AMINTIRI DESPRE IUBIRE (Haftara Bamidbar 5776)

[Haftara Bamidbar: Hoșea 2:1-22]

Deoarece mă aflu pe drum în această săptămână, comentariul care urmează va avea doar o idee simplă și foarte sumar prezentată: relația dintre om și Dumnezeu ca paralelă a relației dintre oameni. Vă las, din nou, ca temă pentru acasă, să reflectați și dumneavoastră la ideile prezentate de Haftara (pe care vă încurajez să o citiți în totalitate) și să trageți propriile concluzii despre propria dumneavoastră relație cu Dumnezeu.

Subiectul: un episod din viața personală a profetului Hoșea, trăitor în secolul al 8-lea î.e.a. și unul dintre Trei-Asar (cei doisprezece profeți minori ai tradiției iudaice). Mai precis, subiectul este relația profetului cu Gomer, soția sa prostituată, cu care s-a căsătorit la porunca divină. Ne spune textul biblic în chiar primele versete ale profeției lui Hoșea (neincluse în Haftara acestei săptămâni):

Începutul cuvântului lui Dumnezeu pentru Hoșea: ”Du-te și ia-ți de nevastă o soție prostituată și copii de prostituată, căci pământul a comis o mare prostituție, plecând dinaintea Domnului.” – Hoșea 1:2

Ce misiune dificilă pentru oricine, dar mai cu seamă pentru un om al lui Dumnezeu, care încearcă să își trăiască viața în puritate și moralitate! Dacă ne gândim un pic, probabil că porunca lui Dumnezeu pentru Hoșea a fost într-o oarecare măsură similară cu cea dată de Dumnezeu lui Avraham, când i-a poruncit să-și aducă fiul, pe Ițhak, ca ofrandă pe Muntele Moria…

De altfel, pe tot parcursul Haftarei, textul biblic ne expune în esență suferința lui Hoșea marcată de dorința sa de a respecta porunca divină, dar și de tragismul situației în care este implicat. Ne sunt amintite aventurile extraconjugale ale lui Gomer, este surprins chiar episodul în care aceasta ajunge chiar să se vândă în sclavie și în care Hoșea este nevoit să o răscumpere, ne sunt prezentate tendințele idolatre ale lui Gomer, îndepărtarea de la calea lui Dumnezeu, precum și rușinea, durerea și efortul lui Hoșea de a rămâne credincios și devotat unei soții infidele.

Însă nimic din toată Haftara nu este mai plin de semnificații ca versetul în care textul biblic face o paralelă între tot devotamentul lui Hoșea față de soția sa infidelă și devotamentul lui Dumnezeu față de un popor evreu adesea la fel de infidel și răzvrătit. Iată însă versetul în cauză:

Te voi căsători cu Mine pe vecie; te voi căsători cu Mine în dreptate și în justiție și în bunătate și în milă. Te voi căsători cu Mine cu credință și Îl vei cunoaște pe Dumnezeu. – Hoșea 2:21

Versetul uimește prin simplitate, dar și prin forța mesajului.

Vorbim desigur despre căsătorie, rădăcina fiind ארש sau ארס (ex: logodnică sau mireasă este ארוסה în limba ebraică). Vorbim despre o căsătorie pe vecie, în fapt o relație pe vecie între Dumnezeu și poporul evreu. Vorbim totodată despre atribute pe care Dumnezeu le folosește în atâtea rânduri pentru a descrie viziunea Sa asupra rolului și destinului poporului evreu: promotori ai dreptății, justiției, bunătății, milei și credinței, un popor menit să inspire întreaga omenire întru corectitudine, moralitate și apropiere de Dumnezeu.

Însă semnificația pe care tradiția iudaică o conferă acestui verset și, prin extensie, întregii Haftare, nu se oprește aici. Și aceasta deoarece versetul pe care l-am menționat mai sus este cel pe care evreii îl recită și în fiecare dimineață, în timpul rugăciunii de Șaharit, chiar atunci când îndeplinesc unul din cele mai importante ritualuri simbolizând apropierea de Dumnezeu: punerea filacteriilor (tefilin) – a se vedea Exodul 13:9 și 13:16, precum și Deuteronomul 6:8 și 11:18. Imediat după înfășurarea curelelor tefilin-ului, ritualul iudaic aduce în prim-plan exact acest verset din Hoșea, cel conținut de Haftara acestei săptămâni: ”Te voi căsători cu Mine pe vecie…”

În esență, în poate cel mai important moment al ritualului de rugăciune – atunci când aducem aproape de frunte și de inimă cuvintele lui Dumnezeu (Șema Israel), atunci când ne gândim prin intermediul acestor cuvinte la toate poruncile divine și la întreaga relație pe care o avem cu Creatorul nostru – atunci ne amintim de credința și fidelitatea lui Hoșea. Ne reamintim de propriile noastre abateri și de faptul că Dumnezeu ne-a rămas devotat în ciuda acestora, la fel cum a făcut și Hoșea cu soția lui, în ciuda numeroaselor ei abateri. Ne amintim de dragostea lui Hoșea pentru Gomer ca paralelă a dragostei lui Dumnezeu pentru noi și promisiunea făcută înaintașilor noștri. Ne amintim de faptul că – deși rămânem oameni, cu neajunsurile noastre, cu dorințele noastre care, adesea, ne abat de pe calea cea bună – suntem în continuare, etern și necondiționat, iubiți de către Dumnezeu care continuă să ne protejeze și să ne aducă aproape, aidoma lui Hoșea care și-a răscumpărat soția în clipele de restriște. Și ne amintim – sau, mai precis, ar trebui să ne amintim – că tot prin apropierea de Dumnezeu și numai prin ea putem ajunge să ne îndeplinim destinul de a fi un exemplu de dreptate, justiție, milă, bunătate, credință și dragoste pentru toți semenii noștri și pentru toate ființele create după imaginea lui Dumnezeu.

Departe de a fi doar o simplă poveste, metafora dragostei pe care Haftara ne-o prezintă rămâne să ne inspire și să ne motiveze. Să-i dăm așadar greutatea ce i se cuvine și să îi înțelegem mesajul, pentru a putea ajunge mai aproape de Cel care ne-a creat, prin însăși dragostea noastră pentru semeni!

Șabat Șalom!