestea este pusă ”pe pauză” cel puțin câteva ore, de sâmbătă dimineața când citim în sinagogă pericopa Vaieșev și până sâmbătă după-amiaza, la rugăciunea de Minha, când citim primele versete din pericopa Mikeț. Iar pentru a afla întreaga poveste cu finalul ei, trebuie de fapt să așteptăm o săptămână întreagă, până în Șabatul următor când citim din nou Tora la sinagogă. Un interval de timp — câteva ore sau o săptămână — care în viața reală, pentru Iosef, înseamnă de fapt doi ani…

De ce această pauză? De ce atâta suspans? Și de ce există acest cliffhanger între pericopa Vaieșev și Mikeț?

Răspunsul este simplu, însă plin de semnificații: construcția literară a pericopelor este o imagine în oglindă a însăși poveștii lui Iosef, o modalitate prin care Tora ne spune că uneori, în viață, legătura dintre cauză și efect nu este nici directă și nici imediată.

În esență, misiunea lui Iosef în Egipt este clară: el este menit să salveze țara de la foamete și odată cu ea, și pe tatăl său și frații săi cu care este destinat să se reunească. Cât timp ar trebui să dureze toată această poveste? Câteva zile? Câteva săptămâni? Pericopa ne vorbește însă de doi ani, în care evenimentele nu numai că nu se precipită, ci dimpotrivă, își încetinesc derularea. Iosef este scos în final din închisoare; însă doar după ce trec doi ani. El ajunge într-adevăr la putere în Egipt pentru a facilita supraviețuirea familiei; însă această ascensiune nu este imediată. Frații se reunesc; însă abia după multe alte peripeții și întârzieri.

De fapt, construcția de acest tip nu este unică în povestea lui Iosef. Atunci când, în pericopa trecută, frații se pregătesc să îl vândă, Tora ne spune următoarele:

Și [frații] au șezut să mănânce pâine; și și-au ridicat ochii și au văzut, iată, o caravană de ișmaeliți venea din Ghilad și cămilele lor purtau mirodenii și balsam și remf pe care le coborau în Egipt. Iehuda le-a spus fraților săi: ”Care este câștigul dacă vom omorî pe fratele nostru și îi vom acoperi sângele? Haideți să-l vindem ișmaeliților, dar mâna noastră să nu se ridice asupra lui, căci el este fratele nostru, carne din carnea noastră.” Și frații au ascultat. Oameni midianiți, negustori, au trecut pe acolo; ei l-au scos și l-au ridicat pe Iosef din groapă și l-au vândut pe Iosef ișmaeliților pentru douăzeci de piese de argint; și ei l-au dus pe Iosef în Egipt. — Geneza 37:25:28

Dacă așteptați să găsiți în text momentul exact în care frații îl vând pe Iosef în Egipt (nu așa am învățat povestea de fiecare dată?)… ei bine, s-ar putea să aveți o surpriză: acest moment nu există, cel puțin nu explicit în text! Într-adevăr, frații intenționează să îl omoare pe Iosef, apoi hotărăsc să nu îl omoare, ci să-l vândă ișmaeliților, însă nicăieri Tora nu ne spune că o astfel de vânzare a și avut loc. În schimb, asistăm la vânzarea lui Iosef către ișmaeliți, înfăptuită de niște misterioși ”oameni midianiți”, niște negustori care treceau pe acolo. De unde au apărut midianiții, când un verset înainte vorbeam despre frați și ișmaeliți?

Atât de stranie este apariția încât Rași încearcă să o treacă sub tăcere… În comentariul său asupra episodului, el alege să ”fragmenteze” versetul 28 în două părți distincte: prima care menționează pur și simplu venirea caravanei de midianiți; și a doua în care pronumele ”ei” este interpretat ca făcând referire înapoi la frații lui Iosef. Altfel spus, midianiții au venit, însă tot frații au fost cei care l-au scos pe Iosef din groapă și l-au vândut. (Apoi — își continuă Rași interpretarea — Iosef a fost vândut de mai multe ori succesiv până când a ajuns în Egipt.)

Însă versetul poate fi citit și altfel, mult mai simplu: midianiții au venit și tot ”ei” (adică tot midianiții) l-au scos pe Iosef din groapă și l-au vândut ișmaeliților. Aceasta este de alfel modalitatea în care interpretează versetul Rașbam (Franța, 1085-1158), unul dintre tosafiști și nepotul lui Rași.

Personal, eu găsesc explicația lui Rașbam mai fidelă textului biblic. Și pornind de la ea, putem înțelege mai bine și noțiunea de cliffhanger cu care se încheie pericopa Vaieșev. Intenția fraților de a-l vinde ișmaeliților a existat cu siguranță. Rezultatul — respectiv faptul că Iosef a fost vândut ișmaeliților — a existat și el. Însă între intenție și rezultat, ceva a întrerupt cursul firesc al acțiunii și Iosef a fost vândut conform intenției, însă nu de către frații lui.

Aidoma celor ”doi ani” care trec între pericopele Vaieșev și Mikeț, și aici vorbim despre o intervenție (de) dincolo de poveste. O intervenție subînțeleasă, ascunsă adânc în textul biblic sau în spațiile din el, o intervenție care ghidează lucrurile către rezultatul final, însă într-o manieră diferită de cea la care ne-am aștepta. Această intervenție, această mână ascunsă, poartă în tradiția iudaică numele de השגחה פרטית — hașgaha pratit — Providența Divină.

Dacă ne uităm în dicționar, providența este ”planul divin prin care este prevăzut și orientat cursul evenimentelor astfel încât Universul, ca întreg, și creaturile individuale să realizeze scopurile stabilite de Dumnezeu.” Însă în ebraică, numele implică mult mai mult: hașgaha pratit înseamnă de fapt implicarea lui Dumnezeu în viața particulară a fiecărui individ.

Departe de a suprima liberul arbitru sau de a sugera ideea de soartă imuabilă, providența este modul în care Dumnezeu duce uneori la bun sfârșit poveștile fiecăruia dintre noi, chiar și atunci când ne abatem de la calea cea mai dreaptă și directă către acel rezultat. Desigur, cuvântul de ordine aici este ”uneori”, providența acționând de obicei la nivel macro, asupra evenimentelor care ne afectează viața în ansamblu sau care afectează în mod major pe cei din jurul nostru.

În povestea lui Iosef, Dumnezeu nu intervine în detaliile cotidiene ale vieții în Egipt. Nu asistăm la miracole în văzul tuturor, de tipul plăgilor din timpul Exodului. Iosef nu este transformat într-un ”ecran” prin care acțiunea directă a lui Dumnezeu să fie ”proiectată” în lume, așa cum se întâmplă spre exemplu cu Moșe. Însă Dumnezeu nici nu îl abandonează, ci ghidează evenimentele în așa fel încât într-un final — după suspansuri și ocolișuri — exact destinul lui Iosef să fie realizat, scopul pentru care a fost vândut în Egipt, acela de a-și salva familia și poporul de la foamete.

În viața fiecăruia dintre noi, providența divină este imposibil de cuantificat. O putem observa uneori, de cele mai multe ori în retrospecție, atunci când analizăm cu atenție evenimentele prin care am trecut. O putem simți atunci când ne vedem scopul atins, dar realizăm că acțiunile pe care le-am întreprins nu erau de fapt neapărat suficiente pentru ca el să fie atins. O putem suspecta atunci când primim un răspuns la rugăciunile noastre, poate altfel sau altcândva decât ne imaginam, uneori chiar după ce speranța în acel răspuns deja s-a stins.

Providența este modul prin care Dumnezeu ne ține de mână atunci când avem nevoie, atunci când șovăim, atunci când călcăm alături. Providența este unul din felurile în care Dumnezeu ne spune că ne iubește, lăsându-ne — așa cum un părinte își lasă copiii — să greșim, însă fiindu-ne mereu aproape pentru a ne șterge genunchii juliți și a atenua consecințele erorilor noastre. Providența este felul în care Dumnezeu ne spune: ”voi faceți-vă treaba voastră, iar Eu o voi face pe a mea”. Sau, așa după cum concluziona în finalul eseului său — cel care a stat la baza acestui articol — și Rabinul Sacks:

Providența ne învață că nu suntem singurii stăpâni ai sorții pe care o avem. Câteodată se întâmplă ca după mulți ani, privind înapoi, să vedem structura, șablonul vieții noastre și să înțelegem cum Dumnezeu ne-a călăuzit destinul. Mikeț este spațiul pe care îl facem în mințile noastre pentru lucrurile asupra cărora nu avem control. Iar numele acelui spațiu este: credința. — Rabin Jonathan Sacks

Șabat Șalom și Hanuca Sameah!

Share This