Pericopa Teruma pe care o vom citi în acest Șabat este una care aparent nu are aplicabilitate în zilele noastre. De la primul și până la ultimul verset, pericopa oferă detalii legate de construirea Mișkan-ului, acel Tabernacol portabil pe care evreii l-au folosit în deșert după ieșirea din Egipt, un precursor al Templului din Ierusalim. Fără a fi o pericopă cu nuanță legală, Teruma conține totuși câteva din cele 613 porunci ale Torei, toate însă legate de construirea Tabernacolului: porunca de a construi Sanctuarul (25:8), porunca de a fabrica Chivotul (25:10), porunca de a construi masa pentru pâinile care erau așezate săptămânal înaintea lui Dumnezeu (25:23), porunca de a construi sfeșnicul (menora) în care Marele Preot aprindea fitile cu ulei de măsline (25:31), precum și alte porunci legate de detaliile Tabernacolului: confecționarea perdelelor, a scândurilor, a drugilor pentru transportarea diferitelor obiecte, a paravanului pentru intrarea Cortului Întâlnirii, a altarului și a curții Tabernacolului. În scrierile halahice, unele din aceste porunci sunt numărate printre cele 613, în timp ce altele sunt considerate doar detalii, amănunte despre modul în care diferitele componente ale Mișkan-ului trebuiau construite.
Versetul care debutează însă întreaga operațiune este următorul:
ועשו לי מקדש ושכנתי בתוכם – Să-Mi facă un Sanctuar și voi sălășlui în mijlocul lor. – Exodul 25:8
Porunca este simplă și clară: evreii sunt îndemnați să construiască un spațiu sfânt pentru Dumnezeu, iar Acesta promite că va sălășlui ”în mijlocul lor”. În anii precedenți, am scris numeroase comentarii legate de această poruncă și de acest episod, cu numeroase conotații, explicații și interpretări, pe care vă invit să le citiți sau să le recitiți cu atenție. Ceea ce aș dori să fac în următoarele rânduri este să discut un pic despre cronologia acestei porunci, un subiect probabil la fel de interesant ca și porunca în sine.
Deși neprecizat exact în textul biblic, înțelepții evrei oferă trei opinii diferite legate de momentul exact în care această poruncă divină a fost dată și a fost împlinită.
Prima opinie, oferită de Zohar 224a, este că atât porunca de a construi Tabernacolul, cât și colectarea donațiilor pe care evreii le-au oferit pentru acest proiect, au fost date și împlinite imediat după predarea Torei în cadrul Revelației de la Sinai, înainte ca evreii să venereze vițelul de aur. Aceasta este, de altfel, și ordinea pe care o sugerează textul scris.
A doua opinie, oferită de Midraș Tanhuma 8 și preluată și în comentariul lui Rași, este că atât ofranda dată de către evrei, cât și construcția propriu-zisă a Tabernacolului, au avut loc după ziua de Iom Kipur, în care Dumnezeu a iertat poporul pentru păcatul construirii și venerării vițelului de aur (Exodul 34).
Iar a treia opinie, propusă de Zohar 195a și preluată de Ramban (Nahmanide) în comentariul său la pericopa Vaiakhel, este că porunca divină de a construi Tabernacolul a fost dată înainte de episodul vițelului de aur, dar ea a fost transmisă poporului de către Moise abia după încheierea acelui episod, mai precis după ce Dumnezeu le-a iertat evreilor păcatul idolatriei.
Trei opinii, trei cronologii. Pe care din ele ar trebui să o considerăm adevărată?
În Talmud, într-un episod fără legătură cu subiectul Tabernacolului, dar care abordează problema divergențelor de opinii între rabinii și înțelepții evrei (în acel context, problema divergențelor dintre Beit Șamai și Beit Hilel, două renumite școli de învățătură iudaică din antichitate), următoarea concluzie este oferită:
Rabinul Aba a spus în numele lui Șmuel: Timp de trei ani Beit Șamai și Beit Hilel au fost în dezacord. Unii spuneau: ”Legea este în conformitate cu opinia noastră”, iar ceilalți spuneau: ”Legea este în conformitate cu opinia noastră”. În cele din urmă, o voce divină s-a făcut auzită și a proclamat: אלו ואלו דברי אלקים חיים (Eilu veeilu divrei Elokim haim) – Atât acestea, cât și acelea, sunt cuvintele Dumnezeului celui viu. – Talmud, Eruvin 13b
Cum adică? Avem opinii contradictorii, cronologii contradictorii… Cum poate oare concluziona Talmudul că și unele și altele sunt adevărate, că ambele sunt cuvintele lui Dumnezeu?
În ciuda incapacității unora de a conceptualiza însăși existența unei posibile rezoluții în acest caz, răspunsul la această întrebare este simplu: Talmudul nu se referă la cronologia evenimentelor, bazându-se pe principiul deja stabilit în iudaism conform căruia Tora nu este întotdeauna scrisă cronologic (ein mukdam umeuhar ba’Tora). Tora nu este o carte de istorie, ci o carte de etică și legislație. Tora nu este o cronică. Cine caută să o trateze ca pe o cronică, sperând să găsească în ea o istorie detaliată a unei perioade, fără sincope, fără omisiuni, fără inversiuni cronologice, demonstrează doar că nu a înțeles rostul acestui text. La fel cum nu putem folosi un manual de istorie ca pe un compendiu de legi, la fel nu putem folosi nici un compendiu de legi și principii morale ca pe o carte de istorie.
Ce înseamnă așadar că toate aceste idei sunt ”cuvintele Dumnezeului celui viu”, așa cum afirmă Talmudul? Înseamnă că din fiecare din aceste variante de înțelegere a cronologiei evenimentelor putem extrage învățăminte valoroase, povețe pe care Dumnezeu a dorit să ni le dea ca să le folosim.
Rabinul Menachem Mendel Schneerson, Lubavitcher Rebbe, unul din cei mai importanți și influenți rabini ai secolului XX, conducător spiritual – până în 1994, când a trecut la cele veșnice – al binecunoscutei mișcări Chabad, oferă o fascinantă interpretare asupra acestui episod și a diverselor sale cronologii.
Conform primei opinii (că porunca a fost dată și împlinită imediat după Revelație), Tabernacolul a fost construit de către țadikim, adică de către evrei drepți și integri, cu sufletul neîntinat de păcatul construirii și venerării vițelului de aur.
Conform celei de-a doua opinii (că porunca a fost dată și împlinită după păcat și iertarea lui), Tabernacolul a fost construit de către baalei teșuva, adică de către evrei care au trecut printr-o criză spirituală majoră și cărora apoi căința deplină și mila divină le-au restaurat statutul.
Iar conform celei de-a treia opinii (că porunca a fost dată înainte de venerarea vițelului de aur, dar împlinită după acel episod), porunca de a construi Tabernacolul, deși intenționată a fi împlinită inițial de către țadikim, a continuat să rămână valabilă chiar și după păcatul idolatriei, nefiind retrasă de către Dumnezeu din pricina acestuia. Într-adevăr, ea a fost împlinită efectiv de către evreii baalei teșuva, doar după procesul de căință, atunci când Moise le-a comunicat-o, dar obligativitatea ei a rămas intactă chiar și înainte și în timpul acelui proces de căință.
Prima opinie ne învață că porunca de a construi Tabernacolul a fost destinată celor drepți (țadikim). Cât timp un om drept trăiește în această lume dar nu-și îndeplinește activ misiunea care i-a fost încredințată – aceea de a eleva elementele profane ale lumii la un plan spiritual superior, transformându-le într-un Sanctuar pentru Dumnezeu – această sincopă între așteptări și realizări poate conduce la o decădere spirituală (în cazul amintit în Tora: venerarea vițelului de aur).
Însă această explicație ne poate duce cu gândul la ideea că Tora se adresează doar celui drept. Ne putem întreba astfel: ce treabă am eu cu acest subiect? Cum mă pot ridica eu, un om normal, păcătos chiar, la acel nivel, dacă discursul divin îi include doar pe țadikim? Și de aceea avem cea de-a doua opinie, care sugerează că porunca de a construi Sanctuarul pentru Dumnezeu – atunci un sanctuar fizic, iar astăzi unul al împlinirii poruncilor divine și al moralității – a fost dată și celor care s-au căit pentru faptele lor.
Iar a treia opinie adaugă o perspectivă încă și mai profundă: ea ne învață că procesul de căință nu este o condiție care ne afectează în vreun fel capacitatea (și datoria) de face fapte bune. În Tora, chiar și cei care păcătuiseră și nu se căiseră încă aveau totuși obligația de a contribui la construirea unui Sanctuar pentru Dumnezeu, demonstrând astfel că sfințenia poate izvorî chiar și din imperfecțiune. (Este adevărat că Moise nu le-a comunicat această obligație decât după căință – poate pentru a-i speria sau a-i stimula în procesul de reîntoarcere către Dumnezeu – însă în ochii lui Dumnezeu obligația de a participa la sfințenie continua să existe chiar și în absența căinței depline.)
Iată așadar cum putem înțelege dictonul oferit de Talmud (”Atât acestea, cât și acelea, sunt cuvintele Dumnezeului celui viu.”): căutând și descoperind complexitatea textului și a interpretărilor sale. Tora nu este un simplu manual de istorie și nici un text plat și anost, cu o singură explicație posibilă, cu cuvinte care înseamnă doar un singur lucru peste tot, cu șabloane lexicale, istorice sau conjuncturale din care nu putem ieși. Ea este un manual spiritual, moral și legal pentru poporul lui Israel și, prin extensie, pentru întreaga omenire, o carte cu povețe de viață suculente, izvorâte uneori din episoade cu multiple interpretări și/sau cronologii.
În ultimă instanță însă, acest lucru nici n-ar trebui să ne surprindă! Pentru că Tora a fost dată de către o Entitate Infinită și Eternă (Dumnezeu), în beneficiul unor variate categorii și personalități umane, fiecare cu particularitățile sale, fiecare cu afinitățile sale, fiecare în situația sa concretă (istorică, geografică, legată de vârstă, posibilități financiare sau statut social), fiecare cu modul său de a rezona la chemarea adresată de Atotputernic.
Șabat Șalom!
Tora se adresează tuturor. Atât celor drepți cât si celor nedrepți. Textul scris al Torei ne spune modalitatea in care cei nedrepți pot deveni drepți.
Cred ca tabernacolul a fost construit la o distanța in timp după episodul vițelului de aur. Pt că poporul trebuia sa se sfințească, ca sa se poată apropia de Dumnezeu. Constructia tabernacolului s-a făcut nu doar prin instructiunile transmise de Dumnezeu lui Moshe si mai apoi de Moshe poporului, ci si prin implicarea directa a lui Dumnezeu, care a dat înțelepciune si pricepere celor care au lucrat la construirea părților componente ale tabernacolului si asamblarea lor. Numele Domnului sa fie lăudat!
Istoria este importanta pt ca ne arată de unde venim si unde am putea ajunge. Totuși, dacă ne rătăcim s-ar putea sa nu mai ajungem la destinație.
Astăzi templul lui Dumnezeu nu mai exista. Exista mai multe motive ce au fost analizate in articole scrise aici.
Poate ca totuși, nu ar fi rău, sa se încerce a se construi măcar un tabernacol. Poate ca mai sunt oameni sfinți/ drepți care s-ar sfinți si mai mult prin construirea si existența unui tabernacol. Iar sfințenia acestora ar face bine poporului evreu din Israel.
Ferește-te de rău si fă binele. Caută pacea si o urmează pe ea.