Ne apropiem cu pași repezi de încheierea ciclului de comentarii pe marginea rugăciunii de Șmone Esre. Ne mai rămân doar două binecuvântări și eventual câteva idei pe marginea paragrafelor speciale pe care le inserăm în rugăciune la diverse ocazii speciale.

Am început acest ciclu vorbind despre structura rugăciunii și precizând că ultimele trei binecuvântări țin de fapt loc de mulțumire și încheiere. Practic, nu ne putem despărți de Dumnezeu, nu putem pleca din ”fața” Acestuia, înainte de a ne exprima recunoștința. Pentru ce Îi mulțumim? Pentru că ne-a dat voie să Îi vorbim, pentru că ne-a ascultat și — sperăm — pentru că va da curs și rezolvare pozitivă cererilor noastre.

Aceasta este penultima binecuvântare, ברכת הודאה (”birkat hoda’a”) — binecuvântarea de mulțumire. Textul este următorul:

Îţi mulţumim Ţie, că Tu eşti Domnul, Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţilor noştri în vecii vecilor. Stânca noastră, Stânca vieţii noastre, Scutul mântuirii noastre eşti Tu peste generaţii! Să Îţi mulţumim şi să vestim slava Ta, pentru vieţile noastre predate în mâna Ta şi pentru sufletele noastre încredinţate Ţie, pentru minunile Tale pe care le faci cu noi în fiecare zi şi pentru miracolele şi binefacerile Tale din orice timp, seara, dimineaţa şi la amiază. Binefăcătorule, căci nesfârşite sunt îndurările Tale, Milostivule, căci binefacerile Tale nu se termină niciodată, căci dintotdeauna ne-am pus speranţa înTine! Si pentru toate acestea să fie binecuvântat, înălțat și preamărit Numele Tău, Regele nostru, întotdeauna, în vecii vecilor. Şi toţi cei care trăiesc să-Ţi mulţumească, sela! Şi să slăvească şi să binecuvânteze Numele Tău cel mare cu adevărat, întotdeauna, pentru că este bine, Dumnezeu al mântuirii noastre, Sprijinul nostru, sela, Dumnezeule cel bun! Binecuvântat eşti Tu, Doamne, „Cel Bun” este Numele Tău şi Ţie se cuvine a-Ţi mulţumi. — a optsprezecea binecuvântare din Șmone Esre

În acest text, în zilele de Hanuca și Purim inserăm paragrafe speciale dedicate sărbătorii (”Al hanisim”), în zilele dintre Roș Hașana și Iom Kipur inserăm rugăciunea ca Dumnezeu să ne înscrie pe toți în Cartea Vieții, iar în timpul repetării de către oficiant a rugăciunii rostim Modim Derabanan, un paragraf special conținând diverse forme de mulțumire și preamărire a lui Dumnezeu, rostite în diverse perioade istorice de către rabinii Talmudului.

Însă înainte de o sumară analiză a textului, câteva cuvinte despre însăși ideea de a mulțumi…

În Talmud (Tratatul Meghila 18a), rabinii remarcă faptul că rugăciunea de Șmone Esre are o progresie naturală. Spre exemplu, binecuvântarea de mulțumire pe care o discutăm acum urmează firesc binecuvântării în care vorbim despre ritualul Templului. Motivul? Pentru că, în esență, ritualul Templului era tot o rugăciune de mulțumire.

În plus, noțiunea de mulțumire simbolizează însuși poporul evreu. În ebraică, numele de יהודי (”iehudi”) — ”evreu” provine de la numele celui de-al patrulea fiu al lui Iaakov, Iehuda (יהודה), cel care preia rolul de întâi-născut de la primii trei frați, în urma episodului în care Reuven îi uzurpă locul tatălui său (Geneza 35:22) și a celui în care, după ce Dina este violată, Șimon și Levi se răzbună pe orașul Șhem (Geneza 34:25). Iehuda este cel care, în urma relației cu Tamar (Geneza cap. 38), îl are ca urmaș pe Pereț, cel din care se va trage Mașiah (Mesia) și totodată cel care își asumă rolul de protector al lui Beniamin (Geneza 42:24), oferindu-și propria libertate în schimbul libertății acestuia. Iehuda este simbolul devotamentului și responsabilității, două calități care inspiră și rugăciunea iudaică. Și — cel mai important — Iehuda este cel al cărui nume chiar înseamnă mulțumire, mama sa Leea punându-i acest nume pentru că ”de data aceasta, Îi voi mulțumi lui Dumnezeu.” (Geneza 29:35)

A mulțumi este așadar o componentă intrinsecă nu doar a rugăciunii iudaice, ci și a identității iudaice. Prima rugăciune pe care o rostim dimineața, la trezire, este Mode Ani, în care Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a reînvigorat sufletul. Viața noastră ca evrei este legată de noțiunea de a mulțumi. Sacrificiile zilnice din Templu — și succesoarele lor, rugăciunile zilnice — se axează pe ideea de a fi recunoscători și a mulțumi. Iar în Midraș (Bereșit Raba 14:11), rabinii spun că omul respiră de optsprezece ori pe minut, ceea ce face desigur o conexiune cu numele rugăciunii de Șmone Esre — Rugăciunea de Optsprezece. (Științific, această interpretare nu e foarte departe de rata medie reală a respirației unui om adult.)

Putem așadar spune că această binecuvântare este, într-un fel, esența rugăciunii și a identității iudaice. În ea, Dumnezeu ne apare mai aproape, tocmai pentru că suntem capabili să Îl ”vedem” ca Sursă a existenței noastre și să Îi fim recunoscători pentru acest lucru.

Binecuvântarea începe cu o plecăciune, identică cu aceea pe care am făcut-o când am debutat rugăciunea de Șmone Esre. Este o plecăciune tot din recunoștință, marcând simbolic momentul în care ne încurajăm întregul trup să Îi ”intoneze” o odă lui Dumnezeu. Totodată, prin coregrafia plecăciunii, gândurile și sufletul nostru se pregătesc pentru a ne înțelege și a ne asuma locul înaintea Creatorului nostru. Este un exercițiu care — practicat în mod constant — ajunge să ne sensibilizeze la noțiunea de modestie, de umilință înaintea lui Dumnezeu, după cum spunea în Talmud rabinul Masnai:

Sunt recunoscător capului meu pentru că atunci când ajung la această binecuvântare de mulțumire, el se pleacă de unul singur. — Talmudul Ierusalemitean, Brahot 2:4

În textul binecuvântării, Îl numim pe Dumnezeu în primul rând ”stâncă” și ”scut”, două metafore care ne duc cu gândul către stabilitate și protecție. Unul din comentatorii Midrașului, rabinul Enoch Zundel ben Iosef (Eț Iosef), explică faptul că expresia ”Stânca vieții noastre” Îl plasează pe Dumnezeu pe un nivel similar în inima noastră cu cel pe care îl ocupă părinții. La fel cum părinții sunt ”stânca” (materia primă biologică) din care sunt construite trupurile noastre, la fel și Dumnezeu este ”stânca” din care ne provine sufletul.

Vorbim apoi despre ”viața și sufletul încredințate Lui”. În Talmud (Tratatul Șabat 156a), un edict rabinic ne spune că אין מזל לישראל — ”poporul lui Israel nu stă sub semnul unei zodii”. Conform tradiției iudaice, viața noastră este în întregime a lui Dumnezeu. Destinul nostru ca evrei este în mâna Lui, El stând mereu de veghe asupra noastră necontenit, ca indivizi și ca popor.

Amintim în binecuvântare totodată și despre miracole, minuni, beneficii și îndurări — patru aspecte distincte dar complementare ale modului în care El ne răspunde. Miracolele sunt acțiunile lui Dumnezeu în văzul tuturor, cum ar fi despărțirea apelor mării în timpul Exodului.  Minunile sunt acțiuni ascunse în ”țesătura lumii”, lucruri care par naturale și ancorate în comun, însă care oferă o mărturie asupra prezenței lui Dumnezeu în lume: spre exemplu nașterea unui copil, sentimentul dragostei, supraviețuirea poporului evreu de Purim, sau în diaspora, sau în timpul Holocaustului. Beneficiile sunt ceea ce primim de la Dumnezeu: putere, sănătate, înțelepciune, prosperitate — lucruri de care avem nevoie zilnic pentru a funcționa în lumea în care trăim. Și îndurările sunt binefacerile și iertarea lui Dumnezeu față de noi, chiar și atunci când meritele noastre nu sunt nici pe departe suficiente pentru a le declanșa.

Și, în finalul comentariului, două idei la fel de interesante…

Prima, provenită din cuvintele ויהללו את שמך באמת (””vihalelu et șimha beemet”)– ”să slăvească Numele Tău cu adevărat”. În lucrarea sa Olat Tamid, Rabinul Moșe Albelda (1500 – aprox. 1583) scoate în evidență unul din cuvintele pe care le folosim în acest fragment, și anume cuvântul באמת (”be’emet”) — ”cu adevărat”. Ce vrem să spunem aici? Există oare și posibilitatea de a Îl slăvi și binecuvânta pe Dumnezeu altfel, poate pe un plan inferior, poate cu falsitate? Ei bine, poate nu chiar cu falsitate, însă există și varianta în care slava și binecuvântarea I-ar fi adresate lui Dumnezeu… din pur interes. Dacă am avea cu El — Doamne ferește — strict o relație bazată pe interes, în care I-am ”condiționa” slava de ceea ce El ne oferă sau în speranța de a primi pe viitor mai mult (de tipul relațiilor descrise de mitologie între oameni și zeii Olimpului), atunci nu am putea vorbi în această binecuvântare despre adevăr. Relația — în acel caz — ar fi una utilitariană, seacă, fără substanță. Prin contrast, relația pe care o avem cu Dumnezeu este una în care Îi adresăm slava și binecuvântarea cu sinceritate, din suflet, necondiționat, așa cum un copil își iubește părintele.

Iar a doua idee, derivată din chiar formula de încheiere a binecuvântării, face aluzie la recunoștință nu doar pentru Dumnezeu, ci și pentru ”emisarii” Săi, pentru cei prin intermediul cărora, în lumea în care trăim, primim binecuvântarea lui Dumnezeu. Este vorba aici de părinți, profesori, prieteni, oameni care ne învață, ne protejează, ne ascultă, ne ajută. Spunem în binecuvântare că ”Ție se cuvine a-Ți mulțumi”, știind că Dumnezeu este la origini Sursa tuturor beneficiilor și binecuvântărilor pe care le întâlnim. Însă facem acest lucru fără a uita în sufletul nostru să le fim recunoscători în general și tuturor celor din jurul nostru, pentru faptul de a fi ”mediul de transmisie” al binecuvântărilor divine. Tot în Talmud, rabinii ne oferă următoarea maximă pe care suntem datori să o încorporăm în structura vieții noastre, pentru a face în mod constant הכרת הטוב (”hakarat hatov”), pentru a recunoaște și aprecia binele, oriunde există și în orice mod ne-ar parveni el:

Chiar dacă vinul aparține stăpânului, trebuie să mulțumim și majordomului care ni-l servește. — Talmud, Bava Kama 92a

Șabat Șalom!

Share This