După momentul de extaz spiritual al Revelației de la Sinai, despre care am citit săptămâna trecută în pericopa Itro, Tora evocă în această săptămână legi pentru viața de zi cu zi: reguli despre sclavie, daune, furt, idolatrie, relații sexuale, împrumuturi, milă față de animale, odihna pământului, integritatea procesului de justiție și multe altele. Din acest punct de vedere, pericopa Mișpatim este pericopa legislativă par excellence, în ea regăsindu-se 53 din cele 613 porunci ale Torei, 30 negative și 23 pozitive.
Excepția notabilă de la această temă legală a Revelației este ultimul capitol al pericopei, capitolul 24 din Cartea Exodului. Din acest capitol, două versete ies în evidență, ele fiind deopotrivă greu de deslușit și pline de înțelesuri metaforice:
Și au urcat Moise și Aaron, Nadav și Avihu și șaptezeci dintre bătrânii lui Israel. L-au văzut pe Dumnezeul lui Israel, iar sub picioarele Sale era ceva ca o zidărie de safir (כמעשה לבנת הספיר) și ca esența cerurilor de curată. – Exodul 24:9-10
Versetele sunt stranii. În primul rând, ele ne spun că oamenii ”L-au văzut pe Dumnezeu”, ceea ce știm clar că este imposibil, Dumnezeu nefiind o entitate fizică, vizibilă. (Acesta este, de altfel, și unul dintre Cele 13 principii de credință enunțate de Maimonide). Apoi, ni se vorbește despre ”ceva ca o zidărie de safir” și de ”curățenia esenței cerurilor” – expresii greu de înțeles.
Comentatorii se străduiesc să clarifice lucrurile. Ei ne spun că experiența pe care au avut-o Moise, Aaron, Nadav, Avihu și bătrânii lui Israel a fost de fapt o viziune profetică. Versetele nu se referă așadar la o apariție vizibilă, ci zugrăvesc o imagine metafizică, mistică, a lui Dumnezeu, care este prezentat aici în termeni antropomorfici, mai ușor de înțeles pentru om. Imensa majoritate a comentatorilor concluzionează că toată experiența a existat doar în plan pur spiritual, în timp ce Onkelos și Saadia Gaon sugerează că oamenii ar fi văzut totuși ceva, dar acel ceva era doar o aură, o proiecție a majestății divine.
Partea și mai interesantă începe însă atunci când încercăm să deslușim sintagma כמעשה לבנת הספיר (kemaase livnat hasapir), pe care o putem traduce prin ”ceva ca o zidărie de safir”. Această traducere pornește de fapt de la explicațiile midrașului. Cuvântul לבנת (livnat), unic sub această formă în întregul Tanah, poate fi derivat de la doi termeni ebraici: לבן (lavan) – ”alb” și לבנה (levena) – ”cărămidă”.
Midrașul (Vaikra Raba 23:8), Talmudul Ierusalemitean (Suca 4:3) și alte surse sugerează o relație intimă între versetul din pericopa noastră și cel din Exodul 1:14, care vorbește despre cărămizile pe care copiii lui Israel au fost forțați să le facă pentru Faraon în timpul lungilor ani de robie. Care să fie legătura?
Conform tradiției iudaice, Exodul din Egipt și Revelația de la Sinai nu sunt două momente complet separate ca semnificație și sens. Dimpotrivă, ele sunt considerate în iudaism două fațete ale aceleiași monede, profund conectate între ele. (Acesta este și unul din motivele pentru care în perioada dintre Pesah și Șavuot, adică dintre sărbătorile care celebrează cele două momente, avem obligația de a număra fiecare zi în parte, în ritualul numit sefirat haomer.) În timpul Exodului, Dumnezeu a oferit evreilor eliberarea fizică, dar această libertate proaspăt dobândită ar fi fost complet lipsită de scop dacă nu ar fi existat momentul Revelației de la Sinai. Exodul este eliberarea fizică, primirea Torei la Sinai este eliberarea spirituală.
Sclavia evreilor în Egipt – simbolizată aici de cărămizile din ”lucrarea de zidărie” – primește în momentul Revelației o semnificație suplimentară. Ea nu este doar o expresie a suferinței fără margini și fără rost, ci și un simbol pentru faptul că Dumnezeu Își aduce aminte permanent de această suferință pe care am îndurat-o. Descriind podeaua de sub picioarele lui Dumnezeu prin metafora ”zidăriei de safir”, Tora dorește să ne asigure că toată truda pe care strămoșii noștri au fost forțați s-o depună în Egipt, toată sudoarea, toate lacrimile, toate rugăciunile și dezamăgirile își au locul lor, de cinste, în atenția lui Dumnezeu. La fel ca și curcubeul din vremurile lui Noe, pe care Dumnezeu îl plasează în nor, ”pentru a-Și aduce aminte de legământul veșnic între Dumnezeu și tot ce este viu din toată firea de pe pământ” (Geneza 9:16) – ”zidăria de safir” menționată în versetele pericopei noastre este un semn al legământului și aducerii-aminte. Ea îmbină metafora suferinței (”zidăria”) cu strălucirea (celălalt sens de ”alb” al cuvântului לבנת (livnat)) și cu metafora purității safirului, acea puritate care transcende lumea și o înalță spre a deveni în ochii lui Dumnezeu ”precum esența cerurilor”.
Mai mult, ce remarcăm este că, după toate regulile, zidăria și cărămizile sunt obiecte care în mod normal nu au ce căuta în ceruri. Ele sunt obiecte terestre, fabricate de mâini omenești, lipsite de sacralitate, profane. În contextul robiei egiptene, ele sunt și simbol pentru suferință, cruzime, sclavie și muncă grea. Și totuși – ne spune Tora – aceste cărămizi au potențialul de a ajunge în ceruri, slujind acolo ca ”suport” pentru măreția lui Dumnezeu.
Mergând mai departe, putem nota chiar că versetul din pericopa noastră este un ecou al altui verset, din finalul pericopei Itro pe care am citit-o săptămâna trecută: ”Domnul a coborât pe Muntele Sinai, pe vârful muntelui”, ne spune Tora în Exodul 19:20. Multe alte versete precizează însă că în timpul Revelației Dumnezeu a vorbit ”din ceruri” (Exodul 20:19, Nehemia 9:13, Psalmi 76:9 ș.a.) De unde a vorbit așadar Dumnezeu? De pe vârful Muntelui Sinai (adică de pe pământ) sau din ceruri? Ne răspunde Rași, citând midrașul: ”Dumnezeu a pliat cerurile și le-a așezat pe vârful muntelui, aidoma unui baldachin nupțial.”
Momentul Revelației – ne explică Rași – este un moment în care cerurile au atins pământul. În Psalmi 115:16, într-un verset pe care îl rostim și în Halel, ni se spune că lumea a fost creată cu o delimitare clară și inviolabilă: ”Cerurile sunt ceruri pentru Domnul, iar pământul l-a dat fiilor omului.” (השמים שמים לה׳ והארץ נתן לבני אדם). Există așadar o delimitare clară între pământ și cer. Cele două sfere, cele două spații nu sunt menite a se contopi – o restricție pe care oamenii generației Turnului Babel au vrut s-o încalce și au fost pedepsiți pentru fapta lor. Însă în momentul unic al Revelației, Dumnezeu a făcut o excepție notabilă de la această regulă: El a ”pliat cerurile pe vârful muntelui”, vorbind oamenilor direct, de aproape, din sfera lor, tocmai pentru a-i încuraja să acceadă către El prin respectarea poruncilor pe care li le-a dat.
Aceasta este esența iudaismului! Ceea ce facem pe pământ, latura materială a existenței noastre, viața noastră cotidiană, bucuriile, trudele și suferințele noastre – toate au potențialul să devină un mijloc de ascensiune către Dumnezeu, de laudă și glorificare a sfințeniei Lui. Există religii și curente spirituale ai căror adepți urmăresc să se detașeze de terestru și să acceadă astfel către ceruri. Iudaismul are însă o altă propunere: chiar dacă suntem oameni și rămânem restricționați la sfera noastră pământeană, fiecare dintre noi are potențialul să se înalțe spre cer prin faptele, ascultările și realizările pe care le depunem în atenția eternă și omniscientă a lui Dumnezeu.
Șabat Șalom și Hodeș Tov!
Minunat!! Mulțumim mult!! Shabbat shalom și Chodesh tov Adar, marbim besimcha!!
Vorbirea rostită, urmată de vorbirea scrisă, este de foarte bun augur. Este bine-venită!
Șabat Șalom și Hodeș Tov!