[Haftara Șelah: Iehoșua 2:1-24]

Legătura dintre pericopa săptămânii și Haftara aferentă nu este întotdeauna evidentă sau simplă. În această săptămână însă, ambele porțiuni au practic același subiect: conducătorii poporului evreu (Moșe, respectiv Iehoșua) trimit spioni care să iscodească țara în care urmează să intre poporul evreu, Țara Canaanului. Spionii pleacă, iscodesc și revin, prezentând celor care i-au trimis raportul lor.

În cazul pericopei, finalul este un eșec de proporții: patruzeci de ani de peregrinări prin deșert și o generație întreagă sacrificată. În Haftara, finalul este pozitiv: poporul evreu ia în posesie imediată Țara Canaanului (Israel), conform promisiunii făcute de Dumnezeu lui Avraham, Ițhak și Iaacov.

În comentariul său din acest an asupra pericopei, Rabinul Lord Jonathan Sacks aduce în prim-plan o idee foarte interesantă, citând interpretarea unei alte mari personalități a iudaismului modern, fondatorul mișcării Chabad Lyubavitsch, rabinul Menachem Mendel Schneerson. Întrebarea adresată este simplă: cum este oare posibil ca cei doisprezece spioni trimiși de Moșe în pericopă să eșueze atât de lamentabil? Cum este posibil ca ei să aducă un raport atât de negativ asupra Țării Canaanului, în timp ce la aproximativ patruzeci de ani (mai exact 38) după aceea, în cadrul poveștii din Haftara, doi spioni, trimiși de această dată de Iehoșua, să ofere un raport radical diferit și să convingă poporul că momentul mult așteptat al intrării în Israel a sosit?

Răspunsul oferit de rabinul din Lyubavitsch este unul straniu:

În cazul pericopei, spionilor nu le era teamă că vor eșua în a lua în posesie Țara Canaanului. Dimpotrivă, le era teamă că vor reuși să o ia în posesie.

Greu de înțeles așa ceva… Explică rabinul Sacks: spionii din pericopă voiau să își trăiască viața cât mai aproape de Dumnezeu și spiritualitatea perfectă pe care această proximitate o genera. După intrarea în Israel, modul de organizare socială, relațiile dintre oameni, responsabilitățile fiecărui individ, chiar prioritățile societății în ansamblul ei urmau să se schimbe semnificativ. Dumnezeu urma ”să se dea un pic înapoi” și să lase poporul evreu să se autoguverneze, să-și construiască o societate bazată valori religioase, culturale, etnice, o economie viabilă, o armată de apărare corespunzătoare pericolelor vremii, să își aleagă conducătorii, să își administreze proprietățile și să își judece cetățenii după legea pe care Dumnezeu le-o dăduse. Tot ceea ce Dumnezeu făcuse pentru evrei în deșert (hrană, apărare, justiție, guvernare etc.) — evreii urmau să facă din acel moment pentru ei înșiși. Iar spionii — explică rabinul Sacks — nu erau neapărat pregătiți sau dispuși, ca și întreg poporul de altfel, să își asume această schimbare.

Prin contrast însă — după cum am indicat și mai sus — Haftara din această săptămână ne vorbește despre doi spioni care, prin raportul lor pozitiv, pecetluiesc hotărârea de a intra efectiv în Țara Israelului.

Ce s-a schimbat oare în cei aproape patruzeci de ani dintre cele două episoade?

Răspunsuri posibile sunt multe, însă ceea ce îmi propun în cele ce urmează este să ofer doar trei dintre acestea, bazate pe un singur cuvânt pe care Haftara ni-l oferă chiar în primul său verset. Ne spune textul biblic:

Iehoșua ben Nun a trimis din Șitim doi oameni, spioni, חרש (hereș), spunând: ”Mergeți și iscodiți Țara și Ierihonul.” — Iehoșua 2:1

Ce înseamnă חרש – hereș? Diverși comentatori oferă diverse explicații…

Radak (rabinul medieval David Kimchi) îl traduce prin ”în secret”. Ideea, spune Radak, este că — spre deosebire de cei doisprezece spioni trimiși de către Moșe — cei doi trimiși ai lui Iehoșua au plecat și au revenit în secret, fără ca poporul să fie la curent cu misiunea lor.

În pericopă, faptul că spionii și-au oferit raportul direct înaintea întregului popor a contribuit decisiv la eșec. Ne spune Tora în Numeri 13:32-14:1: ”[Spionii] au adus un raport negativ înaintea copiilor lui Israel […] Toată adunarea și-a ridicat glasul și poporul a plâns în acea noapte.” Spre deosebire de povestea din pericopă, Iehoșua a trimis spionii în secret și a dorit să audă mai întâi el, ca și conducător, raportul acestora, tocmai pentru a preveni repetarea negativismului și, implicit, a dezastrului generat de acesta.

O a doua posibilă interpretare îi aparține lui Rași, care traduce חרש prin ”surd”. Explicația pe care o oferă Rași este aceea că spionii din Haftara au pretins că sunt surzi în fața canaaniților, care în consecință nu s-au sfiit să discute liber în fața lor, divulgând așadar fără să vrea informații confidențiale.

Metafora este însă mult mai amplă, ea oferind o posibilă corelație între această traducere (חרש = ”surd”) și explicația furnizată de rabinii Sacks și Schneerson. ”Surzenia” poate fi aici nu doar un subterfugiu în fața canaaniților, ci și o decizie internă a celor doi spioni de a rămâne indiferenți (”surzi”) la toate lucrurile care i-ar fi putut descuraja sau care i-ar fi putut influența către un alt raport negativ. Altfel spus, o parte din mentalitatea spionilor lui Moșe exista încă și la spionii lui Iehoșua. Și ei, ca și predecesorii lor, doreau probabil să rămână sub protecția absolută a lui Dumnezeu. Și ei considerau poate că viața în pură spiritualitate era preferabilă uneia în care anumite decizii necesare guvernării reale a unei țări îi putea îndepărta (temporar sau chiar permanent) de la Dumnezeu și calea indicată de Acesta. Însă, spre deosebire de spionii lui Moșe, cei doi spioni din Haftara au înțeles că acesta era totuși cursul normal al vieții! Aidoma lui Adam și Evei când au părăsit Edenul după ce ”li s-au deschis ochii” (Geneza 3:7), poporul evreu ajunsese, după patruzeci de ani de peregrinări, la momentul la care trebuia să ”zboare din cuib”, să își ia destinul în propriile mâini în țara în care Dumnezeu îi adusese.

Dacă ar fi să facem o comparație, probabil că imaginea cea mai potrivită ar fi aceea a unor copii care ajung la vârsta maturității. Pe de o parte, ei vor să rămână etern copii, sub protecția părinților, fără griji și responsabilități, fără perspectiva potențialelor eșecuri. Însă pe de altă parte, este necesar ca ei să crească și să devină independenți! Este necesar să pășească dincolo de protecția părintească, pentru a putea merge apoi pe propriile picioare! Și pentru că tentația de a rămâne copii este mare, spionii lui Iehoșua au decis să fie ”surzi” la orice i-ar fi putut face să șovăie pe drumul maturizării.

Iar a treia variantă de traducere — oferită tot de Rași, citând Midrașul — leagă cuvântul חרש de deghizarea pe care au ales-o spionii pentru a își ascunde identitatea. În această interpretare, חרש (de fapt חרס) înseamnă ”olar”, făuritor de oale. Pentru a nu fi recunoscuți — explică Rași — cei doi spioni ai lui Iehoșua au luat pe umeri oale de lut, pentru ca lumea să creadă că sunt simpli olari care au venit în Ierihon să își vândă marfa.

La prima vedere, această a treia explicație nu este nici foarte interesantă, nici foarte plauzibilă (în fond חרש și חרס au aparent rădăcini foarte diferite în ebraică) și nici nu ne oferă vreun răspuns la întrebarea pe care am adresat-o mai sus: care este deosebirea dintre cele două episoade, între spionii lui Moșe și spionii lui Iehoșua? Pentru a îi înțelege însă subtilitatea, trebuie să explicăm o particularitate a limbii ebraice și să facem apel la un verset din Cartea Judecătorilor…

În ebraică biblică, literele ש – sin și ס – sameh sunt uneori interschimbabile. În cazul de față, cuvântul חרש – hereș (”mut” sau ”secret”) poate fi citit și ca חרס — heres (”olar”). Totodată, Cartea Judecătorilor 2:9 menționează o localitate numită תמנת חרס (Timnat Heres), oraș în care a trăit, a murit și a fost înmormântat Iehoșua ben Nun. (Este de notat că în Cartea lui Iehoșua, în 19:49-50 și 24:30, aceeași localitate poartă un nume puțin diferit, Timnat Serah.)

Metafora aici este una deosebit de subtilă: spionii din Haftara fuseseră trimiși חרש (sau חרס), adică fuseseră ”legați” în mod indisolubil de Iehoșua, cel care a trăit și a murit în Timnat Heres. Prin contrast, în pericopă, singurul dintre cei doisprezece spioni asociat în mod direct cu Moșe, cel care îi trimisese, era chiar Iehoșua: ”Și Moșe a pus numele lui Hoșea ben Nun — Iehoșua.” (Numeri 13:16) Ceilalți unsprezece fuseseră doar exponenți ai poporului sau poate ai propriilor lor conștiințe, însă cu siguranță ei nu îl reprezintau pe Moșe în aceeași măsură în care cei doi spioni din Haftara îl reprezintă pe Iehoșua.

În pericopă, poporul este cel care se plânge și crede că nu va putea lua Israelul în posesie. În ciuda credinței lui Moșe, poporul este cel care nu crede în Dumnezeu și puterea Sa de a-și îndeplini promisiunile și tot poporul este cel care decide deznodământul.

Pentru a preîntâmpina orice repetare a istoriei, în Haftara, Iehoșua îi ”investește” pe spioni cu o parte din credința și viziunea sa, la fel cum a făcut și Moșe cu el, în urmă cu aproape patruzeci de ani. Diferența care a schimbat însă cursul istoriei a fost aceea că Moșe a făcut această ”investire” de credință doar în proporție de 1/12, adică doar cu unul dintre cei doisprezece spioni. Nedorind să își mai asume vreun risc, Iehoșua o face în Haftara cu ambii oameni pe care îi trimite (adică 2/2), iar efectele pozitive nu se lasă deloc așteptate.

Iată așadar câteva deosebiri între cele două episoade biblice ale pericopei și Haftarei, așa cum se desprind ele dintr-un singur cuvânt elucidat de comentatori. Vă las, desigur — cu titlul de ”temă pentru acasă” — să mai găsiți și dumneavoastră motivele pentru care cele două povești aparent similare au un final atât de diferit…

Șabat Șalom!

Share This