După cum am promis, în câteva zile, imediat după Simhat Tora, vom începe împreună încă o serie de comentarii pe site-ul DvarTora. Tema acestora: erori și nuanțe de traducere, o temă inspirată de proiectul pe care îl am în lucru de ceva timp, anume o traducere iudaică a Torei în limba română, pornind direct de la originalul în ebraică.

Ceea vreau să fac în rândurile următoare este să vă ofer o justificare și explicații mai detaliate pentru tema pe care am ales-o și, desigur, pentru proiectul de traducere.

Conform Wikipedia, există aproximativ zece traduceri în limba română așa-zis ”moderne” ale Bibliei, elaborate în secolele 20 și 21. De la traducerea elaborată de Gala Galaction în 1936 (prima ediție) și până la așa-numita Nouă Traducere în Limba Română elaborată în anul 2006 de către un colectiv baptist de licențiați ai Universității ”Emanuel” din Oradea, toate aceste traduceri au în comun un element care le conferă o particularitate importantă: autorii sunt sau au fost preoți, prelați sau teologi creștini. Desigur, acest element este esențial în determinarea caracterului traducerii.

Personal, nu știu dacă autorii cunoșteau limba ebraică sau în ce măsură o cunoșteau. Nu am desigur nici calitatea de a le analiza cunoștințele de latină sau greacă, în cazul în care traducerile pe care le-au elaborat se bazau pe Vulgata sau Septuaginta, celebrele traduceri antice ale textului biblic (și ele adesea problematice). Am totodată tot respectul și admirația pentru întreprinderea lor și pentru munca lor, o muncă de altfel deosebit de utilă și necesară. Ce pot afirma însă cu certitudine, mai ales după ce am răsfoit unele din aceste traduceri, este că ele au un caracter pronunțat creștin și totodată un caracter adesea non-ebraic.

La ce mă refer? Anumite idei sunt traduse și/sau interpretate conform teologiei creștine. Anumite nuanțe sunt surprinse prin prisma Septuagintei sau Vulgatei, mai curând decât prin prisma directă a textului original ebraic. În anumite contexte, sensul clasic ebraic al termenilor este pierdut, modificat sau diluat, anumiți termeni omiși sau adăugați fără motiv, anumite nuanțe ratate.

Să vă ofer doar două exemple:

Revelația de la Sinai este alcătuită — conform tuturor tradițiilor — din zece formulări divine. În toate traducerile creștine ale Bibliei, aceste formulări poartă numele de Cele Zece Porunci. În ebraică însă, ele sunt numite עשרת הדברות (”Aseret HaDibrot”), însemnând Cele Zece Spuse sau Cele Zece Rostiri.

Care este diferența? Ei bine, ea constă chiar în modul în care sunt enumerate aceste zece formulări, sau mai exact în modul în care versetele biblice sunt împărțite pentru a le delimita. Prima formulare (”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău”) este privită doar în iudaism ca fiind, ea însăși și fără alte adăugiri, prima din Aseret HaDibrot. Prin contrast, în creștinismul ortodox, prima ”poruncă” este ”Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alți dumnezei în afară de Mine.” În catolicism, prima ”poruncă” include și interdicția de închinare la idoli și cea de a face chip cioplit. Alte denominații creștine au propriile variante de interpretare.

Veți întreba poate: ”Ce legătură are asta cu traducerea în sine?” Ei bine, legătura este constituită chiar de subtitlul pe care respectivele versete îl poartă în traducerile clasice: Cele Zece Porunci. Sintagma ”Eu sunt Domnul” nu este în mod explicit o poruncă, nu implică nicio o acțiune din partea ascultătorilor, a oamenilor. Ea este mai degrabă o simplă prezentare a Creatorului, o introducere pe care Dumnezeu o face înainte de a porunci. Faptul că ideologia creștină consideră cuvintele rostite de Dumnezeu în cadrul Revelației Sinaitice ”porunci” forțează practic împărțirea textului. ”Eu sunt Domnul” nu poate fi înțeleasă în ideologia creștină ca o frază de sine stătătoare, tocmai pentru că nu este o poruncă propriu-zisă. În iudaism însă lucrurile sunt foarte clare: Aseret HaDibrot sunt zece rostiri, zece spuse, nu neapărat porunci, și acest fapt face ca ”Eu sunt Domnul” să poată fără probleme fi prima dintre ele.

Și iată și un al doilea exemplu, de această dată legat de caracterul non-ebraic al traducerilor clasice…

ויהי ערב ויהי בוקר יום אחד (”vaiehi erev vaiehi boker — iom ehad”), spune Tora în Geneza 1:5.

  • [GG] – Gala Galaction traduce astfel: ”Și a fost seară, și a fost dimineață, ziua întâia.”
  • [DC] – Dumitru Cornilescu traduce: ”Astfel, a fost o seară și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua întâi.”
  • [BOR] – Biserica Ortodoxă Română traduce: ”Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi.”
  • [NTLR] – Noua Traducere în Limba Română oferă varianta: ”A fost o seară şi a fost o dimineaţă: ziua întâi.”

O traducere mai fidelă direct din ebraică ar fi: ”Și a fost seară și a fost dimineață — o zi”.

În ebraică, sintagma יום אחד (”iom ehad”) nu înseamnă ”ziua întâi”, așa cum este cazul celorlalte zile ale Creației menționate în Geneza: יום שני (”iom șeni””o a doua zi”), יום שלישי (”iom șliși””o a treia zi”). În cazul primei zile a Creației, Tora folosește numeralul cardinal, și nu pe cel ordinal. Vorbim așadar despre ”o zi” și nicidecum ”prima zi” sau ”ziua întâi”.

Ideea are semnificații majore, teologice și filosofice. Spre exemplu, în comentariul său asupra acestul verset, Rași explică faptul că sintagma este menită a atrage atenția asupra faptului că Dumnezeu era absolut singur în acea primă zi a Creației. Chiar și îngerii au fost creați — conform tradiției iudaice — abia în a doua zi, făcând această primă zi absolut unică în istoria lumii. Unele comentarii iudaice merg chiar mai departe, interpretând sintagma יום אהד (”iom ehad”) ca traducându-se de fapt prin יום של אהד (”iom șel Ehad) — ziua Unicului, adică ziua lui Dumnezeu.

Și cu această idee, a intepretării și atenției la nuanțe, iată și o observație finală, cu caracter general…

O traducere nu este și nu poate fi niciodată 100% fidelă originalului. În lucrarea sa ”Gramatica lui Dumnezeu”, Aviya Kushner afirma următoarele:

Nu există o traducere perfectă, pentru că nu există niciun mod de a transfera pe deplin un text dintr-o cultură în alta, dintr-o limbă în alta, de la o persoană la alta. Poetul Haim Bialik spunea că traducerea este «ca un sărut printr-o batistă», în timp ce poetul american Robert Frost spunea că «poezia este ceea ce se pierde în cursul actului de traducere». — Aviya Kushner

Aceste idei trebuie întotdeauna avute în vedere atunci când privim o traducere, oricât de erudit, bine documentat și bine intenționat ar fi autorul. Tot de putem face ca oameni, în esență, este doar ”o traducere”, și nicidecum Traducerea (cu articol hotărât). Putem încerca să surprindem cât mai multe nuanțe, însă niciodată pe toate. Putem încerca să oferim — direct în text sau prin intermediul unor note de subsol — mai multe interpretări, poate provenind de la mai mulți comentatori, însă niciodată nu putem să le oferim pe toate. Putem conferi traducerii un caracter conform filosofiei sau teologiei la care aderăm sau ne-o putem imagina ca ”universală”, însă niciodată nu putem oferi o traducere cu adevărat universală, aliniată perfect la filosofia sau teologia tuturor oamenilor, din simplul motiv că așa ceva nici nu există. Oamenii sunt diferiți și în consecință și interpretările lor asupra unui text sunt diferite.

Singura variantă 100% corectă a Torei este așadar originalul în ebraică. Restul este doar o tentativă de traducere, ceva în esență mai apropiat de un comentariu decât de o redare fidelă a nuanțelor originalului. Însă cât de mult ne apropiem de sensul original și din ce direcție contează și face de altfel toată diferența!

Și cu aceste idei pornesc și eu la drum, atât în acest ciclu de comentarii, cât și în continuarea proiectului pe care mi l-am propus… Fie voia lui Dumnezeu să putem surprinde împreună cât mai multe nuanțe, să putem marca cât mai multe distincții și să ne apropiem cât mai mult de ceea ce a dorit Dumnezeu să ne spună tututor!

Să ne reauzim și recitim cu bine peste câteva zile, după Simhat Tora, cu discuția legată de primele nuanțe și erori de traducere din prima pericopă a Torei, pericopa Bereșit.

Hag Sameah!

 

Share This