În urmă cu câteva săptămâni am învățat un cuvânt nou în engleză: ”cliffhanger”. În românește, termenul cel mai apropiat este ”suspans”. Însă ideea surprinsă de cuvântul englezesc este de fapt ceva mai nuanțată, ea desemnând finalul unei acțiuni, povești sau cărți care se încheie cu eroul principal într-o situație de tensiune, ambiguitate și… suspans. Adesea, motivul pentru un cliffhanger este și acela de a stimula reacția publicului, de a îl ”provoca” să se gândească și să aleagă un final din cele posibile, de a îl implica practic pe privitor în însăși continuarea scenariului.
Pericopa din această săptămână nu este un cliffhanger, ci o continuare a unuia. La finalul pericopei anterioare, Vaieșev, Tora ne spune următoarele:
Și a fost în a treia zi, ziua de naștere a lui Faraon, că el a făcut un ospăț pentru toți slujitorii lui și a ridicat capul căpeteniei paharnicilor și căpeteniei brutarilor între slujitorii săi. L-a reîntors pe căpetenia paharnicilor la slujba sa și el a pus cupa în mâna lui Faraon. Iar pe căpetenia brutarilor l-a spânzurat, așa cum le tălmăcise Iosef. Însă căpetenia paharnicilor nu și-a adus aminte de Iosef și l-a uitat – Geneza 40:20-23
Așa se încheie pericopa Vaieșev. Și iată debutul pericopei din această săptămână, Mikeț:
ויהי מקץ שנתים ימים – ”Vaiehi mikeț șnataim iamim” – S-a întâmplat la sfârșitul a doi ani de zile: Faraon a visat și iată, stătea pe râu. – Geneza 41:1
Între ultimul verset din Vaieșev și primul din Mikeț în Tora nu este nimic, doar un simplu spațiu gol ținând loc de alineat. Nu ni se spune nimic despre vreun eveniment aparte, despre vreun episod care are loc, despre ceva important sau reprezentativ. Nimic, niciun cuvânt. Pericopa săptămânii trecute se încheie pur și simplu în suspans, cu Iosef încă în închisoare, așteptând cu nerăbdare momentul în care căpetenia paharnicilor urma să-și țină cuvântul dat, să pună o vorbă bună înaintea lui Faron care să-l elibereze.
Însă suspansul se prelungește timp de încă doi ani.
Desigur, atunci când citim textul direct dintr-o Biblie sau dintr-un sul de Tora, nimeni nu ne oprește să aruncăm o privire și la capitolul următor, în pericopa acestei săptămâni, pentru a afla de acolo deznodământul poveștii. Însă dacă urmăm ciclul tradițional de citire a Torei, povestea este pusă ”pe pauză” cel puțin câteva ore, de sâmbătă dimineața când citim în sinagogă pericopa Vaieșev și până sâmbătă după-amiaza, la rugăciunea de Minha, când citim primele versete din pericopa Mikeț. Iar pentru a afla întreaga poveste cu finalul ei, trebuie de fapt să așteptăm o săptămână întreagă, până în Șabatul următor când citim din nou Tora la sinagogă. Un interval de timp – câteva ore sau o săptămână – care în viața reală, pentru Iosef, înseamnă de fapt doi ani…
De ce această pauză? De ce atâta suspans? Și de ce există acest cliffhanger între pericopa Vaieșev și Mikeț?
Răspunsul este simplu, însă plin de semnificații: construcția literară a pericopelor este o imagine în oglindă a însăși poveștii lui Iosef, o modalitate prin care Tora ne spune că uneori, în viață, legătura dintre cauză și efect nu este nici directă și nici imediată.
În esență, misiunea lui Iosef în Egipt este clară: el este menit să salveze țara de la foamete și odată cu ea, și pe tatăl său și frații săi cu care este destinat să se reunească. Cât timp ar trebui să dureze toată această poveste? Câteva zile? Câteva săptămâni? Pericopa ne vorbește însă de doi ani, în care evenimentele nu numai că nu se precipită, ci dimpotrivă, își încetinesc derularea. Iosef este scos în final din închisoare; însă doar după ce trec doi ani. El ajunge într-adevăr la putere în Egipt pentru a facilita supraviețuirea familiei; însă această ascensiune nu este imediată. Frații se reunesc; însă abia după multe alte peripeții și întârzieri.
De fapt, construcția de acest tip nu este unică în povestea lui Iosef. Atunci când, în pericopa trecută, frații se pregătesc să îl vândă, Tora ne spune următoarele:
Și [frații] au șezut să mănânce pâine; și și-au ridicat ochii și au văzut, iată, o caravană de ișmaeliți venea din Ghilad și cămilele lor purtau mirodenii și balsam și remf pe care le coborau în Egipt. Iehuda le-a spus fraților săi: ”Care este câștigul dacă vom omorî pe fratele nostru și îi vom acoperi sângele? Haideți să-l vindem ișmaeliților, dar mâna noastră să nu se ridice asupra lui, căci el este fratele nostru, carne din carnea noastră.” Și frații au ascultat. Oameni midianiți, negustori, au trecut pe acolo; ei l-au scos și l-au ridicat pe Iosef din groapă și l-au vândut pe Iosef ișmaeliților pentru douăzeci de piese de argint; și ei l-au dus pe Iosef în Egipt. – Geneza 37:25:28
Dacă așteptați să găsiți în text momentul exact în care frații îl vând pe Iosef în Egipt (nu așa am învățat povestea de fiecare dată?)… ei bine, s-ar putea să aveți o surpriză: acest moment nu există, cel puțin nu explicit în text! Într-adevăr, frații intenționează să îl omoare pe Iosef, apoi hotărăsc să nu îl omoare, ci să-l vândă ișmaeliților, însă nicăieri Tora nu ne spune că o astfel de vânzare a și avut loc. În schimb, asistăm la vânzarea lui Iosef către ișmaeliți, înfăptuită de niște misterioși ”oameni midianiți”, niște negustori care treceau pe acolo. De unde au apărut midianiții, când un verset înainte vorbeam despre frați și ișmaeliți?
Atât de stranie este apariția încât Rași încearcă să o treacă sub tăcere… În comentariul său asupra episodului, el alege să ”fragmenteze” versetul 28 în două părți distincte: prima care menționează pur și simplu venirea caravanei de midianiți; și a doua în care pronumele ”ei” este interpretat ca făcând referire înapoi la frații lui Iosef. Altfel spus, midianiții au venit, însă tot frații au fost cei care l-au scos pe Iosef din groapă și l-au vândut. (Apoi – își continuă Rași interpretarea – Iosef a fost vândut de mai multe ori succesiv până când a ajuns în Egipt.)
Însă versetul poate fi citit și altfel, mult mai simplu: midianiții au venit și tot ”ei” (adică tot midianiții) l-au scos pe Iosef din groapă și l-au vândut ișmaeliților. Aceasta este de alfel modalitatea în care interpretează versetul Rașbam (Franța, 1085-1158), unul dintre tosafiști și nepotul lui Rași.
Personal, eu găsesc explicația lui Rașbam mai fidelă textului biblic. Și pornind de la ea, putem înțelege mai bine și noțiunea de cliffhanger cu care se încheie pericopa Vaieșev. Intenția fraților de a-l vinde ișmaeliților a existat cu siguranță. Rezultatul – respectiv faptul că Iosef a fost vândut ișmaeliților – a existat și el. Însă între intenție și rezultat, ceva a întrerupt cursul firesc al acțiunii și Iosef a fost vândut conform intenției, însă nu de către frații lui.
Aidoma celor ”doi ani” care trec între pericopele Vaieșev și Mikeț, și aici vorbim despre o intervenție (de) dincolo de poveste. O intervenție subînțeleasă, ascunsă adânc în textul biblic sau în spațiile din el, o intervenție care ghidează lucrurile către rezultatul final, însă într-o manieră diferită de cea la care ne-am aștepta. Această intervenție, această mână ascunsă, poartă în tradiția iudaică numele de השגחה פרטית – hașgaha pratit – Providența Divină.
Dacă ne uităm în dicționar, providența este ”planul divin prin care este prevăzut și orientat cursul evenimentelor astfel încât Universul, ca întreg, și creaturile individuale să realizeze scopurile stabilite de Dumnezeu.” Însă în ebraică, numele implică mult mai mult: hașgaha pratit înseamnă de fapt implicarea lui Dumnezeu în viața particulară a fiecărui individ.
Departe de a suprima liberul arbitru sau de a sugera ideea de soartă imuabilă, providența este modul în care Dumnezeu duce uneori la bun sfârșit poveștile fiecăruia dintre noi, chiar și atunci când ne abatem de la calea cea mai dreaptă și directă către acel rezultat. Desigur, cuvântul de ordine aici este ”uneori”, providența acționând de obicei la nivel macro, asupra evenimentelor care ne afectează viața în ansamblu sau care afectează în mod major pe cei din jurul nostru.
În povestea lui Iosef, Dumnezeu nu intervine în detaliile cotidiene ale vieții în Egipt. Nu asistăm la miracole în văzul tuturor, de tipul plăgilor din timpul Exodului. Iosef nu este transformat într-un ”ecran” prin care acțiunea directă a lui Dumnezeu să fie ”proiectată” în lume, așa cum se întâmplă spre exemplu cu Moșe. Însă Dumnezeu nici nu îl abandonează, ci ghidează evenimentele în așa fel încât într-un final – după suspansuri și ocolișuri – exact destinul lui Iosef să fie realizat, scopul pentru care a fost vândut în Egipt, acela de a-și salva familia și poporul de la foamete.
În viața fiecăruia dintre noi, providența divină este imposibil de cuantificat. O putem observa uneori, de cele mai multe ori în retrospecție, atunci când analizăm cu atenție evenimentele prin care am trecut. O putem simți atunci când ne vedem scopul atins, dar realizăm că acțiunile pe care le-am întreprins nu erau de fapt neapărat suficiente pentru ca el să fie atins. O putem suspecta atunci când primim un răspuns la rugăciunile noastre, poate altfel sau altcândva decât ne imaginam, uneori chiar după ce speranța în acel răspuns deja s-a stins.
Providența este modul prin care Dumnezeu ne ține de mână atunci când avem nevoie, atunci când șovăim, atunci când călcăm alături. Providența este unul din felurile în care Dumnezeu ne spune că ne iubește, lăsându-ne – așa cum un părinte își lasă copiii – să greșim, însă fiindu-ne mereu aproape pentru a ne șterge genunchii juliți și a atenua consecințele erorilor noastre. Providența este felul în care Dumnezeu ne spune: ”voi faceți-vă treaba voastră, iar Eu o voi face pe a mea”. Sau, așa după cum concluziona în finalul eseului său – cel care a stat la baza acestui articol – și Rabinul Sacks:
Providența ne învață că nu suntem singurii stăpâni ai sorții pe care o avem. Câteodată se întâmplă ca după mulți ani, privind înapoi, să vedem structura, șablonul vieții noastre și să înțelegem cum Dumnezeu ne-a călăuzit destinul. Mikeț este spațiul pe care îl facem în mințile noastre pentru lucrurile asupra cărora nu avem control. Iar numele acelui spațiu este: credința. – Rabin Jonathan Sacks
Șabat Șalom și Hanuca Sameah!
Cum spunea unul din ultimii traducatori ai Bibliei ortodoxe, ma refer la Bartolomeu Anania: cred in destin dar nu cred in predestinare.
Fiecare dintre noi are poate un destin, dar isi alege calea pe care merge in viata
Cu alte cuvinte legea Numelui Domnului relevata in Tora ne arata ca faptele celor care au fost inainte de noi pot face sa avem un destin plin de binecuvantari ( daca inaintasi nostrii respecta legile, poruncile si oanduirile Numelui Domnului) sau o viata chinuita daca cei care au fost inainte de noi nu respecta Tora.
Cu toate acestea Numele Domnului ne pune fiecaruia dintre noi posibilitatea de a alege calea si legile carora dorim sa ne supunem cu consecintele clar prevazute: binecuvantarea sau blestemul
In articol incearca a se spune ca intre Iosef si Mose exista o mare diferenta legata de minunile savarsite de Numele Domnului prin acesti doi oameni
Dupa parerea mea, Mose a fost mai vrednic ca s-a smerit mai mult
Ca sa treci de la pozitia de fiu al fetei lui faraon la aceea de cioban pt o perioada de aproape 60 de ani este o incercare foarte grea
Sigur ca si incercarea lui Iosef este foarte grea – in acele timpuri intemnitarea era de regula incheiata cu o pedepsa cu moartea, dar Numele Domnului l-a gasit vrednic ca prin el sa salveze poporul lui Israel.
Paradoxal doi mari ganditori ai fizicii nu au fost casatoriti si nu au avut copii: ma refer la Isaac Newton si Nicola Tesla
Totodata Tora ne spune ca urmasii lui Levi nu au vrut sa stie de sotii si de copii, punand mai presus respectarea Torei
Numele Domnului sa ne faca pe fiecare vrednici sa invatam si sa respectam legile, poruncile si oranduirile Numelui Domnului pt ca acei care vin dupa noi sa poata primii binecuvantari.
Am și eu câteva întrebări:
1. Unde spune Tora că ”urmașii lui Levi nu au vrut să știe de soții și de copii, punând mai presus respectarea Torei”?
2. Ce înseamnă ”vrednic” și ”smerit” în viziunea dumneavoastră și în contextul dat?
Poate am gresit
Sau traducerea in romana arata altceva decat sensul corect
La prima intrebare raspunsul este Deuteronom 33:9
Poate am gresit facand trimitere la sotii, textul spune ca fii lui Levii nu au vrut sa mai stie de parinti si de copii
La a doua intrebare este vorba de alegerile pe care le face Numele Domnului:
prorocii Ilie, Mica, etc.
Numele Domnului vede inima omului si in functie de aceasta face alegerile
De aceea l-a ales pe Samuel pt suferinta mamei sale, pe David etc.
Atunci cand un om isi satisface un numar cat mai mare de placeri, aceste placeri ajung in viciu
Daca ajungi la viciu
incepi sa te bazezi pe propriile puteri/simturi – moment in care incepe sa te departezi de Cuvantul Torei
Exodul poporului evreu din Egipt pana in Canaan si cartea Josua demonstreaza ca infranarea este de preferat satisfacerii unor pofte/dorinte
Numele Domnului se releva, de obicei, celor care merita sa sa il vada
Iar una din poruncile din Levetic spune ca trebuie ca fiecare evreu sa incerce sa se sfinteasca pt ca Numele Domnului este sfant
Satisfacerea prea multor pofte/simturi te indeparteaza de cuvant
Daca aduci o jertfa Numelui Domnului este insuficient daca nu faci si binele. De aceea jerta lui Cain nu a fost primita si nici multe din jertfele aduse
Daca nu te smeresti
Si te increzi in puterile tale
Incepi sa uiti de legamantul celor care au fost inainte de tine, legamant cu Numele Domnului
Pt a doua intrebare raspunsul este Deuteronom 8:2-3
Deuteronom 8:17-20.
Numele Domnului sa fie laudat si slavit.
Într-adevăr, ați greșit. Deuteronom 33:8-9 nu se referă la un comportament generic al leviților, ci la unul particular, mai precis legat de faptul că ei au fost cei care, fără a ține seama de relațiile de familie, i s-au alăturat lui Moise pentru a-i pedepsi pe cei care veneraseră Vițelul de Aur.
Legat de a doua parte, cu tot respectul vă spun că n-am înțeles mare lucru… Spre exemplu, chiar nu înțeleg cu ”Numele Domnului” vede ceva sau alege pe cineva. Numele este… un nume. Cel mult, Domnul vede sau alege, dar nu ”Numele Domnului”. Iar amestecul de noțiuni precum smerenia, plăcerile, viciile, îndepărtarea de cuvânt, alegerea profeților, sfințenia, legământul etc nu prea are darul să mă lămurească. Altfel spus: n-am idee care este ideea pe care doriți să o promovați și nici sursele care vă conduc către aceste interpretări ale versetelor Torei.
Opiniile exprimate au in vedere doar textul Vechiului Legamant astfel cum este acesta tradus in limba romana in Biblie
Am incercat sa pun in discutie diferenta dintre destin si predestinare
Poporul evreu a avut un destin mare la fel cu Iosef
Destin consecinta a credintei si a respectarii Legamantului de cei din trecut
Destinul nu inseamna predestinare
Iosef putea alege calea gresita in calea sa, totusi asta nu ar fi dus la disparitia fiilor lui Iakov si a urmasilor lui
Dovada lipsei predestinarii este daramarea de doua ori a Templului si robia poporului evreu
La fel disparitia chivotului legamantului, dovada Legamantului
Incetatea jertfelor, etc.
Legat de Numele Domnului
Textul in limba romana din 2 Cronici 2:1 spune ca Solomon a construit un templu Numelui Domnului
Apoi, daca am inteles bine, Maimonide ne spune ca Dumnezeu nu are vreo infatisare fizica si nici corp care i s-ar putea asocia
Respectarea intocmai a Leveticului este obligatorie pt pastratea credintei
Dupa episodul vitelului de aur Moshe a postit – si mai sunt si alte rataciri in pustie, in care textul in limba romana spune ca Moshe a postit
Postul inseamna smerenie
Iar smerenia iti deschide inima si te face vrednic sa ai o legatura directa cu Dumnezeu
Dupa parerea mea, poate gresita, respectarea legilor, poruncilor si oranduirilor lui Dumnezeu te poate face vrednic sa ai o relatie personala cu el
Din nefericire multitudinea de opinii asupra textului Torei si semnificatiilor sale, inclusiv opinii total diferite exprimate de unii rabini, dau oricaruia care ,ca si mine inca isi cauta drumul calatoriei pe pament, multe intrebari pt ca produc prea multe indoieli
Credinta ar trebui sa se bazeze pe certitudini
Prea multe pareri diferite sadesc in suflet indoiala.
Am înțeles într-un final…
O singură corectare / observație: interpretarea corectă a textului din Cronici II 1:3 este că Solomon intenționează să contruiască o casă dedicată (închinată) Domnului, ideea fiind similară cu cea în care un edificiu poartă numele unei personalități oarecare, fiind considerată ca dedicată memoriei respectivei personalități sau contribuției pe care a avut-o în societate. Însă în niciun caz nu putem personaliza Numele Domnului, în ideea că acesta vede, aude sau întreprinde acțiuni… Dumnezeu vede și aude, nu numele Lui.
Hanuca Sameah! Domnule Rabin Rosen!