Unul din episoadele marcante din pericopa Ki Tavo este cel în care poporul evreu este îndemnat să rostească și să asculte o serie de binecuvântări și blesteme menite a fi rostite la intrarea în Țara Canaanului, pe Muntele Gherizim și Muntele Eival. Cele două categorii de afirmații – binecuvântările și blestemele – sunt amintite ca răsplată și, respectiv, pedeapsă pentru ascultarea și nesocotirea poruncilor divine. Răspunsul poporului la fiecare dintre blestemele rostite este un cuvânt folosit adesea în ritual, dar prezent relativ rar în textul biblic: cuvântul אמן (amen). Este un cuvânt aparent simplu, dar încărcat de o profundă semnificație în iudaism.

În cele ce urmează, fără a pretinde vreun efort exhaustiv de interpretare, voi încerca să trec în revistă câteva din semnificațiile cuvântului ”amen”, din perspectivă iudaică, cu speranța că acest exercițiu vă va oferi un prilej de instruire și de meditație.

Etimologic vorbind, cuvântul אמן (amen) este legat de אמונה (emuna), un termen adesea tradus prin ”credință” sau „loialitate”. Interesant este că până și în DEX, cuvântul românesc ”credință” are mai multe semnificații. Dicționarul îl redă ca fiind sinonim cu ”siguranță” sau ”certitudine”, dar îi conferă și sensul de ”fidelitate” sau ”devotament”, de statornicie față de cineva sau ceva. Desigur, în context religios, credința reprezintă convingerea legată de existența lui Dumnezeu și de mesajul pe care Acesta l-a oferit poporului evreu și omenirii.

În ebraică, rădăcina אמן (a-m-n) este însă foarte apropiată și de rădăcina אמת (a-m-t), care dă naștere cuvântului אמת (emet) – ”adevăr”. Credința și convingerea că Dumnezeu există, că El este Creatorul lumii, că El este Legiuitorul de la Sinai, este – în religia mozaică și, desigur, și în religiile creștină și musulmană – un adevăr recunoscut. Însă cu toate acestea, cele două cuvinte, emuna/amen și emet diferă printr-o literă. De ce? Pentru că termenul „amen” conține în el și o doză de potențial dubiu, o îndoială caracteristică fiecărui individ, în funcție de nivelul său spiritual și intelectual.

Tradiția iudaică condensează existența acestei îndoieli printr-un dicton plin de semnificații: הכל בידי שמים חוץ מיראת שמים (hakol bidei șamaim huț meirat șamaim) – ”totul este în mâinile Cerului, în afară de teama de Cer.” Înzestrați de Dumnezeu cu liber arbitru și conștiință, oamenii nu au fost creați pre-programați să creadă în Dumnezeu, nici să se teamă de El, nici să asculte de poruncile Lui. Dimpotrivă, Dumnezeu dorește ca oamenii să facă acest lucru liber, convinși de adevărul acestor concepte. La fel ca în relația dintre doi soți, credința, fidelitatea, statornicia nu sunt lucruri impuse, ci dobândite în urma unei evoluții a sentimentului dintre parteneri. În acest tip de relație, la fel ca și în relația cu Dumnezeu, credința este un proces activ, dinamic, și nu o stare de certitudine înnăscută, absolută și rigidă din primul și până în ultimul moment al vieții unui om. Altfel spus: în iudaism, îndoiala este o parte integrantă a credinței.

Însă lucrurile nu se opresc aici…

În pericopa noastră, fiecare blestem rostit în auzul poporului este urmat de un răspuns ”amen”. Comentatori precum Rași și Ibn Ezra explică acest răspuns ca fiind mai mult decât o simplă aprobare verbală. El reprezintă o acceptare completă a conceptelor de răsplată și pedeapsă, a poruncilor divine în toată complexitatea lor. Acceptarea pe care poporul evreu o consfințește în pericopa Ki Tavo include așadar asumarea unei responsabilități, atât pentru binecuvântările pe care Dumnezeu le oferă, cât și pentru blestemele care rezultă din acțiunile negative și rătăcirile morale sau spirituale ale poporului. În contextul pericopei, ”amen” este în esență o reafirmare a încrederii poporului în justiția divină, recunoscând că Dumnezeu, Regele Universului, este Cel care determină și guvernează destinul lui Israel.

Dar semnificațiile cuvântului ”amen” nu se opresc aici. În tratatul Berahot 53b, Talmudul consemnează un concept extrem de important legat de faptul că răspunsul ”amen” este prezent și în zilele noastre, atunci când rostim o binecuvântare (deși în textul pericopei Ki Tavo cuvântul nu apare după rostirea binecuvântărilor, ci doar după rostirea blestemelor). Ne spune Talmudul: ”Atât cel care rostește o binecuvântare, cât și cel care răspunde Amen la finalul ei sunt considerați incluși în acea rostire.” Chiar dacă cineva nu spune personal o binecuvântare, simplul răspuns ”amen” la finalul ei – desigur, cu intenția și concentrarea potrivite – îl include în acel enunț. Aceasta este o idee deosebit de profundă, mai ales în cadrul binecuvântărilor și blestemelor enunțate în pericopa noastră. La finalul fiecărui enunț, poporul răspunde ”amen”, tocmai pentru a sublinia modul în care fiecare devine parte din legământul colectiv al Atotputernicului cu poporul evreu. Înaintea lui Dumnezeu, fiecare evreu este nu doar un individ, ci și parte din poporul pe care Dumnezeu l-a ales. (Desigur, această idee este extrem de actuală în aceste zile, când ne apropiem de Roș Hașana și Iom Kipur, și multe din rugăciunile asociate acestor sărbători sunt rostite la plural, tocmai pentru a întări ideea că fiecare individ este parte din comunitate.)

În Midraș (Ialkut Șimoni 428), unul din renumiții rabinii ai vremii, Reiș Lakiș, ne oferă o interpretare simbolică a forței cuvântului ”amen”: ”Reiș Lakiș spune: Când cineva răspunde «amen» cu toată puterea sa, porțile Grădinii Edenului se deschid pentru el, precum este scris: «Deschideți porțile și va intra neamul drept care păzește credința (ebr: שומר אמונים – șomer emunim)» (Isaia 26:2). Să nu citești «שומר אמונים (șomer emunim) – ”care păzește credința”, ci שאומרים אמן (șeomrim amen) – ”cei care rostesc amen”. Conform acestei superbe interpretări, rostirea cuvântului ”amen” are așadar puterea să stabilească o legătură între lumea fizică și cea metafizică a spiritului și să-i ofere omului o poartă deschisă permanent către Gan Eden.

O altă fațetă a cuvântului ”amen” este cea pe care o discută Talmudul în tratatul Șabat 119b. Conform acelei explicații – poate cea mai cunoscută, de altfel – cuvântul אמן (amen) este considerat un acronim pentru אל מלך נאמן (El meleh neeman) – ”Dumnezeu este rege credincios”. Fidelității poporului față de Dumnezeu i se adaugă astfel o nouă dimensiune, aceea a fidelității lui Dumnezeu față de popor. Rostind ”amen” la fiecare binecuvântare sau blestem, rostind ”amen” la binecuvântările pe care le spunem în viața noastră de zi cu zi, ne aducem aminte de faptul că suntem într-o relație, că mergem pe o stradă cu două sensuri, și nu doar cu sens unic. Nu doar noi credem în Dumnezeu, ci și El crede în noi. Crede că vom alege să ne conformăm voinței Lui și vom merita astfel binecuvântarea și nu blestemul. Crede că Îi vom rămâne loiali și Îl vom asculta, chiar și atunci când nu înțelegem pe deplin poruncile Lui sau verdictul pe care ni-l oferă pentru o acțiune oarecare. ”Amen” nu este doar o simplă confirmare a unei binecuvântări (sau a unui blestem), ci și o confirmare a întregii relații pe care o avem cu Creatorul nostru.

Și încă o idee pe care am găsit-o online, pentru cei pasionați de numerologie (mărturisesc că eu nu sunt un mare admirator)… Valoarea numerică (ghematria) cuvântului ”amen” este 91, aceeași cu valoarea numerică totală a numelor divine י-ה-ו-ה (Tetragrama, Numele cel mai sfânt al lui Dumnezeu, asociat și cu verbul ”a fi” conjugat în ebraică la trecut, prezent și viitor) și אדני (Adonai, care Îl prezintă pe Dumnezeu ca Suveran al întregii lumi). Conform acestei asociații, cuvântul ”amen” evocă postura lui Dumnezeu ca și Creator și Guvernator al lumii, ca Stăpân al timpului și al tuturor lucrurilor create. În pericopa Ki Tavo, binecuvântările și blestemele sunt o reconfirmare a acestor idei, o aluzie la omniprezența și omnipotența divină care acționează asupra lumii și oferă tuturor oamenilor răsplată și pedeapsă, după faptele lor.

Iată așadar câteva dintre semnificațiile cuvântului ”amen” conform interpretărilor iudaice. Este evident că acest cuvânt simplu nu este doar un răspuns aprobator pentru o afirmație, ci și un profund angajament moral și spiritual, o declarație de credință (individuală și colectivă), o acceptare a suveranității divine și a misiunii pe care Dumnezeu ne-o încredințează în fiecare moment.

Sper din tot sufletul ca aceste explicații și interpretări și vă inspire și să vă motiveze. Șabat Șalom!

Share This
Sari la conținut